Am întâlnit-o iarăși pe Mioara la fel de volubilă, deschisă și vorbăreață cum o cunoscusem. Dincolo de izolarea în care ne-am aflat, ea părea să fi regăsit un anume ceva, greu definibil și redevenise cea de dinainte. Îmi părea că a revenit la o stare anterioară desfășurării noastre, de parcă ar fi șters apăsat cu un burete și nimic din toamnă nu fusese. Ascultam reticent la tot ce-mi spunea fără a-i înțelege vreo iotă, de parcă ordinea silabelor era afectată de afazie, privindu-i zâmbetul vesel cu ochi ciudați, neîncrezători la stabilitatea stării ei care era gata, după cum aflasem, să se schimbe atunci când orgoliul urma să-i fie înșelat de vreun miraj fonetic. Obișnuia, atunci când ne vedeam, să dicteze un întreg scenariu din cele câteva cuvinte aruncate de vreun împăunat care și-o dorea și-și zădărnicea singură fericirea. Nu înțelesesem decât foarte târziu că mă studia, iar fiecare reușită pe care mi-o înșira, fiecare zeflemea la care-și supunea împăunații în absență, ca o delegare a puterii pe care o manifesta asupra acelora, erau doar pentru a mă însuși ca parte a unei simbioze stranii, pentru a mă transfigura într-o ureche nenaturală de dimensiuni exagerate. În decursul verii în care ne-am văzut aproape zilnic, ne-am transformat în constante, în acea prezență nestrămutată de la sfârșitul zilei. Îmi devenise dragă întâlnirea și pe ea o priveam mereu distrat cum povestea fel de fel de nimicuri, de fiecare dată mai mult tăcut și doar arareori aruncând câte o vorbă la vreun final de frază, ca pentru a-i întări credința că o ascultasem întru totul. O bună parte din timp mă chinuiam s-o înțeleg: avea un ton redus de trebuia să mă aplec înainte s-o aud, să-i simt vibrația dulce a vocii cum mi se scurge lent și liniștit pe canalele auriculare până ajungea să rezoneze cu pielița delicată a timpanelor. Nici nu mai conta ce-mi spunea și cu calm se adăugase sunetelor de fundal de parcă locul ei fusese menit să fie dintotdeauna acolo pentru a mă ostoi în tihna legănată a autobuzului.
Fără a-mi da seama, fără a-i spune că îmi devenise ea însăși dragă și nelipsită, într-o dimineață de noiembrie, cu mult după ce zilele răsfrânte pe ore interminabile de vară se contractaseră în răcoarea toamnei și mă obișnuisem ca ea să-mi fie mereu dinainte, imobilă ca o construcție marmoreeană neschimbată de vicisitudinile timpului, ca pentru a-i împărți o parte a sinelui, sperând totodată să mă vadă prin obscurul tractului artificial al autobuzului, mă făcusem sincer și gol dinaintea ei și-i mărturisisem atașamentul resimțit pentru o alta, himera neîmplinirii aceleiași veri, în fața căreia nu am ezitat să mă fac ridicol și care marcată în doar acea instanță de surpriza situației uitase cu totul că aș fi deranjat-o în lunile care au urmat. Ea, în acel timp discret în care o găsisem fără vreun cusur pedestru, după ce a râs nervos, îngrijorat, m-a lăsat în urmă cu o umbră de sictir ce-i înnegrise chipul, umbră pe care o vedeam mai apoi în clipele răzlețe în care privirile ni se întâmplau să se întâlnească. De altfel, după acea confesiune, fiecare vedere ulterioară a venit grație unei desfășurări a hazardului, nu a intenție vădite. Ardoarea cu care până nu de mult mă privise în timp ce-mi spunea câte una din pățaniile trecute se transformase într-o detașare glacială. Am cumpănit la faptul că purtam un fel de vină pentru starea în care ne-am dus din cauză unor deficiențe de caracter. Amintindu-mi cum își plăsmuia întregi fantasme din puține cuvinte, nu putusem înțelege cum nu izbutise să mă înzestreze cu o existență și în afara orei în care ne eram aievea unul pentru celălalt. Îmi părea că a prelungit ora până când nu puteam fi altfel decât ca atunci când ne vedeam; o diluase într-o asemenea măsură încât aspecte ale firii își pierduseră întregi dimensiuni și mă prefăcuse într-un înveliș de persoană. Ușurel, cu vremea ce ne privea din nesfârșire, ea se făcuse nevăzută iar prezența i se risipise ca înainte de trezire.
