copypasta

Discuții off-topic în limita bunului simț
Post Reply
User avatar
.chester
Dremora Lord
Posts: 3712
Joined: 12 May 2014, 19:49

Re: copypasta

Post by .chester »

Image
I'm livin' in a love shadow
User avatar
ola small dickie
Big Daddy
Posts: 14558
Joined: 2 Mar 2014, 19:57
Location: Malta

Re: copypasta

Post by ola small dickie »

:)))))))))))))))))
Currently playing: Broken Sword 5: The Serpent's Curse
User avatar
Ferrrrrrrrrdinand
al IX-lea
Posts: 3303
Joined: 18 Sep 2016, 22:09

Re: copypasta

Post by Ferrrrrrrrrdinand »

source
After chatting with your online Korean friend, who you often game with, he invites you to visit him in his home country, which he always refers to as "Best Korea". You think he's joking around, but when you get a flight confirmation, you learn that your friend is actually Kim Jong-un
I probably shouldn’t have gotten onto this flight thought Tommy, as he woke up in Pyongyang. But he’s the best player in my clan I can’t get on his bad side.

Tommy grabbed his carry on luggage, and yawned mightily. He thanked a few of his flight attendants, who only smiled shyly at him, and whispered amongst themselves. He walked out of the plane to the runway.

Tommy froze when he saw the leader of “Best Korea” standing there, with a whole entourage, and fully armed military escort.

“Best friend!” shouted Kim Jong-un. He smiled like it was the happiest day of his life, and handed Tommy a box of chocolates in a heart shaped box. “You my best friend now, since Dennis reft.”

Tommy didn’t know what to do. He stared around with wide eyes, and bowed a couple of times.

“Th-kof kof kof-thank you so much great leader,” said Tommy. He bowed a couple more times. “I appreciate your hospitality, these look delicious.”

Kim Jong-Un gestured that Tommy should walk with him, smiling all the while. Tommy obliged. They went over to an area with some people standing in a line, and crying horribly for some reason.

Kim Jong-Un hit Tommy on the shoulder with the back of his hand. Like a pimp slap, but for your shoulder.

“Hey man remembah dat time man, remembah dat triple collateral headshot to win that team deathmatch man you keeled all those people man ahhh man,” said Kim Jong-un. “Best day ever best friend, so fun. Let’s re-live that man, look over there man.”

Kim Jong-Un pointed at the crying people, lined up in a row.

“I see them?” said Tommy.

A soldier handed Kim Jong-Un a sniper rifle, and bowed several times. Kim Jong-Un looked at it, and smiled real bright. Great toy.

“I try,” said Kim Jong-Un.

Oh God, thought Tommy. I 360 no-scoped I remember that shot, oh shit.

Kim Jong-Un did a full revolution with the rifle in his hand. Tommy ducked, while everybody else only cringed. He stabilized himself after the spinning, and took a step to get his balance. He shook his head, and smiled real bright. He took twenty full seconds to line up the sight.

BANG.

“FUCK,” Tommy shouted. He looked away, then threw up beside the runway. Nothing but airline food, some weird meat and a piece of bread. It tasted like bile. Kim Jong-Un smiled, and handed the rifle to Tommy.

“So much fun, now you try too best friend,” said Kim Jong-Un.

Tommy got into fits of coughing, and politely declined.

“I’m sorry great leader I just c-kof kof kof kof-”

“I said,” said Kim Jong-Un. He shoved the gun into Tommy’s hands. “I said now you try best friend, you get it? My English good?”

“It’s great,” said Tommy. He did an okay symbol, and put his hands on his knees, wheezing. “It’s so great, so great merciful leader.”

“Good.”

He handed it to him, like a gift. Tommy slowly took the rifle. They lined up a whole row of other crying people, right next to the bodies of the recently collateraled. Tommy breathed in and out hard, and tried to steady his hand. There was the man at the front, pleading for mercy, in his line of sight. Tommy’s hands were shaky, but his aim was true. He felt the burn of acid in his throat.

He turned to Kim Jong-Un and fired at his face.

A toy flag came out reading Awww man. The flag waved by Kim Jong-Un’s face. It tickled him.

Soldiers all around seized Tommy, and threw him to the ground. They tazed him too, just for fun.

“Wrong choice best friend,” said Kim Jong-Un. He kneeled beside Tommy’s shaking body, slobbering while being tazed. He made a tsk tsk tsk noise, and stopped smiling. “Wish you didn’t do that choice. But you still my bro though okay former best friend? Okay cool."

They stopped tazing him, and handed Tommy a controller. A bunch of soldiers ran out with a TV screen, and a game console. Everything was all ready loaded.

Tommy was shivering in horror.

"1 V 1 best friend," said Kim Jong-Un. He smiled at Tommy with delight. "Play for your life."
User avatar
Ferrrrrrrrrdinand
al IX-lea
Posts: 3303
Joined: 18 Sep 2016, 22:09

Re: copypasta

Post by Ferrrrrrrrrdinand »

sursa
Relația pe care o ai cu acea greșeală în care persiști e una incestuosă; o urzeală de familiaritate, greață, desfătare și culpă. E o conspirație nerușinată împotriva universului. Urmările dau pe dinafară. Ți se scurg printre degete ca o miere amară.

Sunt un om lipsit de ambiții care trăiește cumpătat; dar sunt un om dârz care își pierde înspăimântător de repede cumpătul.

