Iavo wrote: In schimb romanului lui Abe i-am vazut prima data ecranizarea si sincer sa fiu mi-a placut mai mult filmul.
N-am apucat încă să-l vizionez pe Teshigahara. Știu că majoritatea scrierilor lui Abe au fost ecranizate în regia lui. Mă gândesc că e totuși mai ușor de transmis anumite sensibilități japoneze direct prin imagini decât cu ajutorul traducerii cuvântului scris, cu atât mai mult cu cât Abe a fost și scenarist al ecranizărilor.
Luând în considerare că anumiți autori consideră că o operă tradusă aparține, în cazuri extreme, exclusiv traducătorului, o asemenea ecranizare ar putea fi mai apropiată de intenția autorului.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
Azad wrote:Noted Multumesc! Imi place sa citesc tot ce prind dar daca are legatura cu Orientul Mijlociu atunci are cea mai inalta prioritate.
Descrie exhaustiv viața în Istambulul secolului XVI, obiceiuri sociale, rituri, lupta artistică între miniaturismul tradițional și influențe renascentiste vestice, un pic de filozofie, mister...ehh, foarte faină.
Am mai mult de 20, sigur, dar mai mult non-fictiune. Carti de popularizare in principal care sunt oricum scrise intr-un stil "curat" ca sa fie cat mai bine intelese. Asa ca nu sunt sigur de cat de bine sunt pregatit. Dar la ce planuri marete am (sa citesc Pynchon si Nabokov pe engleza, de exemplu, desi am incercat deja cu Bend Sinister si dupa prima pagina am luat o pauza care inca nu s-a terminat) ar trebui sa incep sa exersez mai cu spor.
Atunci poate te intereseaza sa afli ca a aparut si Suge-o Andrei! si e alaturi de Ramona la raftul de best-sell-uri.
Eu unul am rezistat pana aici: "Lumânările din cameră ne priveau pofticioase, eu i-am dat un pic într-o parte bikinii și am intrat în ea cum intră femeile când parchează lateral, adică încet și cu grijă mare. A început să geamă în versuri perfect iambice, stropii de transpirație curgeau de pe fruntea mea pe fruntea ei, sărutările noastre erau atât de intense de parcă împlineau o profeție străveche, sunt sigur că Dumnezeu ne aplauda din ceruri."
Dumnezeu...ii aplauda...din ceruri....
Cartea asta e un filtru excelent de idioți. I-a fost recomandată fostei colege de birou, pe care o cheamă Ramona, de o prietenă și am apucat s-o răsfoiesc. Paragraful ce l-am citit era despre cum, fiind în club, o stropește pe o tipă cu bere și-i spune că el e singurul din cauza căruia ea e udă chiar dacă n-a atins-o.
Marele noroc că nici colegei mele nu i-a plăcut și a returnat cartea cu prima ocazie.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
Deci topul meu o sa fie mai putin un top 10 cat un top 10+, in plus e mai mult o lista decat un top, cu cartile care m-au impresionat cel mai mult (nu neaparat in ordinea asta).
1. Nu-i usor sa spui adio - Raymond Chandler + Alice in tara minunilor (placerile mele vinovate)
2. Lolita - Vladimir Nabokov
3. Lupul de stepa - Hermann Hesse
4. Un veac de singuratate + Dragoste in vremea holerei - Gabriel Garcia Marquez
5. Batranul si marea - Ernest Hemingway
6. Zidul - Jean Paul Sartre
7. Fundatia - Isaac Asimov
8. De veghe in lanul de secara - J.D. Salinger
9. Ultimatum (ultimele zile ale unui razboi atomic) - Mordecai Roshwald
10. Razboi si Pace - Lev Tolstoi
Am un sentiment de inferioritate ca inca nu am apucat sa citesc unele carti "de categorie grea" mentionate aici
@Soarecu: Esti tanar, nu stiu daca eu citisem la varsta ta vreuna din cartile de mai sus.
