Game Draft XI - Hate Draft

[Doc]

In sfarsit cineva imi confirma ca Eve e ceea ce credeam eu ca e...

[Foxman]

Primele 2 alegeri Foxman. A treia când îți venea rândul (mai era Mafio), dar e ok oricum, încă suntem la alegerile care nu trebuie să fie unice.

My bad, ignorant fiind fata de reguli. O sa stau cuminte de-acu.

[TG]

Mafio a stat prea mult, i-a trecut randul, poti sa pui Foxman si alegerea cu numarul 4.

[TG]

Am ceva probleme tehnice și nu pot intra așa de des. Mafio trebuie să își pună alegerile 3 și 4, Foxman alegerea 4, by the power invested in me, Zombie poți să postezi.

[DarthZombie]

4. Rage (2011)

Spoiler for descrierea:

id software-ul care ne-a dat senzatiile tari din anii '90 si inceputul anilor 2000 au fost compania mea de jocuri favorita. id software-ul care ne-a dat plictiseala asta de jos in mod cert nu!

Cand lumea vorbeste despre efectul nefast al lui Skyrim asupra industriei jocurilor, se refera la jocuri precum Rage. Mai precis ma refer la abordarea open world care e implementata ca sa dea bine la lista de feature-uri dar care nu ajuta jocul deloc, ba chiar din contra. E simpatic initial sa scoti bolidul prin harta si sa faci niste pac-pac Mad Max style, dar problema e ca inamicii se spawneaza in mod repetat in aceleasi locuri pe care le tot cureti in timp ce gonesti de la un punct la altul, cam cum se intampla si in Far Cry 2. Devine atat de penibila treaba incat de la un punct incolo pur si simplu ii ignori, transformand drumurile tale intreorase/puncte de comert si punctele de intrare in nivele/dungeon-uri in pierderi de vreme in care tu stai cu degetul infipt pe W. Si mai ironic este ca au mers pe calea open-world si jocul iti ofera doua hub-uri mari si late dar complet disproportionale in materie de ce faci in ele. In primul hub ai jde chestii pe care trebuie sa le faci pentru quest-ul principal pe langa misiunile secundare. In al doilea hub faci o mana de misiuni si pe urma te duci la misiunea finala. What?

Plictiseala nu se opreste aici, pentru ca ai tot felul de quest-uri care-ti cer sa intri in aceleasi dungeon-uri de mai multe ori. Ati inteles exact, dungeon-urile se repeta! Intr-o incercare penibila de a simula varietatea, devii schimba punctul de intrare in nivel, poate-poate nu te prinzi ca tu pasesti prin aceleasi culoare pentru a 3-a oara. Rar mi-a dat sa fiu atat de exasperat de un joc si de previzibilitatea sa. Mergi un pic prin nivel, ti se spawneaza niste inamici in fata. Apoi ti se mai spawneaza altii si in spate. Apoi altii in laterala. Apoi mai multi in fata si 1-2 in spate. RINSE. AND. REPEAT. Ca sa faca lucrurile mai rau, in mare parte din joc te lupti cu mutanti care sunt practic niste zombies rapizi care urla si se reped in directia ta.

Intr-o incercare de a emula lucrurile de care erau capabili inamicii din FEAR, devii le-a dat abilitatea alora cu arme de foc de a-si tot schimba pozitiile de aparare in functie de pozitia jucatorului. Asta nu ar fi un lucru rau daca AI-ul nu ar fi penibil. Nu o singura data m-am trezit in situatia in care am flancat pozitiile defensive ale inamicilor numai ca sa ma trezesc ca aia se uitau secunde bune in pozitia in care ma aflam atunci cand ei s-au baricadat. Si nu e ca si cum eram vreun ninja, alergam, trageam in inamici, saream de colo-colo, si eram in vazul lor pe tot parcursul curselor mele catre unghiurile de flancare. E ca si cum AI-ul se bloca si ignora complet ce facusem in ultimul minut, ramanand fara reactie.