Echilibrul nu-mi vine la îndemână. Echilibrul îmi este, cum s-ar zice, peste mână. Fac – din zori și până târziu în noapte – eforturi de echilibrare. Din nou, cum s-ar zice, mă canonesc. Și asta nu pentru că mi-am însușit învățătura stoică și-mi doresc, mai presus de orice, un trai virtuos, ci pentru că, deși găsesc că viciul poate fi – cel puțin în teorie – fascinant, vicioșii îmi sunt totuși profund antipatici. Resping, deci, viciile tot în baza unei dereglări pasionale, adică a unui viciu: resimt un dezgust dușmănos față de oamenii plini de năravuri.

Voi explica mai întâi de ce cred totuși că viciul în sine poate fi fascinant. Voi explica mai apoi de ce nu-i pot suferi pe cei vicioși.

Spre deosebire de calități – care cresc, scad, mor sau renasc împreună cu noi, orice viciu are în față un viitor strălucit. Puterea emoțională a lucrului interzis îi conferă nu doar o paradoxală (dar bineștiută) valoare estetică, ci și durabilitate. Viciul e mai tare decât timpul biografic, ba chiar, am putea spune, viciul, printr-o îndârjită și interesată “rulare”, se desăvârșește. Viciul nu îmbătrânește, deci, împreună cu cel care îl practică, viciul se clasicizează.

Dacă, încercând să rafinezi niște virtuți lumea ți se dezvăluie săracă, obstinată și refractară, plină de breșe, piedici și asperități, viciul îți deschide o perspectivă solidă și absolută asupra realității. Sufletul și mintea îți sunt absorbite de viciu. În viciu se trăiește așa cum se trăiește într-o casă de vacanță, pe o plajă îndepărtată. Rolul imaginației e decisiv. “Fatalmente”, viciosul este cel veșnic plecat într-o vacanță exotică.

Orice viciu rulat astfel ani și ani de-a rândul îți oferă un model de interpretare a lumii. Transmiterea deprinderilor vicioase se realizează, deci, întotdeauna cu entuziasm, de la bătrâni la tineri, de la persoane influente și flamboaiante, la mase. Indiferent la ce nărav ne-am referi, el a fost deja acolo mai înainte ca inima noastră să-l recunoască și să-l îmbrățișeze. Aș zice că nu există viciu ne-arhetipalizat. Viciul se transmite de la om la om, din compulsie în compulsie, ritualic, cu sfințenie. Viciile tinerilor sunt, în sensul ăsta, bătrâne de când lumea. Ele organizează, transgenerațional, vulnerabilitatea umană.

Ca o concluzie: probabil că orice om care are interese și sensibilități artistice găsește un dram de fascinație în decadență și extravagant.

Și totuși, vicioșii îmi par – mai toți – urâți.

M-am întrebat de unde le vine urâțenia. Din faptul că au deprinderi “urâte”? Nu cred, nu neapărat. Mai degrabă din atitudinea pe care ei înșiși o au față de propriile năravuri: îmi pare că toți vicioșii suferă astăzi de un complex de superioritate. Or, cred eu, tupeul viciosului conduce nu doar la dizolvarea sistemului de valori ci și, în mod straniu – și dezavantajant în primul rând pentru el – la aplatizarea viciului. O societate în care viciul i se găsesc mereu justificări, este o societate în care nu se mai întâmplă, practic, nimic.

Dar să încep cu începutul.

Vicioșii, știm bine, sunt de două feluri: cei imorali și cei care simulează moralitatea (cu bună știință ori executând greșit vreo manevră virtuoasă). Despre dialectica morală s-a scris mai mult decât aș putea eu citi vreodată. Am citit, totuși, suficient cât să nu-mi doresc să reinventez roata.

Plec, deci, de la premisa că cei care vor fi avut răbdarea să citească până aici sunt deja familiarizați cu mecanica eticului. Mă întorc, deci, la ale mele. Mai exact, la faptul că înnărăvitul de azi nu-și mai încape în piele. El se comportă ca și când ar avea, cum s-ar zice, un ascendentul (i)moral asupra ta. Îți pretinde să vezi în el o victimă sau un erou. Și nu se supără dacă îl idolatrizezi.

Pe vremuri, până să ruginească mecanismele moralei tradiționale, conștiința propriului viciu hrănea în secret atât satisfacția frenetică de care am vorbit mai sus, cât și o inevitabilă culpă. Invincibila armată a imaginației decadente, puterea emoțională a viciului făcea ca lumea ta interioară să palpite pe o muzică nemaiauzită, cu siguranță inaccesibilă omului de rând care se străduia să cultive – cu modestie – niște virtuți. Ce vedea în tine acest om cumsecade? Vedea un tip frământat, apăsat și ambivalent, un bălmăjit certat – din motive mult prea complexe pentru a putea fi puse în cuvinte - cu el însuși și cu Providența. Omul cumsecade avea, pe bună dreptate, o tresărire de milă. Neavând acces la “bogăția interioară” a lumii viciosului, nici n-o putea evalua.

Astăzi, însă, lumea viciosului se deschide pentru toți. Nu ți se taie bilet. Intrarea e liberă. Din pieptul lui sfâșiat s-a rostogolit la picioarele noastre o fascinantă inimă palpitândă, trasă de mii de sfori de mii de draci, de mii de troli. Orgia e deopotrivă misterioară și inteligibilă. Când viciul joacă tontoroiul, lumea prinde ritmul, intră în horă; iar când toți joacă pe aceeași muzică, viciul nu mai e inconfortabil, el intră, cu fast, în conștiința noastră, în ritmul public. Probabil că ne-am dorit cu toții la un moment dat ca viciosul să nu mai plece în vacanță, să stea aici, să-l vedem și noi. Ne-am dorit ca lumea lui, inima lui, să rămână jos, pe asfalt, în văzul tuturor. Am prins gustul atrocității. Și nouă ne place vacanța. Drept urmare, viciosul n-a mai plecat în vacanță; a cheamat vacanța la el, iar vacanța a venit.