@Iavo: Pynchon si Nabokov sunt diferiti de Lowry, nu inseamna ca daca ai avut dureri de cap cu vreunul dintre ei, vei avea neaparat si cu Lowry. Fara sa am pretentia de a fi citit mai mult de 2-3 romane ale fiecaruia, impresia de prea-plin a limbajului celor doi e data la Pynchon de un fel de arborescenta a situatiilor, iar la Nabokov de un fel de limbutie enciclopedica. Ambii sunt voit pretentiosti, dar din directii diferite si cu efecte diferite in ceea ce priveste limba pe care o folosesc. La Nabokov, de ex., poti intelege destul de usor ce se intampla ca atare daca vrei sa faci abstractie de inventarierea obsesiva si de voluptatea logoreica, dar pierzi tocmai ce-a vrut scriitorul: o alaturare de termeni care sa sune cumva muzical si o alaturare de sensuri/idei/imagini/obiecte care sa te impinga la asocieri indeite.
Lowry nu e nici intr-un fel, nici intr-un altul. Nu galopeaza situational, nici nu pare ca vrea sa te surprinda cu termeni cat mai necunoscuti. Da, are limbaj luxuriant, elevat, are frazari cu pompa si patima, cu patos sau patetism, dupa caz. Dar totul este extrem de patruns, cum zicea Fular, de umanitatea personajelor, delirul mistic si imaginile narative supra-puse, propozitiile care nu se mai termina, totul e legat ca un liant de gandirea personajului care se asterne pe hartie (ma rog, definitia de balta a stream of consciousness). Sub vulcan e despre trairea conflictuala a personajelor, iar limbajul izvoraste oarecum firesc alambicat, aci poticnindu-se, aci in jerbe lingvistice.
Ideea este ca daca nu stapanesti un vocabular consistent si daca nu esti obisnuit cu o proza mai densa in engleza, experienta lecturii risca fragmentare, pierzi nuante sau poate te incurci in atatea nuante, te obosesti cu dictionarul, risti sa capotezi in partile descriptive sau mai putin ritmate. As zice s-o citesti in romana (traducerea e excelenta, repet), iar daca iti face impresie, s-o abordezi ulterior si in engleza.
Iavo wrote:Atunci poate te intereseaza sa afli ca a aparut si Suge-o Andrei! si e alaturi de Ramona la raftul de best-sell-uri.
Eu unul am rezistat pana aici: "Lumânările din cameră ne priveau pofticioase, eu i-am dat un pic într-o parte bikinii și am intrat în ea cum intră femeile când parchează lateral, adică încet și cu grijă mare. A început să geamă în versuri perfect iambice, stropii de transpirație curgeau de pe fruntea mea pe fruntea ei, sărutările noastre erau atât de intense de parcă împlineau o profeție străveche, sunt sigur că Dumnezeu ne aplauda din ceruri."
Dumnezeu...ii aplauda...din ceruri....
si isus facea galerie
Currently playing: Broken Sword 5: The Serpent's Curse
Am uitat de Insemnari din subterana (Notes from the Underground)
Cred ca ar trebui sa fie obligatorie de citit pentru oricare om, mai ales daca stai pe net mult. Gen cum atunci cand incerci sa intri pe 4chan in loc de warn-ul acela sa te trimita direct la cartea asta
I kid, lectura cea mai personala dar asta ar putea spune orice adolescent imi inchipui, nu stiu sa spun cat de existential o fi sau daca eu asta am apreciat la ea. Mi-a placut fiindca sunt asemanator in anumite privinte cu subteranul acela, in acest sens a reprezentant un "asa nu" pentru mine. Asta a fost la inceput, a mai trecut timpul, am mai crescut si acum imi dau seama ca nu ma aseman in realitate cu el. Nu am la fel de multa fiere sau ciuda pe altii precum el, fie pentru ca nu-mi sta in fire fie fiindca am respins asta la un moment in anii mei de formare. Dar probabil asta tine de vorba aia ca in fictiune unele trasaturi trebuie exagerate. Omul din subterana se aseamana cu Ivan Karamazov intr-un fel, well toate personajele lui Doestoievsky sunt parca din aceiasi familie. Ma intreb de aceea daca nu cumva totul in opera lui este inspirat mai mult din realitate (vs din lecturile lui favorite). Probabil tine de tehnica folosita, dar proza lui mi s-a parut mult mai "autentica" intr-un fel, chiar daca nu am intalnit situatii sau persoane de teapa lui Mishkin sau Nastasia etc.
Adolescentul got nothing on this one. Ok sunt incoerent dar macar nu va plictisesc cu filosofia mea de viata asa cum o inteleg eu din subterana
Nu te teme de incoerență. Cel puțin din punctul ăsta de vedere te potrivești cu subteranul.