În timpul izolării ce devenise apogeul îndepărtării noastre, găsisem răgazul să-mi formez unele gânduri cu privire la precaritatea unei vieții petrecute în singurătate. Din pseudo-prizonierat am putut să-mi concretizez prezentul într-o serie infinită de efemerități perpetue risipite constant într-un cimitir neîncăpător. Fiecare instanță a prezentului apărea dintr-un neant și se dezintegra înainte să capete un definitiv, desfășurate într-un proces necontenit atâta vreme cât mă păstram conștient și se scurgea într-un trecut al cărui pântec creștea ca o sarcină prelungă. Repetitivitatea activităților în care m-am afundat, întărită de decorul ostentativ al pereților bej născuseră o monotonie înnebunitoare din brațele căreia nu mă puteam desprinde. Mă cuprinsese blând și-mi șoptea cu dulceața vocii alteia că ieșisem în afara restricțiilor timpului, că ajunsesem într-o buclă aflată în afara lui și că totul nu era decât o amânare a vieții până într-un viitor incert. Din monotonie apăru stagnarea. Nu era prima dată când mă aflam în mrejele acelor brațe ce mi se încolăciseră cu dragoste ofidiană de trup. Simțisem strânsoarea agonizantă demult, într-un alt timp care era acum atât de îndepărtat încât i-ar fi putut aparține altcuiva și fantazam pierdut privind un punct indescifrabil aflat dinainte. Am zărit atunci stagnarea ce lua ființă în individ când anumite sinapse refuzau să se aprindă.
M-am trezit din respectiva visare când soarele îmi conturase pe interiorul pleoapelor lumini roșietice dansând jucăuș și mă atașasem cu privirea de mâna uscată de vreme a lui Petre, proptită în geamul autobuzului. Părea că-și atinge surata de dincolo de luciul transparent fără a se lua în seamă, formând astfel un cuplu - omul cu imaginea unui sine vestigial, descompus peste întinderile pârloagei câmpenești. I-am pus în spinare sărmanului om, gârbovit de vârstă, gândurile mele care-l cocârjaseră și-l îndoiseră de spate până când genunchii-i tremuraseră îngrijorător amenințând să-l prăbușească. Am reușit să-mi atârn povara de el fără a scoate un cuvânt, fiindu-mi necesară doar o privire aruncată întâmplător. Când am ajuns în camera de cămin am realizat că atemporalitatea în care mă aflasem nu cu mult înainte era o impresie a conștientului, absent în detașarea visării. Nu făcusem decât să-mi omor timpul cu același pragmatism cu care anumite încrengături familiale își omorâseră pruncii nedoriți. În semiîntunericul camerei în care mă petreceam în cea mai mare parte a zilelor, am pierdut din acuitatea simțurilor, considerate de vreun for latent din adâncuri că deveniseră de prisos când mi se ivea întotdeauna același înconjurător. Nu bănuiam măcar că adăposteam în întortocherile lăuntrice un aspect ce luase chipul lui Asterion, închis într-o nesfârșire de camere din care reușea să suscite influențe înspre afară. Acea abominație ce sălășluia la întretăierea dintre biochimie și gânduri mă văduvise de atotputernicia pe care o vădeam asupra sinelui cu un muget prelung de suferință. Insula pe care mă manifestam tiranic, aidoma regelui încornorat, era domeniul unei entități primare, pe care n-o puteam cuprinde și, după ce mă forțase să-mi întorc privirea de la lume spre interior, cu jind și dor ce contrastau urâțenia sa primitivă, mă zorea spre a-i descoperi menirea.
În solitudine, prin crăpăturile statorniciei, arătarea s-a strecurat din apele tulburi în care viețuia ca o discrazie corupând sănătosul cu umorile sale. Din înfățișarea pe care și-o luase, venită din alte ere de dinaintea conștiinței, aveam să înțeleg că rostul său era să guverneze în stratul cel mai josnic al ființei, iar învelișul exterior al gândurilor conștiente nu era decât o apologie sofisticată care-mi justifica poftele maculate, instinctuale izvorâte de acolo. Reveneam arareori la realitatea repetitivă a camerelor, doar pentru a mă descoperi schimbat, de fiecare dată cu accentuări ridicole a câtorva trăsături până când începusem să mă seamăn cu arătarea pe care o plăsmuisem acolo jos: două găvane unde trebuiau să-mi fie ochii mă priveau înapoi din fundăturile cefei; intrările lor cavernoase erau adăpostite de cearcăne bogate ca pungile boierești, în culori de postav ce se învechea supus intemperiilor uitării de sine; un scalp acoperit de fire albe ce-și ocupau domeniul ca năvălitorii peste un imperiu decăzut, crescute în neorânduială anarhică; părul se scurgea din cap în cascadă unde se unea cu firele rare de bronz din barbă; pe pâlcurile de piele vizibilă căpătasem o paloare nenaturală de un ascuns de Soare care îndemna la boală.
Din când în când se auzeau sunete de voci ce se scurgeau ori urcau pe pereți din camere asemănătoare și purtau cu sine semne de viață și animație. Am ajuns să le aștept deopotrivă cu speranță și silă. Stridența cu care se manifestau strica uniformitatea tăcerii, stârnind în vibrații legiunile de acarieni așezați pretutindeni și mă ridicau din amorțeala copleșitoare în care mă complăceam privind năpasta din mine. Deși înăbușite de construcția împrejmuitoare, auzeniile care ajungeau la mine căpătau o nuanță mioclonică, de impuls de dinaintea morții, ca o zbatere zadarnică înaintea inevitabilului. Așadar nu mai rămăsese decât să aștept sfârșitul cu resemnare, ca unic vârf al prizonieratului. Plictisul așteptării, însă, se dilatase mult și umbra sa nemăsurată acaparase suferința viziunii. Două concepte între care mă desfășuram deveniseră o aglutinare stranie în care întrepătrunderea lor căpăta sinonimie. Cu un suflu sfârșit și un iureș de vomă mi-am răsfrânt trăirile afară acoperind lumea. În mijlocul mălurii în care învăluisem totul nu mai distingeam un gând de altul, până când am atins rațiuni ciudate făcute prin legături fără noimă, iar obsesiile deveniseră laitmotive care-mi întăreau credința în universalitatea raționamentelor. Logica se construia pe asocieri inverse, astfel că, concluziile schimbaseră locul ipotezelor urmând același fir al cauzalității.