Viciosul și simpatizanții lui revendică această casă de vacanță care este lumea. Lumea de azi a devenit o confortabilă casă de vacanță pentru vicioși. Atât de confortabilă, că i-a pierit tot șmecherlâcul.

Cum a fost posibil?

De patologizarea viciilor și de psihologizarea virtuților am auzit cu toții. Când valorile morale (whatever that means) devin idealuri psihologice, terapeutul de azi se delimitează – îngrozit și dezgustat – de psihanalistul de ieri. El condamnă gustul pentru atrocitate și decadent și propune, altruist și auster, o nouă “narativă” a năravului, din perspectivă moral-terapeutică. Bunătatea, compasiunea, dragostea revin în forță. Ca obiective terapeutice. A vindeca un pacient înseamnă să asumi obiective supraumane (să-l faci mai frumos, mai liber, mai bun) în scopuri aproape sub-umane, la limita nimicniciei (CEO într-o multinațională, manager consultant în vreun ONG etc.). La polul opus, avem câte o tulburare de personalitate pentru fiecare păcat capital. Vanitatea sau ambiția țin de tabloul clinic specific narcisismului patologic. Avarul e nevrotic obsesional, libidinosul suferă de o nefericită adicție sexuală, orice invidios e isteric, orice lacom e maniac, orice furios e anxios, orice neastâmpărat are o tulburare de atenție și orice puturos e deprimat. Un grup de cercetători au arătat de curând că la baza lipsei de compasiune ar putea sta niște erori genetice. Cruzimea de ieri, mutația cromozomială de azi. Psihologizarea, deci, nu e suficientă. E nevoie de biologizare, de neurologizare, de arhitectură ideologică, de nesfârșit de bune intenții. Lumea modernă te spală – firește, dacă vrea - de toate strâmbătățile în cel puțin două ape.

Spălarea asta, însă, nu are întotdeauna un algoritm recognoscibil. Psihologizarea, adică atașarea unui tablou clinic și a unui discurs terapeutic în jurul oricărui nărav combină pe criterii mai mult sau mai puțin așteptate ideologia cu pozitivismul. Narativa viciului nu e neapărat previzibilă și cu atât mai puțin omogenă.

Narativa viciului e interesată și conjucturală. Năravul unora devine instrument politic perfect pentru alții (nu neapărat pentru aceiași). Cu ajutorul lui poți sfida în deplină legalitate orice (altă) rânduială vicioasă, virtuoasă ori neutră. Veți spune, probabil, că așa a fost dintotdeauna. Cicero însuși explica de ce năravul ambiției este totuși o mare virtute. Problema cu construcția viciului astăzi este alta decât aceea a glisării interesate între ceea ce se cade și ceea ce nu se cade, între ceea ce e moral ori imoral. Cum remarca, pe vremuri, Andrei Pleșu în Minima Moralia, numind năravul nărav și virtutea virtute, “nimic nu e definitiv pierdut și nimic nu e definitiv câștigat.”

Se știe că o practică eronată a virtuții te catapultează în viciu. Se știe că perfecțiunea însăși, practicată cu ardoare, e o mare și suspectă slăbiciune. Cine a dorit să afle a aflat deja că devotamentul mamei e arareori virtuos. Cel mai adesea e o combinație otrăvitoare – în sine tragică – de biologie, narcisism și isterie. Cum am spus deja în debutul textului, simularea virtuții e tot un viciu. De fapt, viciul poate fi – și chiar este – orice. Doar vitutea e întotdeauna altceva.

Ceea ce mă interesează, deci, nu e faptul că limitele moralei sunt fluide. Altceva mă interesează: faptul că astăzi se șterge distincția calitativă dintre moral și imoral fie – abrupt și grosolan - prin redefinirea repetată a nedreptății (în genul corectitudinii politice), fie - elegant, chiar briliant - prin postularea impersonalizării salutare a angajamentului moral, ceea ce faimosul și aclamatul Derek Parfit numea altruism rațional. El ne propunea desființarea identității personale printr-o argumentare inuman de ireproșabilă. Provocarea lui Parfit a lăsat o lume întreagă înmărmurită. Evident, de admirație. Altruismul rațional de-tensionează, practic, până la anulare relația ta personală cu lumea prin bagatelizarea mizei personale. Auto-anularea va salva lumea. Parfit i-a convins pe toți (mă refer aici la cei ne-convinși deja de budhism) că nu se cade să mă obosesc să mă apăr, fiindcă, dacă stau bine să mă gândesc, nu am mare lucru de apărat: cine este cel care strigă EU? Nimic mai mult decât o mână de amintiri și niscai planuri de viitor. Identitatea mea personală e vânare de vânt! Obsesia sufletului MEU salvabil e ceea ce mă împiedică, de fapt, să mă concentrez pe angajamente altruiste totale. Competența morală nu e o chestiune de supraviețuire, ci una de anulare a indentității prin conectare altruistă la ceilalți. Nu copiii mei au prioritate, ci copiii tuturor. Îmi pot salva copiii doar salvându-i pe toți ceilalți. Sursa imoralității mele vine din ridicola convingere că eu personal aș fi important. Concret, adevăratul angajament moral începe, deci, cu renunțarea la propriile-mi pretenții identitare. Nu ceea ce fac în pofida egoismului meu contează ca virtute - așa cum credeam eu, naiv, până să-l citesc pe Parfit – ci irelevanța și iraționalitatea pretențiilor mele egoiste. Lumea de azi te mai spală, deci, într-un final, într-o apă. Într-una dezinfectantă: după biologizare, ideologizare, politizare și psihologizare urmează, inconturnabil, impersonalizarea!