Am citit și eu însemnările, mi-au lăsat un gust amar. Un personaj deplorabil, antipatic, meschin și josnic la superlativ fiindu-mi imposibil să pot empatiza cu el. Trăsăturile morale îi sunt aproape caricaturale, iar comportamentul lui contradictoriu, mergând împotriva naturii proprii, e de neînțeles. Dacă scopul lui Dosto era să mă enerveze, apăi a reușit cu succes. Nici soțul etern nu era atât de inuman.
Poate că am ratat momentul oportun pentru a o parcurge.
-edit: Cred că Oameni sărmani e prima.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
@Soarecu
Ce-a spus Fular. Poti sa gasesti un audiobook pe youtube cred (aici, in engleza). Damn acum m-am gandit, nu mai stiu daca chiar am citit cartea sau daca am ascultat audiobook-ul doar
Un audiobook, daca nu stii, e un fel de let's play la o carte
@Fular
Eu l-am vazut ca un om slab si trist, de aceea nu are nume, subteranul este urat dar pune o oglinda in fata noastra, avem noi toti momente cand coboram in subterana. E vorba de alienare, de un om blocat in mintea lui care nu stie cum sa iubeasca si care se uraste pe sine
Or smth like that idk
In acea memorabila si stranie zi (a paisprezecea a lunii Nissan) din viata procuratorului un gand aparut de nicaieri, fara sens, fara cap si fara coada i-a pricinuit o profunda si inexplicabila tristete: “ A venit nemurirea!” De ce ar fi anticiparea nemuririi insotita de asemenea sentimente dezolante? Neasteptata reactie ii s-ar fi parut mai putin ciudata daca ar fi citit romanul lui Kundera dar ma tem ca Pilat fusese deja eliberat din lanturile odioasei nemuriri pe vremea cand aparea al 6-lea roman al lui Milan si se afla acum intr-o avansata stare de deces. In plus lecturarea romanului nu i-ar fi fost de nici un folos pentru ca aflase deja raspunsul pe propria piele.
Am cumparat “Nemurirea” dintr-un anticariat. Fostul proprietar o primise cadou, pe prima pagina era o dedicatie: “Pentru ca asta iti dorim”. Dupa ce am terminat cartea m-am gandit putin la dedicatie si la faptul ca respectiva copie a ajuns intr-un anticariat. O carte facuta cadou de cineva care nu a inteles-o (altfel dedicatia nu ar fi sunat asa) cuiva care nu a apreciat-o (altfel cartea nu ar fi ajuns acolo de unde am luat-o). Ma bucura ca amestecul asta de superficialitate, neglijenta si nesimtire a facut ca romanul sa ajunga in cele din urma la mine.
Cartea incepe cu Kundera urmarind distrat incercarile juvenile ale unei doamne in varsta de a flirta cu instructorul ei de inot intr-o sala de gimnastica pariziana. La un moment dat aceasta face un gest tineresc (potrivit cu starea ei spirit dar nu si cu starea ei ”materiala”) care ii inspira autorului (naratorului, stiu, naratorului) un nume (Agnes) care ii inspira autorului (stiu, naratorului) un personaj (Agnes) care ii inspira autorului (naratorului,stiu) un roman (Nemurirea). Da, lucrurile nu se intampla de fapt asa, Milan te pacaleste “hai cu mine cititorule, sa vezi ce frumos se naste ceva nou direct din capul autorului, hai sa vezi cartea-care-se-scrie-in-timp-ce-o-citesti” dar e o minciuna atat de irezistibila(devine evidenta la a doua citire cand toate carligele si articulatiile romanului isi pierd din transparenta) incat nu poti sa nu te lasi purtat de ea prin unul din cele mai bune romane din secolul XX.
Cu durere și rușine în suflet vă anunț că ce am scris despre Ferdydurke am postat deja pe celălalt forum. Apoi mi-am amintit de thread-ul ăsta uitat de oameni (voi) și de zei (io).
Anyhow:
Talents should not be sought with a microscope,a talent should let people know about itself by striking at all the bells.
Cred că o întrebarea corectă care ar putea răsari în mintea unei persoane care aude pentru prima dată de romanul de debut al lui Gombrowicz, Ferdydurke, ar fi “La ce se referă titlul?”. Iar singurul răspuns onest ar fi “Nu știu...e pus de formă”. Răspuns care ar atrage după sine o întrebare la fel de legitimă: “O…k…atunci despre ce e cartea?”. Răspunsul ? “Păi...e despre Formă”. Ajunși în punctul ăsta putem spera că deja aproape-iritantul interlocutor o să renunțe la pus întrebări de un bun simț enervant și o să pună mâna pe carte ca să afle singur despre ce e vorba. Probabil nu o să o facă, totuși. Păcat.
