Ceva proza

Simți fiorul artei? Ești un nou Eminescu? Arata-ne ce poți!
Post Reply
User avatar
Soarecu
Pig Cop
Posts: 791
Joined: 11 Mar 2014, 19:04

Ceva proza

Post by Soarecu »

Priveam ca de obicei cele 102 etaje ale Empire State Building ce se derulau sub noi si i-am aruncat lui David conserva de ton in tomate pe care o mancam ritualic inainte sa ne apucam de spalatul geamurilor. Era ziua cea mai calduroasa zi de septembrie din ultimii ani si noi ne simteam mai increzatori decat oricand.
- Intr-o zi, spuse David solemn, vom reveni aici, dar nu sa spalam geamuri, oh nu, ci ca sa ne bucuram inca o data de priveliste, dar ca proprietari. Ce-i Stefan? Nu poti fi suparat intr-o zi ca asta. Iar ochii lui caprui si veseli mi-au zambit prieteneste la fel cum o faceau de mai mult de 15 ani, dar dintr-un motiv pe care nici eu nu-l stiam prea bine, azi nu aveam chef nici de soare, nici de priveliste, nici de nimic. Voiam doar sa dorm. Sau sa beau cu David.
- O sa avem bani cat sa cumparam tot New York-ul am spus mai mult pentru mine, iar atunci o sa ne imbatam ca porcii pentru o saptamana, dar pana atunci taci si uita-te in jos, e aproape ora.
Incepeam lucrul la 12 fix, mancandu-ne conservele de 50 de centi si band o cafea mai amara decat sentimentele mele in ziua aia in timp ce priveam in jos la furnicarul de sub noi. Treceau mii de oameni de toate categoriile: tarfe, manageri, mame, tati, pompieri sau politisti in civil, boschetari, New York-ul avea ce sa ofere in materie de diversitate de oameni, iar asta e unul dintre lucrurile care ne-au determinat sa venim aici in urma cu 2 ani, fara niciun ban in plus decat somajul pe o luna de spalatoria de masini „Lucy” -in treacat fie vorba, ne pricepeam al naibii de bine sa spalam masini, dar sa speli geamuri in New York, desi nu iti asigura un trai decent, e suficient daca stii sa strangi cureaua, iar noi eram experti in asta- cu convingerea ca in viitor vom avea destui bani cat se nu ne mai pese cati bani avem: asta era visul nostru dupa o viata plina de greutati si mai putin plina de bani sau fericire. Am continuat sa privim fluviul de oameni ce nu se oprea niciodata pentru inca 5 minute, cum faceam de obicei, fiecare adancit in gandurile lui, aceasta fiind una din rarele situatii in care nu ne vorbeam defel.Ca niciodata am ridicat privirea in sus inainte sa treaca cele 5 minute si am vazut undeva deasupra capului lui David o cioara (sau un corb, chestiile astea cam seamana intre ele) si din nou nu mai aveam chef de nimic. Blestematiile astea nu aduc niciodata vesti bune, mi-am zis, nu-s superstitios sau ceva de genul, dar sa mor de nu am o presimtire proasta de cand m-am trezit.
- Cred c-ar cam trebui sa ne apucam de lucru, mi-a zis el dupa ce si-a terminat cafeaua.
S-a ridicat „in stilul lui”, energic, lovind cu cotul galeata in care ne tineam instrumentele necesare spalarii geamurilor la 102 etaje inaltime, aceleasi de care aveam nevoie si la parter. S-a repezit dupa ea si a mai apucat sa arunce o privire multimii de sub el, multime in care avea sa-si gaseasca sfarsitul doar cateva secunde mai tarziu. Am asistat ingrozit cum David dispare sub platforma si m-am aruncat spre marginea ei, privind in jos. Tipa infiorator si parea ca pluteste in aer, ceea ce m-a facut, paralizat de frica cum eram, sa cred ca nu v-a ajunge pana jos, ca pur si simplu nu se poate una ca asta. La un moment dat -nu stiu dupa cat timp intrucat pierdusem notiunea timpului- multimea pe care o privisem de atatea ori, care nu se oprea niciodata, se oprise, iar apoi un sunet infundat a razbatut pana la mine si pana la cioara (sau corbul) care s-a speriat si si-a luat zborul, posibil odata cu sufletul lui David.