Privită din unghiul acesta, al justificărilor conjuncturale, problema dispariției păcatului își pierde, într-un fel anvergura. Dacă viciul e lucrul dracului sau lucrul minții tale e mai puțin important. Instrumentele și obiectivele preoților și terapeuților au devenit oricum interșanjabile.

Patologizarea viciilor, micile povestioare antropologice despre năravuri exotice, budhismul reinventat de Parfit, controversele din sânul LGBT privind utilitatea sau inutilitatea biologismului pentru explicarea reinventării orientării sexuale – o imensă mașină de spălat scăpări, devianțe și buclucuri.

Inevitabil, viciul intră la apă. Strâmt fiind, nu vine bine.

Vicioșii debutează fulminant, dar exercitarea liberă a viciului îi aruncă adesea în ridicol. Până să găsească o nișă pe gustul lor și un discurs cât mai convenabil, bâjbâie îndelung. Ei intră, de fapt, într-o paradoxală criză de identitate. Viciul, odată integrat și asimilat de cultura publică, se practică anevoie. Unii mai și obosesc. Alții trec dintr-un viciu într-altul și află, cu ocazia asta, că nimeni nu mai e stăpân pe “narativa” lui și că, astfel, pozițiile lor sunt interșanjabile. Într-o lume lipsită de repere morale fixe, vicioșii se plictisesc. Devin ezitanți. În cel mai bun caz, histrionici. Niște glume! Show-ul s-a răsuflat.

Vrând-nevrând, vicioșii se încolonează și intră – unii fără niciun chef – într-una din cele trei categorii: a marilor bolnavi, a marilor voluntari (altruiști) și a marilor mame de copii fericiți. Ar mai fi o a patra. A falșilor vicioși, a oportuniștilor. Cum incapacitatea de a fi vicios nu te face automat virtuos și cu atât mai puțin neutru, viciul de conjunctură strânge tot mai mulți adepți. Viciul se hipsterizează.

E clar pentru toată lumea – dar mai ales pentru cei din categoria oportuniștilor – că diverse combinații de factori biologici (hormonali în special) și psiho-sociali (politici în special) te scot oricând din orice rahat și te bagă oricând în orice rahat. Totul e o chestiune de percepție publică și de voință politică . Autodefinirea prin viciu, cândva grotescă, devine astăzi lucrativă: iată o veste proastă pentru cei cu aplecări vicioase autentice.

Patologizarea viciului a modificat, deci, iremediabil profilul și compoziția claselor de vicioși. Acum 20 de ani, psihiatrul și psihoterapeutul nu-și permiteau să-ți facă morală. Pentru ei nu era relevant (și nici etic) să “umble” la standardele tale morale. Din terapie nu ieșeai mai bun, ieșeai la fel de ticălos cum și intrai. Erai, însă, un ticălos funcțional. Astăzi, însă, când morala a recăpătat un ciudat impuls ideologic, principiile moral-terapeutice sunt nelipsite de pe agendele școlilor de terapie. Acum, când în bunătate nu mai crede nimeni efectiv, Ritalin și Prozac promit să te facă mai bun.

Adevărata întrebare este, însă, la ce bun să fii mai bun? La nimic, pare să ne spună Parfit. Adică la nimic care te privește personal. Până nu vom face umanitatea întreagă mai bună, individul care acționează în interesul propriu crezând că face ceea ce este mai bine pentru el, se înșeală amarninc. Crezând că-și face viața mai bună, o distruge atât pe a lui cât și pe a celorlalți. Contribuie, deci, fără să vrea, la tăierea maionezei universale.

Revin acum, pe premise ceva mai clare, la superioritatea vicioșilor. Ei țin la superioritatea asta pentru că, până la urmă, prin ce altceva să se mai autodefinească?

Să nuanțez un pic cazul românesc.

Când valorile morale se transformă în idealuri psihologice devine oare Dumnezeu inutil? În Occident, poate că da. În România, însă, nu.

În România nu te poți hotărî dacă să trimiți înnărăvitul la spovedanie, la terapie sau să semneze vreo petiție. Până să te hotărăști, îl ții de bun. Iar el, la rându-i, te ține de prost. Îi spui fumătorului că nu poți suferi fumul de țigară, iar el îți aruncă fumul în ochi. Te ia peste picior. Te face dobitoc. Sau, mai rău, progresist. Dacă îi ceri vanitoasei argumente pentru dieta cu lichide, te ia și ea peste picior. Îți spune că ești înapoiată. Dacă îi spui mamei eroine că nu se cade să-ți faci din copil un idol, te ia la bătaie (caz real). Dacă îi spui baștanului diagnosticat cu cancer de colon să nu mai mănânce cârnați și să se dea jos din Audi Q7, te scuipă (caz real). Prost e cine merge pe jos, prost e veganul, prost e cine mănâncă carne, prost e cine intră – iar cine rămâne e prost de două ori! – la închisoare, prost e cine plătește locul de parcare, prost e cine muncește, prost e cine nu fură, prost e cine nu copiază la bac, legile toate, scrise și nescrise - indiferent cine și în ce scop le face - sunt pentru proști.

