Welp, e o ocazie la fel de bună ca oricare alta să resuscitez topicul. My dog died today. Era un pechinez de vreo 13 ani pe care l-am primit cadou de la bunică-miu când eram prin clasa a treia. Mi-a promis că dacă am Foarte Bine pe linie la sfârșitul anului școlar, îmi ia un câine. Așa că mi-a luat chestia asta mică:
Avea deja câteva luni când am făcut poza aia. Când am primit-o era un ghemotoc micuț și tremurând de blană, străin de orice fel de noțiune de coordonare. O abandonase maică-sa și stăpânii au hrănită-o cu seringa până pe la o lună, când am primit-o noi. În prima ei seară la noi acasă i-am fărămițat niște chec și a mancat vreo patru pumni. Își ținea lăbuța peste brațul meu în timp ce înfuleca ca nehalita din palma mea, de parcă n-ar fi vrut să-mi retrag mâna niciodată.
Toți câinii sunt goofy, dar mereu mi s-a părut că ea ducea chestia asta la extrem. Când era mică, se agâța cu gura de mopul cu care spălam pe jos și o târam prin toată curtea. Nu cred că e un singur ghiveci în care să nu se fi băgat. Norocul ei că avem numai ghivece din plastic, altfel nu cred că apuca să împlinească trei ani.
Pechinezii nu sunt apreciați în mod tradițional pentru inteligență, dar ea a fost unul din cei mai inteligenți câini pe care i-am văzut. Nu știa tabla înmulțirii și nici nu căuta bagajele de droguri în aeroporturi, dar era extrem de iute și perceptivă. Îmi amintesc de un episodul de acum câțiva ani când am certat-o fugar pentru o prostie pe care o facusem și am intrat în casă. Când am ieșit pe ușă și m-a văzut, câțeaua asta a abandonat imediat poziția de dormit, s-a pus în cur și-a umflat pieptul, de parcă voia să-mi demonstreze cât de mândră e.
Din păcate, pe lângă defectele congenitale standard de care suferă pechinezii, cățeaua mea avea și altele în plus: era extrem de mică chiar și pentru un câine de rasa ei și, în consecință, nu a putut să facă pui. Nu știu cât de mult i-a înrăutățit asta starea de sănătate, cert este că în ultimii doi sau trei a devenit din ce în ce mai retrasă și tăcută. Nu mai lătra, nu mai mârâia ca o satană, nu mai alerga muște prin curte, nu se mai izbea de plasa de la ușă când auzea că-s în bucătărie, nimic. Într-un final, undeva pe la mijlocul anului trecut, s-a pricopsit și cu un căcat de cancer care i-a pus în cele din urmă capac. Am găsit-o azi dimineață zăcând moartă lângă cușca ei. Și odată cu ea s-a dus și ultimul cadou care îmi mai rămăsese de la bunicul meu, care a murit cu opt ani înaintea ei.
Mereu am apreciat animalele mai mult decât oamenii, mai ales câinii. Când te văd intrând pe ușă, asta e cea mai tare chestie din lume pentru ei. Sunt absolut extaziați când le oferi și cea mai infimă fărâmă de atenție și te vor iubi necondiționat, indiferent de eșecurile tale în viață și în carieră. Nu contează cine sau cum ești. Tu ești omul care-i îngrijește și le oferă un adăpost, iar pentru asta îți vor fi loiali pentru tot restul vieții lor. A lor, nu a ta. Pentru că orice lucru frumos de pe lumea asta vine cu un trade-off. Iar al lor este că mor subit, iar pentru restul de 20-30-40 de ani cât mai ai de trăit trebuie să te obișnuiești cu asta.
Sleep tight, pupper.
2003-2016
Edit: Thanks, MC