***

- O sa-nceapa ploaia. A spus-o fara sa-si ridice privirea spre cer, privind in continuare multimea de sub noi. Nu crezi ca e putin cam exagerat, prajitura asta si lumanarea si tot? Au trecut totusi 60 de ani... Mi-am intors ochii si am privit-o, pe bruneta cu aiura asiatica de langa mine si i-am raspuns obosit.
- Sonya, au trecut 60 si ceva de ani de cand mi-ai spus ca am murit si iata-ma, distrus, dar nu mort. Am luat prajitura care era defapt doar o briosa de 5 dolari, am aprins lumanarea infipta-n ea, mi-am umplut cana cu o cafea care, desi foarte amara, nu ma mai intrecea si am n-am mai zis niciun cuvant timp de 5 minute. Doar am privit multimea de sub mine si m-am gandit cum au trecut, deja, 60 de ani in care am continuat sa spal geamuri si n-am facut bani nici macar sa ma mut din mansarda prafuita pe care o imparteam cu David. Pentru un Shinigami esti destul de prost, adica, 60 de ani mi se pare o eroare cam mare pentru o zeita a mortii. Nu stiu, zi tu...
Ochii caprui au capatat pentru o clipa o nuanta rosiatica, iar chestia asta cu sclipitul ochilor o facea sa aiba o frumusete supranaturala ce ma tulbura intotdeauna. Am terminat destul de repede briosa si cafeaua si m-am ridicat pentru a ma pregati de coborare in timp ce ea statea pe balustrada, cu picioarele atarnand in gol si privind oamenii.
- Stii, cred ca ti-am mai spus de o gramada de ori, dar oamenii sunt plictisitori, tu cum de nu esti?
Poate pentru ca te-ai indragostit de mine i-am raspuns in gand, profitand de faptul ca nici macar Shinigami-i nu pot citi ganduri. M-am privit in sticla geamurilor si am vazut un om carunt, aplecat de spate destul de rau, nu foarte ridat pentru varsta lui, care astepta de 60 de ani sa moara. M-am gandit amuzat ca in sfarsit corpul imi arata la fel cum imi arata dintotdeauna. Nostalgia a hotarat sa-mi dea iar tarcoale, cum a facut-o de cand ma stiu, dar cu o forta care-mi era totusi straina. În vis, aud o muzică ritmată, dar blândă, venită de foarte departe: nu mă deranjează, e chiar suavă, îmi amintește de ceva aproape uitat, atât de îndepărtat și de uitat, încât îmi dau lacrimile. Totuși, nu-mi amintesc de ce-mi aduce aminte, mă las legănat de ea, cu ochii umezi de vis. Dupa oarece fortari de memorie -lucru la care inca eram foarte bun- am identificat muzica: In My Life de la Beatles, avea aproape un secol vechime, dar intotdeauna reusea sa ma puna fata-n fata cu abisul care era timpul si care imi dadea impresia ca el priveste-n mine nu eu in el... Ca sa nu incep sa plang de-a binelea, i-am raspuns intr-un final Sonyei.
- Poate nu sunt om, iar in raspunsul asta am pus tot sarcasmul si charmul pe care l-am putut antrena vreme de mai bine de jumate de veac. Desi intentia era sa o amuz, rostit cu voce tare era un raspuns jalnic si trist ce m-a deprimat si mai tare, iar pe ea a facut-o sa-si dea seama ca nu sunt in cea mai buna dispozitie.
- Ti-ai incalcat promisiunea, nu? Mi-a spus jucandu-se in continuare cu picioarele peste balustrata platformei si privind cerul. Intr-adevar, putea oricand sa-nceapa ploaia.
- Mda, cam asa, am oftat, nu ca ar mai conta prea mult. Probabil ca ea e deja moarta sau nu-si mai aminteste de mine, deci, tot acolo. Cateva lacrimi au razbatut prin hotararea de fier de a nu a intrista si mai mult lucrurile, dar acum cu greu mai puteam pune stavila siroiului care ma pandea cand imi aminteam ca in 60 de ani n-am reusit sa fac nimic si ca o sa mor ca atatea alte miliarde, fara sa-si aduca cineva aminte de mine. Inca un erou necunoscut in taramul de nicaieri cunoscut si ca istorie, la dracu’.
Continuam sa-mi privesc reflexia pierdut in ganduri si regrete cand un strop de apa m-a adus cu picioarele pe Pamant. Ploua. Mi-am mutat privirea cativa centimetri spre dreapta si i-am vazut spatele slab -nu semana defel cu ceea ce imi inchipuiam eu ca ar putea arata o divinitate- si m-a cuprins, ca de atatea ori de cand mi s-a aratat intr-o noapte dupa moartea lui David in mansarda, dorinta aprinsa de a o proteja, cand de fapt, eu aveam nevoide de cineva care sa ma protejeze. Ploua deja bine, iar Sonya pe semne ca s-a plictisit, asa ca m-a intrebat senina:
- Plecam? Ochii ii luceau intr-un mod straniu.
Am aruncat o privire peste balustrada la marea de umbrele de sub noi. „Direct si rapid”, mi-am zis, „nimic mai simplu, 10 secunde si gata, poti sa fii din nou cu David, poti sa fii cu ea. 10 secunde si totul s-ar termina. In viata toti suntem naratori, iar tu ai fost unul al naibii de prost, deci nu stiu ce mai astepti, doar fa-o. Inchide ochii si fa-o.”. Sonya ma privea intrigata, dar nu a scos un cuvant, stia ca asta era decizia mea. Ceva ma oprea totusi. M-am intors obosit spre ea:
- Scumpo, va trebui sa mai astepti. Ma simteam cu 100 de ani mai batran decat eram, dar inca traiam si privind-o asa, prin stropii mari de ploaie care pe mine m-au udat leaorca, dar pe ea nici n-au atins-o, incepeam sa realizez ca traiam -si nu doar existam- in mare parte datorita ei.
- Sigur. Un zambet strengar i-a fulgerat fata. Oamenii sunt plictisori, dar tu nu. Ciudat.
Ploaia continua si mai aprig, iar eu speram sa-mi spele si trecutul si tot, voiam doar sa-l revad pe David si sa fiu cu Sonya. In sfarsit, o zi buna...
Post Reply

Return to “Bistro de l’arte”

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 7 guests