Cu câteva luni în urmă, peste o sută de studenți, în încercarea de a prinde loc la un curs opțional pe care și-l doreau (și la care locurile erau limitate), editau în ascuns documentul final și se ștergeau între ei de pe listele finale. Era, nu-i așa, dreptul lor să prindă un loc la cursul dorit. Scandalul a escaladat, haosul a devenit de nestăvilit în primul rând pentru că păgubiții erau mereu alții. Părinți și studenți nemulțumiți au sunat profesori în miez de noapte, în plin weekend. S-au formulat amenințări (unele anonime), s-au auzit înjurături, cursul râvnit a devenit un fel de țară în care curge lapte și miere. La război, scrupulele nu contează. Într-un final, cei mai pricepuți la IT au învins: așa-zisa listă finală fusese mânărită în timp real, sub cele patru perechi de ochi ale “comisiei” înființate special pentru a supraveghea buna desfășurare a înscrierilor pe un document Google. A urmat un ultim val de mesaje prin care cadrul didactic era rugat de părinții suspecților să păstreze, totuși, anonimitatea “copiilor” implicați pentru a-i feri de furia colegilor.

Alt caz, altă generație: îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o cu câțiva ani în urmă despre închisorile comuniste, cu doi oameni simpli și cumsecade, de vreo 60 de ani. Le povesteam despre tragedia încarcerării intelectualilor și a preoților, a tuturor celor care au refuzat să colaboreze cu sistemul. Le-am vorbit, îmi aduc bine-aminte, și de cazul Steinhardt. La final, unul dintre cei doi s-a ridicat de pe scaun oftând și a conchis împăciuitor “ceva-ceva tot a făcut el, altfel nu l-ar fi închis.” Omul nu era parșiv, doar leneș și confuz. N-avea niciun chef să se lase antrenat într-un joc periculos, lipsit de echivocitate în care vinovatul chiar e vinovat și nevinovatul chiar nevinovat.

Să nu-mi spuneți că sunt cazuri izolate, să nu-mi spuneți că nu se poate generaliza, să nu-mi spuneți că n-am cifre, că eșantionul nu e reprezentativ – să nu-mi spuneți nimic din toate acestea, că mă supăr.

Problema e reală și e profundă.

Pe glia nelucrată a lipsei de prințipuri, năravurile și virtuțile înfloresc și mor.

În România nici conștiința publică și nici cea privată nu sunt suficient de rânduite pentru a secreta – spontan – niște criterii de circumscriere și de cântărire a vreunei virtuți. Crini și ciulini peste tot, dar nici urmă de mână de lucru; și nicio revistă de botanică.

Niciun viciu nu e cu adevărat taxat și nicio virtute nu e cu adevărat admirată, deși (încă) facem caz de morală. Niciun discurs pro-viciu sau anti-viciu nu “prinde” și nu ne mișcă cu adevărat. Românul – tânăr sau bătrân – arareori are reacții prompte și asumate în marginea unor probleme morale. Dacă, totuși, le are, e (pe bună dreptate) suspectat de demagogie. Avem convingerea fermă că toată lumea se preface. În virtutea mecanismului proiecției, “știm” bine că celălalt e impostor, fandosit sau prost. Dăm, deci, de pământ cu cel virtuos și-l recuperăm pe cel înnărăvit nu din convingere, ci din viclenie, din sentimentalism, din vinovată confuzie, din dezinteres, din pură bășcălie. De fapt, la noi viciul e totuna cu virtutea nu fiindcă cele două ar intra într-o sofisticată tensiune dialectică, ci fiindcă se face mișto de ambele.

Românul nu crede și nici n-a crezut vreodată că năravul (numiți-l viciu secular, păcat, defect genetic etc.) trebuie cu adevărat sancționat. Sancționăm doar acele vicii care contrazic propriile interese. Facem, la nevoie, valuri: “Vai, dar se poate așa ceva?! Unde vă sunt principiile?” Ne facem, la nevoie, că nu pricepem: “Da’ ce-a făcut așa grav? Cutare bea și el un păhărel. Cutare mai ciupește și el… Famelie mare…” În rest, orice se poate reabilita, orice se poate vota, orice se poate pupa în bot. Gambleri, curvari, hoți, criminali, puturoși, vanitoși și avari – îi tolerăm pe toți dacă trebuie. Firește că, dacă trebuie, îi omorâm cu pietre. Închidem ochii sau asmuțim câinii.

Cum este oare cu putință așa ceva? Ne lipsește ceva? N-avem standarde morale? N-avem criterii? Ba avem, și încă multe. Și toate ne sunt de trebuință: construct social sau socio-biologie, Sfântul Mucenic Trifon, Cuviosul Moise Arapul, psihopatologie, genetică moleculară, sforăială ideologică – invocăm de toate, oricând, numai să rezolvăm “problema”. Avem, deci, cu ce.

Ne lipsește, însă, “motorul” interior. Mințile și inimile noastre nu au aderență reală la mecanismul moral, nu avem niște motive personale, ale noastre și numai ale noastre – care să ne mâne într-o direcție sau alta. Nu există, cu alte cuvinte, disponibilitate reală, profundă de a sancționa un rău și de a răsplăti un bine.

