Sacrificii

Simți fiorul artei? Ești un nou Eminescu? Arata-ne ce poți!
Post Reply
User avatar
ne0lith
proxe.net
Posts: 1272
Joined: 2 Mar 2014, 15:58

Sacrificii

Post by ne0lith »

Prietenia adevărată a dispărut, lăsând loc unor legături clădite prin distracții și dărâmate prin strigăte de ajutor. Asta își spunea mereu, poate cu aceleași cuvinte, poate nu. Însă când cineva îți oferă o parte din propriul corp, rinichiul sănătos ce stă între tine și viitorul tău, începi parcă să îți reconsideri poziția.

Se cunoșteau din școala generală și, în ciuda faptului că viața i-a purtat pe căi diferite, încă se mai întâlneau ocazional pentru a depăna amintiri. El, Mihai, era un om simplu, un paznic talentat. Planurile sale de viitor se rezumau la următorul chef, la oportunitățile de a explora noi femei și la băuturile după program. Salvatorul său, Andrei, pe de altă parte, era echilibrat, responsabil și ceva mai ambițios. Spiritul sau altruist era bine cunoscut printre prieteni, însă nimeni nu i-ar fi bănuit limitele.

Auzind grijile prietenului său, care nu doar o dată menționase starea sa de sănătate precară și disperarea de a găsi un donator, se oferise voluntar pentru incredibilul gest. Câteva teste favorabile de compatibilitate mai târziu și s-a trezit pe masa de operație. Nu putea să nu se teamă, până la urmă era primul rinichi pe care îl dona. Mai avea unul. A fost ușurat să afle că procedura a decurs lin și că până la salvarea prietenului său mai era un singur pas: transplantul.

La insistențele lui Mihai de a nu fi văzut vulnerabil, într-un pat de spital, rămăsese ca următoarea lor întâlnire să fie în urma externării sale. Să fi fost la două săptămâni după această a doua reușită când au planificat celebrarea, mâncatul, băutul.

Te poți aștepta la multe manifestări ale bucuriei într-o astfel de situație, dar când prietenul căruia tocmai i-ai donat un rinichi se afișează cu un BMW de 40 mii euro, proprietate personală, tinzi să rămâi perplex. Începuse să îi povestească despre eficiența climei automate, despre tapițeria de piele fină precum picioarele iubitelor din liceu și sistemul audio ce te purta într-o altă lume; despre cum toate astea îi deschiseseră nenumărate uși spre impresionarea sexului frumos, ducându-l parcă într-unul din visele copilăriei.

Andrei continua să asculte înmărmurit. Nu indraznea sa deschida subiectul, întrebarea evidentă îl îngrozea. Cu greu a reușit să își tragă aer în piept:
-“Bă, tu ai vândut cumva vreun rinichi în ultima vreme?”
-“Bă...da. De ce întrebi?”

A simțit pământul plecandu-i de sub picioare, în timp ce o senzație de greață precum rar îi fusese dat să simtă continua să crească în intensitate. Îl treceau fiorii. Și-a adus aminte cum e să îți accepți neputința în fața sorții; cum oamenii se nasc, trăiesc și mor pentru ei înșiși, căutând un câștig din orice legătură creată în parcursul lor. Lăsând lumea fără bani, fără copii, fără rinichi. Era de-a dreptul zdrobit, de parcă însăși mâna lui Dumnezeu ar fi coborât să îi rupă corpul în mii de bucăți, lăsându-l pe el, un biet muritor, să cârpească ce se mai putea. Încerca să spună ceva coerent, dar nu i-a ieșit decât un: “Futu-te-n gură...rinichiul meu?”

Și s-au cufundat în dezbateri etice interminabile, trecând prin toate permutările de argumente cunoscute omului într-o astfel de situație. Mihai a început prin:
-“Pula mea, din moment ce mi l-ai dat, era al meu.”, urmat de schimburi precum:
-“Cum pula mea indraznesti?! Ți l-am dat pentru că te credeam bolnav, futu-ți morții mătii de prost, nu ca să-l vinzi!”
-”Acuma na...”
Sau:
-“Futu-te-n gură de psihopat, cum te suporți? Cum dracu să vinzi rinichiul meu când tu ești sănătos?! Vai de pula mea, ce mă fac, ce mă fac?!”
-“Coae, gândește-te așa: nu numai că ai salvat o viață cu rinichiul ăla, da’ mi-ai luat și mie mașină.”
Si:
-“Puteam să mor în pula mea!”
-“Mersi.”

Mihai încerca să îl împace promițându-i plimbări cu BMW-ul și explicându-i că un rinichi de-al lui s-ar fi vândut pe mai puțin datorită stilului de viață nesănătos; cu siguranță nu ar fi putut opta pentru pachetul de opțiuni extra, asta presupunând că și-ar fi permis măcar același model de bază. Dar nu era ascultat. Andrei începuse să zbiere și să arunce tacâmuri prin sală, spre teroarea copiilor de la masa alăturată. Nici măcar mica urmă de regret a celui pe care il credea prieten nu reușise să îl calmeze:
“Dacă știam că o să reacționezi așa, nu îți mai arătam mașina.”
Era prea târziu. Andrei țâșnise deja afară cu lacrimi în ochi.

Voia să creadă că lucrurile nu vor rămâne așa; își spunea că mașina, sau poate Mihai, își va găsi curând sfârșitul. Dar în sinea sa știa prea bine că nu deținea curajul necesar răzbunării și că teama de repercursiuni, legale sau nu, urma să aibă câștig de cauză. Și-a acceptat greșeala cu timpul. A găsit consolare în gândul că, undeva pe lumea asta, fiecare borcan de bere, ciorbă sau sifon avea să fie filtrat prin rinichiul de care el se despărțise. Că urina beneficiarului era, într-un fel, și urina lui.
"da" - chestrony, 2016
Post Reply

Return to “Bistro de l’arte”

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 4 guests