Forma. Obsesia de o viață a lui Gombrowicz și tema centrală din aproape toate romanele sale. Nu aș putea spune că am înțeles în întregime conceptul pentru că e mai complicat decât pare la prima vedere, pe de o parte, iar eu sunt mai prost decât par la prima vedere, pe de alta. Ce pot spune cu siguranță e că nu se referă doar la mijloacele de exprimare artistică specifice diferitelor arte (deși e vorba și despre asta, of, discuțiile din epoca de aur a forumului în care se ajungea atât de des la subiectul “stil vs substanță” ,nu vă e dor de ele?) ci la ceva mult mai cuprinzător, insidios și inevitabil. Să încerc să explic. Un foarte original și destul de contestat (pai nu?) istoric de-al nostru spune(a) că oamenii fac Istoria dar nu o controlează. Istoria îi controlează pe oameni(i care fac Istoria). În cazul lui Gombrowicz și al “bisericii interumane”: interacțiunile dintre oameni dau naștere la tot felul de forme (ideologii, forme de comportament, de limbaj, mode, stiluri, ritualuri etc. ) care nu sunt în totalitate (sau aproape deloc) sub controlul respectivelor persoane, dimpotrivă…cel mai adesea acestea ajung să fie subjugate de forțele impersonale de ele însele eliberate. Sună paradoxal? Genial? Banal? Aș presupune că pentru mulți ultimul calificativ e cel mai potrivit…”nimic nou sub soare, asta s-a mai spus deja, nimic original aici”…da, dar nimeni nu a spus-o precum Gombrowicz. Ajungem la partea mea preferată. La Formă, binențeles.
Romanul e ca o explozie spectaculoasă de inventivitate, absurd și umor sardonic. Gombrowicz e un clown răutăcios și bezmetic dar in spatele jongleriilor se ghicesc chinurile nefacerii. Există și un grad ridicat de auto-ironie pentru că Gombrowicz e conștient că de Formă nu poți scăpa și îți asumi și tu o anumită “poză” atunci când râzi de alte forme (fiindcă de mult ne-am învățat să ne descotorosim glumind de ceva ce glumește prea mușcător pe seama noastră). De exemplu structura îngrijit construită a romanului (trei părți aproximativ egale despărțite de două povestiri independente, fiecare din ele introdusă de câte o, well...introducere) e în mod evident o formă de autopersiflare. Nu mai țin minte dacă mi-am dat seama de acest lucru pentru că sunt foarte deștept (am senzația că mă contrazic, voi nu?) sau pentru că (din păcate) Gombrowicz își explică gluma: altă prefață...și iar sunt nevoit să scriu o prefață, fiindcă legea simetriei cere ca lui Filidor- Copil deghizat să-i corespundă Filibert- copil deghizat iar prefeței lui Filidor- prefața lui Filibert- copil deghizat. Chiar de-aș vrea, tot n-aș putea, n-aș putea eluda legile de fier ale simetriei și analogiei.
Un incident amuzant (fiindcă de mult ne-am învățat...): citeam absorbit și îmi spuneam că în ciuda nebuniei efervescente care se manifestă în el romanul are o logică internă absolut remarcabilă. Peste câteva pagini autorul râde de persoane care folosesc expresii precum “logică internă”. I shit you not. Dar de fapt nu e o coincidență atât de mare pentru că, după cum am spus, de formă nu poți scăpa și nici cititorul nu e scutit (izbăvit?) de ea, nici măcar atunci când citește Ferdydurke iar Gombrowicz știa cu ce fel de cititori/critici o să aibă de a face.
De când (pentru mine, evident) cititul a devenit o rutină care nu aduce tot timpul satifacții și seamănă câteodată cu o obligație experiențele de genul Ferdydurke sunt rare și cu atât mai prețioase. Ca o “plimbare” prin junglă. Ca explorarea unui teritoriu necunoscut. Excitant și înspăimântător.
Gombrowicz bătând la toate clopotele.
It’s the end, what a gas
And who’s read it is an ass
Last edited by Iavo on 9 Dec 2017, 15:15, edited 1 time in total.