Ce se alege, atunci, de faimoasa noastră toleranță? Este românul tolerant?

Mâna virtuoasă spală mâna vicioasă și invers din motive care n-au nimic în comun cu prezența sau absența instinctului moral, ci din convingerea sinceră că distincția în sine n-are nicio importanță pentru bunul mers al lumii. Cum comenta briliant Alexandru Dragomir, “nu există o morală pentru că nu s-a simțit nevoia moralei”.

Ceea ce pare la prima vedere toleranță, e, de fapt, incapacitatea de a-ți asuma în mod spontan un angajament moral autentic. Românul știe cum să se scuture de toate responsabilitățile și de toate constrângerile. În primul rând, reducând morala la registrul miștoului. Acesta este, la români, adevăratul act de toleranță!

Într-un fel, românul e “rău bolnav”. Ai zice că e plin de păcate și plin de boli. Ai zice, deci, că ar trebui să se simtă de două ori mai năpăstuit. În realitate, el nu se simte nici rău, nici bolnav. Se simte foarte bine. Se simte superior. Perfect îndreptățit să te ia de prost, să se victimizeze, să te disprețuiască, să-ți ceară voturi. Nici morala tradițională – fără să fi fost suspendată – nu-l mai atinge. Nici grilele de justificare ideologică populare în Occident nu-i par, însă, mai breze. În inima lui, românul știe că și progresistul occidental e tot prostul lui. Dacă vă imaginați că există o unitate de intenții și opinii care îi leagă, frățește, pe progresiștii de-aici de progresiștii “de dincolo”, vă înșelați amarnic. Circumscrierea devianțelor, deformărilor, scăderilor și strâmbătăților umane poate să pară unitară la nivel de script, dar niciodată la nivel de intenție. Occidentalul disculpant e în primul rând vanitos, românul disculpant e în primul rând șmecher și ipocrit, așa că dispune discreționar și adesea obtuz de o narativă pe care n-o prea înțelege fiindcă n-a inventat-o el.

Nici penitență nu mai facem ca lumea, dar nici cultură terapeutică nu avem. Rău-bolnavul umblă schimonosit pe străzi: cu o mână cerșește, cu cealaltă te bate, iar din gură îți livrează lecții de virtuozitate ortodoxă: “să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa”. Cere, de asemenea, scutire de educație fizică pentru copil și cere concediu medical când are chef să plece lunea și marțea la munte. Așa înțelege el biologizarea viciului. Cunosc niște corporatiști care beau fiecare câte un litru de votcă pe zi, apoi fac schimb de link-uri despre sindromul burnout. Așa înțeleg ei să psihologizeze viciul. Știu pe unele care țin cursuri de feminism, dar în timpul lor liber practică intens amorul ibovnicesc. Narativa adulterului și narativa feminismului sunt, evident, incomensurabile. Dar de ce să complic discuția? E mult mai simplu să spun că România e țara unde amanta și nevasta se țin, reciproc, de proaste.

Și a propos de adulter, nu cred că avem nici extravaganțe ori senzualități debordante. La decadentism nu ne pricepem. Nici pe acesta nu l-am “inventat” noi, așa că mimăm și aici, stângaci, Occidentul. Suntem prea conformiști și prea complexați ca să ne rafinăm propriile stridențe dionisiace. N-avem, cum s-ar zice, cine știe ce imaginație orgiastică. Românul nu e hedonist, ci neserios.

Înnărăvitul nostru nu se spală, deci, în nicio apă ca lumea. E un nespălat. Curat-murdar.

Trebuie să admit că nici de capul meu nu e cine știe ce. Cultiv, timid, vagi calități, dar nutresc din când în când fantasma unor mari și apăsătoare păcate. Mă uit uneori, cu ochii minții mele în alți ochi bulbucați, schimonosiți de vinovăție ori transfigurați de freamăt dionisiac. Astăzi, când viciul și virtutea au devenit niște mofturi, când orice îndârjire etică sfârșește inevitabil în ridicol, iar lumea e pe cale să se cufunde în plictis moral, parcă mi-e dor de mari vinovați, de mari sfinți, de oameni care au ceva de pierdut. Am devenit atât de debili, că ne-am pierdut interesul pentru autonomia morală și apetitul pentru imoralitate.

În diminețile de primăvară sunt pline dormitoarele planetei de mici gângănii buimăcite care, surprinse de lumină, se adăpostesc prin crăpăturile podelelor. Ele coboară apoi în pivnițele lumii și de-acolo în măruntaiele pământului unde li se și pierde urma. Fojgăiala lor, spun unii, se-aude uneori în miez de noapte.

Ține-ți respirația, lipește-ți urechea de o gură de canal. Vei auzi, atunci, un șopot: “Jos Gregor Samsa! Huo.” Între timp, Iisus Hristos stă-n mormânt degeaba. Lumea a găsit alți vinovați.
User avatar
.chester
Dremora Lord
Posts: 3712
Joined: 12 May 2014, 19:49

Re: copypasta

Post by .chester »

Da
I'm livin' in a love shadow
User avatar
ola small dickie
Big Daddy
Posts: 14558
Joined: 2 Mar 2014, 19:57
Location: Malta

Re: copypasta

Post by ola small dickie »

DA

Image
Currently playing: Broken Sword 5: The Serpent's Curse
User avatar
Soarecu
Pig Cop
Posts: 791
Joined: 11 Mar 2014, 19:04

Re: copypasta

Post by Soarecu »

Am citit comentariile de la articol. Just wow
User avatar
TG
Dremora Lord
Posts: 4947
Joined: 1 Mar 2014, 20:08
Contact:

Re: copypasta

Post by TG »

thats not a confession. My parents burried my hamster when I was a kid and I dug it up daily, licked it and burried it again.
"Screams of a billion murdered stars give life to the night's peace. While we cling in desperation to the few spinning stones we call worlds."