Mi se năzărise motivul pentru care eram vir solus. Se poate ca previziunea aceea infamă, făcută în pântecul nopții în urmă cu mai bine de o decadă, în cuvinte vulgare care nu ocoliseră adevărul cu subtilități atenuante, venită ca dintr-un strat al neștirii, șoptită cu voce cristalină, îndulcită de jertfele bahice aduse până atunci cu îndărătnicia unui act necunoscut, că voi fi întotdeauna neschimbător la freamătul lumii, se transformase într-un paradox al predestinării, un fel de previziune casandrină. Când încercările anemice de îndreptare împotriva a ceea ce nu putea fi schimbat au fost prisos și graiul se modulase în voci nenumărate care concretizau același adevăr știut, acceptasem că așa va fi aievea și nu exista vreun merit în a încerca o remaniere. Ultima oară când am auzit cuvintele așezate în ordinea așteptată veniseră de la Mioara care mi le spusese, fără urmă de zeflemea, fără a-mi deplânge sau de a-mi derâde singurătatea, cu o umbră vag amuzată, cu azurii ochi surâzători privindu-mă cu un fel de drag și care spuneau că n-ar trebui crezută seriozitatea acelor vorbe. Erau o simplă tachinare jucăușă ce răsărise spontan în timp ce stăteam răsfirat pe bancă, așteptând autobuzul, ascuns de privirile Soarelui într-un colț precar de umbră. Ca-ntr-un vis, se făcea că îmi vorbeam despre asta pentru a îndepărta tăcerea, pentru a mima realitățile auzite dincolo de pereți, într-o încercare de normalitate.
Purtam conversații lungi despre nădejdile aruncate în incertitudinea viitorului, uneori cu sinele oglindit, alteori, când chipul devenea de nerecunoscut din cauza schimonosirilor gurii contorsionate de cuvinte, cu acei străini în fața cărora nu aveam rețineri. Mi se făcuse silă de golul cărnos și rozaliu din care ieșeau cuvinte, de gesturile sale mecanice cu contracțiile și destinderile repetitive atunci când silabele deveneau identice încât mă miram cum de era cu putință de a face abstracție, de a ne ignora unii pe ceilalți executând o asemenea activitate în care ne expuneam interiorul umed, organic și pleoscăitor de o urâțenie nețărmurită prin care întrezăream scabroasa ființă din străfund. Oprisem curgerea gândului cu o scurtă convulsie și alunecasem iarăși pe pantele plictisului, conștient de trecerea timpului doar din bătăile inimii. Privind la rodul îngropat, la încropirea hâdă care mă privea înapoi retrăiam prima vedere a ei folosind aceleași gânduri. Mizerabila icoană suscita aceleași simțăminte care se prefirau în cap ca mărgelele de pe un rozariu. Litania ciudată născută din mișcarea circulară a lor născuse o asceză inversă, în care, în locul divinității imaculate invocată în marile răstriște, tânjeam după putreziciunea insondabilă, după degradarea perpetuă. Planam stârvar deasupra cadavrului inform și îmi era drag ca moaștele unui sfânt de la care așteptam minunile unei izbăviri. Voiam să-i găsesc rădăcinile și s-o cuprind în toată-i splendoarea răsucită, să-i aduc prinos, jertfe și închinăciuni, din înălțimi din ce în ce mai mari.
Am aflat un soi de paralelism, o experiență comparabilă a ceea ce trăiam și ce văzusem că trăia cândva o altă ființă. Timp de trei zile asistasem la existența nemișcată a unei mici lepidoptere agățată de zgrunțurii pereților într-o tăcere neînchipuită. Efemera-i viață, câștigată într-o metamorfoză nevăzută, ascunsă în giulgiu de mătase, era irosită în singurătate imobilă; din trupul vechi nu rămăsese decât o inimă și un sistem nervos rudimentar, iar noul se făcu în chinuri. Agonia transformării ce-i adăugase o nouă dimensiune mulțumită aripilor născute în spinare fusese de prisos. Nu făcuse nici un folos din ele, nu explora ceea ce-i era necunoscut, ci preferase să se afunde în ea însăși ca într-un vis terminat în inexistență. La sfârșitul celei de-a treia zi dispăruse cu totul. Pe atunci credeam că nu aveam să mai petrec mult închis și că urma să ies, schimbat după supliciul izolării, famelic după oamenii pe care nu-i văzusem, uitând de pricinile gândurilor rămase incomplete în amărăciunea lor.