Dar chestia care m-a iritat cel mai tare a fost finalul, o doamne cat m-am enervat. Te duci frumos in cladirea alora rai si te lupti cu jde inamici pe culoare. La un moment dat pui mana pe BFG. Ai mai jucat jocuri id, stii de ce e capabila arma asta si stii ca o rezervi pentru luptele dificile, nu pulifricii cu care ai avut de-a face in tot restul jocului. Apoi ajungi intr-o camera mare si ai misiunea de a activa o antena parabolica cu scopul de a trimite mesaj. Cam cliseu de la id, in Quake 2 faceai treaba asta de cel putin 3 ori daca imi aduc eu bine aminte, dar treaca. Cliseele nu se opresc aici, nu apesi un singur buton si ai terminat, o nu. Intai apesi un buton, vine un val de inamici. Dupa ce ai terminat cu aia ti se da accesul la un nou buton si un nou val de inamici. Pana acum salvezi BFG-ul, pentru ca tu il pregatesti pentru boss-ul final care in buna traditie id va fi o monstruozitate cu viata multa. Asa ca apesi al treilea buton, asteptandu-te la ce e mai rau. Nope, mai vin niste inamici, pac-pac si ii omori si pe astia. Ok, ai activat antena, ai trimis mesajul pe care trebuia sa-l transmiti, baietii buni te felicita pentru o treaba bine facuta. Tu iti freci mainile, acuma e momentul confruntarii finale, sigur baietii rai vor fi furiosi din cauza a ce ai facut si vor trimite Mecha-Hitlerul dupa tine! Asa ca scoti BFG-ul si...

CREDITS!

FUCKING CREDITS!!

Sa-mi bag ceva in ei, asta e cea mai penibila coada de peste pe care am vazut-o intr-un joc vreodata. Nici macar pentru povestea basita la care au bagat atata efort si atatia bani in voice acting nu are sens. Asta este de departe cel mai anost si enervant joc facut de id software. Commander Keen este de jde ori mai satisfacator iar ala e un platform basit a carei singure calitati a fost minunatia tehnica facuta de Carmack. Omul a incercat sa faca un pic de magie si aici cu Mega Textures care a dat ca rezultat final niste texturi super pixelate in interior. Nu stiu daca-ti trebuia o racheta de sistem ca sa ai parte de pereti care sa arate mai bine decat cei din No One Lives Forever dpdv al rezolutiei sau nu, but that's still a fail. Probabil la fel de exasperat de Rage ca si mine, Carmack a decis sa-si vanda sufletul sa plece la Facebook si sa lucreze la Oculus Rift. Fie-i tarana usoara acestei minunate companii. Fuck you Bethesda, yet again!

A, si sa nu uit. Jocul are sistem de regenerare a health-ului, ca sa fie un rahat pana la capat.

[juve3332]

4. Worms 3D (2003)

[McWilliams]

WHAT DA F... Ah, e ala 3D - I get it now!

[juve3332]

Ne-au distrus jocul, jegosii...

[Nervozix]

Asteptam totusi si ceva text Juve. Nu uita de Black & White.

[juve3332]

O sa vina. Pe cuvant de cercetas.

[Stokkolm]

4. World of Goo (2008)

[Foxman]

4. Gothic 3


Un cerc de iad mai jos, dam de abominatiile din categoria "QA is for losers". Acest joc reprezinta un punct important din viata mea, pentru ca de atunci am incetat sa mai join the hype train si sa mai iau jocuri cum au aparut. Am facut prostia de a lua Gothic 3 imediat dupa release, avand in vedere ca eram un fan al seriei Gothic. Primul Gothic a fost primul RPG 3rd person pe care l-am jucat, toate RPG-urile pana atunci fiind isometrice. Grafica, pe vremea aia, era top notch, fiind batuta doar de Morrowind, care si venea la pachet cu ultimele placi video. Mai avea si multe alte inovatii in lumea jocurilor, cum ar fi NPC-uri cu program zilnic (se duceau sa doarma, se duceau la piata etc.). Al doilea Gothic, desi doar o ciorba reincalzita, a fost privit de mine ca un expansion al primului si se terminase ca nuca-n perete, lasand loc de o continuare care se intrevedea a fi epica.

Cred ca stie toata lumea cum se continua povestea. Bug-uri peste bug-uri, dintre care unele din ele foarte frustrante, gen stunlocking boars, lens flare de la soare in pesteri, gauri prin harta si, ca sa imi strice de tot experienta, progression block. Eu am avut mult mai putina rabdare ca un prieten care a luat unofficial patch dupa unofficial patch, pana l-a facut un Frankenjoc in care mai sarea un NPC cu cate un text in rusa, care lipsea din jocul original.

Lucrurile astea se intampla mult mai des in ziua de azi pe Steam, unde early access e first alpha, release e beta si abia dupa doi ani primesti jocul intreg (cu cateva DLC-uri), dar pentru vremea aia era o blasfemie. Cand am luat Rome 2 acum 2 saptamani de pe Steam si am putut sa ma bucur de el fara bug-uri pentru ca l-au testat deja fraierii, mi-am adus aminte de lectia importanta pe care mi-a dat-o Gothic 3.