Image
User avatar
Waaagh!
Forum Warlord
Posts: 5233
Joined: 2 Mar 2014, 16:23

Re: copypasta

Post by Waaagh! »

Asa faci anticorpi.
NO COVER. ALL MAN.
User avatar
Ferrrrrrrrrdinand
al IX-lea
Posts: 3303
Joined: 18 Sep 2016, 22:09

Re: copypasta

Post by Ferrrrrrrrrdinand »

He looks up at her from between her legs with a mixture of fear and confusion to find her grinning down at him, and she says in the thickest Australian accent he'd heard, "Yeah, fuckin' stinks dunnit!"
User avatar
.chester
Dremora Lord
Posts: 3712
Joined: 12 May 2014, 19:49

Re: copypasta

Post by .chester »

:))))
I'm livin' in a love shadow
User avatar
DarthZombie
Dremora Lord
Posts: 4183
Joined: 2 Mar 2014, 15:25

Re: copypasta

Post by DarthZombie »

Image
User avatar
ola small dickie
Big Daddy
Posts: 14558
Joined: 2 Mar 2014, 19:57
Location: Malta

Re: copypasta

Post by ola small dickie »

Jaunty?
Currently playing: Broken Sword 5: The Serpent's Curse
User avatar
.chester
Dremora Lord
Posts: 3712
Joined: 12 May 2014, 19:49

Re: copypasta

Post by .chester »

:lol:
I'm livin' in a love shadow
User avatar
Ferrrrrrrrrdinand
al IX-lea
Posts: 3303
Joined: 18 Sep 2016, 22:09

Re: copypasta

Post by Ferrrrrrrrrdinand »

This is way late, but it needs to be said.
Jenny from Forrest Gump. She gets so much goddamn flak from people who have seen the movie. It's like they tuned out completely at the normal human experience just because they think Forrest is adorable.
Jenny didn't think she was in love with Forrest because she thought she was taking advantage of him the same way her father molested her.
For fucks sake, Forrest is retarded. Jenny, out of everyone who's ever met him, knows this best of all. She knows that her closest friend and only loved one is a fucking idiot. Imagine that. Imagine for one second that the only person who was always kind to you was someone who didn't know any better. Everyone in the world who knew about your father looked at you either as a victim or as something disgusting, but that one man doesn't.
And it's because he's retarded.
Jenny doesn't think that way at the start. As a kid, she just thinks he's different and is just glad to have a friend. But as she gets older, especially as a teenager, she realizes that her closest friend will never mature like she does. He loves her like he would anything and everything else, so long as its nice or cuddly, like a pet or a sibling, at least in her mind. Her father treated her like shit, and there was no way in hell others didn't do the same when they found out she was molested. She would have wanted to feel loved.
That's where she gets the abusive relationship crap. She wants so much to be loved that she doesn't understand that they are taking advantage of her. She thinks that as long as they aren't forcing her to have sex, that's normal. Getting beat on, pressured to drug addiction, and dragged around into whatever dangerously extreme political bands they're into is just fine, as long as they don't rape her. That's why she's so shocked when Forrest defends her from harm. Why would anyone do that if what they're doing to her is normal?
She keeps leaving Forrest behind because she convinces herself that he doesn't really love her. She convinces herself that his affections are shallow, since he would never be able to really understand love either. I mean really, how many of you honestly think someone who is that mentally challenged could understand the complexities and nuances of love? There's no way they could. What they have is something simple, and Jenny doesn't think that could be real.
And even IF she believed he could, even IF she got out of that abusive cycle, she knows better. FFS, if that scene with Forrest and her in her college dormroom had the genders reversed, people would be so fucking uncomfortable about that scene because it'd be inching so close to rape. Jenny knows that. She realizes that. That is why she shuts off her feelings for Forrest, above any other reasons to stay away: she thinks she is molesting him. She saw how uncomfortable he was when she did that and thought holy fuck, what the hell am I doing?
Can you imagine how twisted you must feel after realizing in that moment that you turned into the father who molested you? How the fuck can you love yourself after doing that to your best friend, when you know what that's like? Would you ever let yourself get close to them again if you really cared about them?
So Jenny kept running away. Every time Forrest gets close and saves her, she runs off before she falters. She won't let herself get near him, and as the movie goes on, she fails a little more each time. First she blows him off after the strip club, telling him to stay away. Then she walks with him in DC, but still leaves with her boyfriend. Then she stays with him in his house and finally sleeps with him, after that one critical moment.
When he tells her he does know what love is, and asks her why she doesn't love him.
She finally gives in and does sleep with him, but can you imagine thinking afterwards? Would you, in her shoes, with absolute and unwavering certainty, think you did the right thing? Or would you be afraid that you did exactly what you had been avoiding because you do actually care that much about him?
So she runs away. She hides her child from him, because she thinks he shouldn't have to worry or pay for something he can't handle. She thinks she's wronged him, and the least she could do is set things right by raising a good child, without dragging him down.
And then she gets sick. Doctors don't know what it is, but she's going to die. Her kid is only a few years old. Can you imagine struggling with that decision to tell your victim that they have a kid and now they have to take care of it because you're going to die? That's what she struggles with before coming to terms with the fact that she's happy with him, and he's happy with her, and that's what love actually is. It's something simple and unconditional, and even Forrest can understand it.
It takes her her whole goddamn life to figure out that love is just that simple, and she dies months afterwards. She realized she had been running away from what made her happy, and it isn't wrong, and she only gets so much time together before it's over.
And instead of realizing that narrative even exists in the story, people just bitch about how Jenny is such a slut, but she won't even love the only person who cares about her. Jenny always loved Forrest, during the whole fucking movie. She loved him so much, she thought she was taking advantage of him and ran away for his sake. She didn't realize she was wrong until it was almost too late.
Fuck, that's depressing.
EDIT: Obligatory gushing, but actually I just wanted to add a TL;DR:
TL;DR: Jenny thought she was molesting Forrest because he couldn't understand what love is, so she either suppressed her feelings or ran away.
User avatar
Ferrrrrrrrrdinand
al IX-lea
Posts: 3303
Joined: 18 Sep 2016, 22:09

Re: copypasta

Post by Ferrrrrrrrrdinand »

I used to masturbate onto birds at a local park. Not a thing that I'm particularly proud of but I became quite good at it. I was taking zinc supplements so I was shooting massive loads and it became something of a sport to me. For anyone interested here is your best strategy. first, you need to find an isolated spot so you don't become a sex offender. I found a short kind of channel area where I saw the pigeons would congregate. Next, you arouse yourself. I was usually content with envisioning the occasional jogging lady coming over and taking a shit on my chest and that was enough to fuel the fire but if you're not as sexually charged as me just take some porn on the go. After you're good an horny, you get some bread. My pigeons preferred white bread but healthier birds might have a taste for honey wheat or maybe even multigrain. Fat, unhealthy birds are slower and easier to hit so remember that. Once you are seated on the bench and ready to do the deed, whip your roosevelt out and scatter bread out within a few feet of you. use your judgement based on how far you know you can cum. I was a lonely and depraved soul who could hit targets the size of a thimble at distances up to 4 feet. You wait for the pigeons to begin eating and to get comfortable with your presence. At this point, you want to coo gently and talk sensually to them to gain their trust. Now you're finally ready to cum on your bird. This is a tough part because the rapid motion of masturbation is very frightening to the birds, so you have to be subtle. Once you master a technique, you simply wind it up and let it go, aiming depending on your past cumming experiences. I always came high so I would aim for the neck of the bird and catch it right in the face. It's an extremely satisfying and erotic feeling, seeing those birds reel around covered in cum and maybe even transporting it to other places in the city. Either way I haven't done it in years but every now and then I catch myself gazing wistfully at a flock of birds, cock throbbing and waiting for them to land close to me.
User avatar
Ferrrrrrrrrdinand
al IX-lea
Posts: 3303
Joined: 18 Sep 2016, 22:09

Re: copypasta

Post by Ferrrrrrrrrdinand »

As a teenager, I worked at McDonald's. My McDonald's was 24 hours and, during the summer, I worked the overnight shift. My sleep schedule would get all messed up.
My parents woke me up for dinner one evening. I zombie walked to the table and sat down. My dad asked me to say grace. I bow my head and say, "thank you for choosing McDonald's, may I take your order?"
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1377
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Re: copypasta

Post by Fular »

Image
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
User avatar
DarthZombie
Dremora Lord
Posts: 4183
Joined: 2 Mar 2014, 15:25

Re: copypasta

Post by DarthZombie »

Image
User avatar
Ferrrrrrrrrdinand
al IX-lea
Posts: 3303
Joined: 18 Sep 2016, 22:09

Re: copypasta

Post by Ferrrrrrrrrdinand »

https://www.reddit.com/user/Vodicka
This not occur to me, but to Anežka, when she is out for intimacy with Dalibor. They go to black lake to enjoy leisure swim and maybe later have carnal relations on top of woolen blanket. However, all joy is interrupt by majestic creature that is brown bear. They begin to run but bear have much better kilometrage and Dalibor in quick panic grab Anežka and push her down to fall behind so brown bear can feast. Instead of plan working brown bear continue chase for Dalibor and catch him but only rough him up with warning scratches and did not execute. Dalibor receive additional beating from angry townsfolk when he return to town and story is leak out from Anežka. He eventually have to move in order to start new life free from negative publicity by bear incident
I will ask this question for Alexej who is good buddy of mine who work in trucking industry. He always mention you as favorite lady to view on the computer internet. So I call on him to let him know of news of seeing questionnaire on popular internet reddit site and he tell me to ask if you would accept ride in Volvo FM8 2009 truck for carnal relation with friend Alexej? He is not bad looking man with both Czech and Dagestani blood so its good combination for maximum strength and optimal performance. He awaits response.
Ah, yes this remind me of Hungarian friend Gyuszi. He has predicament of life, need of speed but with no monetary finance for specialized automobiles. In order to fulfill life passion Gyuszi make purchase of 1967 Trabant and make convertible through cutting with two man saw he use for winter log cut. He then replace engine with 1980 custom Benz M119 to facilitate need of speed. What this result in Gyuszi drive around country road hitting 240+kilometer speed and doing patriotic salute to passersby. One day he misjudge distance of approaching goat and result in direct impact collision. Trabant is destroy to pieces but goat survive. Since that day passion for speed is cure, and now Gyuszi drive Volvo taxi in Budapest
Post Reply

Return to “Colțul vesel”

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 6 guests