[McWilliams]

Da, mai, da' macar incepeai cu 100 STR si DEX ca sa nu te mai plangi ca "iar o iau de la zero???".

[ne0lith]

4. Dear Esther



Dear Esther este una din cele mai pretentioase mizerii pe care le-am jucat vreodata – constient ca statutul sau de joc era discutabil, as fi fost perfect multumit cu un scenariu decent si o atmosfera imersiva care sa-i compenseze lipsurile. Ce am primit, insa, a fost o tentativa fortata de a crea un produs artsy, profund, ce pretinde sa impinga mediul in fata fara a contientiza numerosii pasi inapoi facuti.

Daca lipsa gameplay-ului este justificata aici prin crearea unei experiente narative, am ramas cu atat mai surprins sa constat ca jucatorul nu are vreun aport nici macar in aceasta privinta. Dear Esther se joaca singur, apasarea butonului de walk forward si intoarcerea mouse-ului facandu-te un simplu spectator la orice intentie a jocului. In timp ce o buna parte din titlurile axate pe naratiune macar incearca sa construiasca un univers cu posibilitati interactive si niste personaje prin care sa isi expuna ideile, aici intreaga experienta consta in plimbarea prin mijlocul unor imprejurimi aratoase, dar goale, si activarea unor monologuri ale protagonistului pe masura ce parcurgi traseul pana la final. Senzatia de impotenta (huehue) continua si in asftel de momente, jocul povestindu-ti anumite evenimente din trecut, fara a-ti oferi posibilitatea de a schimba mersul lucrurilor in vreun fel.

Toate astea ar fi putut duce la un titlu slab si uitabil, insa stilul scriiturii a reusit sa imi creeze o repulsie memorabila. E o raritate sa gasesti nivelul de pretentiozitate prezent aici, sa faci jucatorul sa isi dea ochii peste cap cu fiecare paragraf – mai ca ai crede ca e cu intentie. Am incercat sa mai ascult din monologurile cringe-worthy spre a aduce critici ceva mai elocvente, punand pauze dese pentru incurajare, gandindu-ma ca voi rezista jenei, dar am sfarsit mereu tremurand in pozitia fetala si spunandu-mi ca totul va fi in regula.

Ideea de profunzime si valoare literara a producatorilor consta in expuneri narative ce nu implica jucatorul in nici un fel, incalcarea flagranta a regulei “show, don’t tell” si metafore fortate, indesate in unele monologuri pana la refuz, totul lasandu-te cu senzatia unui scriitor ce incearca mult prea din greu sa convinga. Protagonistul va veni cu analogii jenante in genul: “Sufletul meu e la fel de extenuat ca oceanul ce ma inconjoara, oasele imi sunt ca rocile astea, incapabile de a ma proteja de pericole mistice. Testiculele imi sunt ca doua bile de biliard ce se indreapta spre buzunarul etern al mortii.” Just fuck off, m8.

De altfel, intregul scenariu al jocului nu este, pana la urma, nimic altceva decat visul umed al unui hipster – imi si imaginez scriitorul cum trece creionul prin ascutitoare, subliniaza cateva cuvinte pompoase din dictionarul greoi ce il poarta in permanenta in rucsac, dupa care iese la o dezbatere despre postmodernismul din cinematografia mongoleza cu prietenii. Nu la o cafea, ci la o bautura mult mai obscura, de care n-ati auzit voi.

Cand adaugam faptul ca intregul joc ar fi trebuit dus in spate de naratiunea asta simplista si plata, nu mai ramanem cu mare lucru – Dear Esther ar fi trebuit sa fie doar un filmulet pretentios pe youtube. Or maybe it’s just too deep for me, man.

[Ferrrrrrrrrdinand]

Neolith era pregatit dinainte pentru draftul asta

[.chester]

Or as I like to call it, Dear Chester. Revin imediat cu alegerea.

[.chester]

4. Saints Row the Third



Cocalareala extrema transpusa in lumea virtuala. Un third-person shooter open-world in care esti incurajat sa te comporti ca cel mai genocidal psihopat care a existat vreodata pe lume. Spulberi pietoni nevinovati pe trotuar din viteza bolidului, ii mitraliezi in rafale nesfarsite, ii bubui cu tancul, le faci scheme de wrestling si-i izbesti cu fata de asfalt, ii obliterezi cu rachete in vapori neverosimili de sange si viscere, faci macel in tot orasul in timp ce esti imbracat ca Alex Velea si asculti Marilyn Manson si Benny Benassi. Povestea nici nu mai conteaza, ca toate misiunile se reduc la acelasi lucru: omoara pe toata lumea si distruge totul.

Jocul perfect pentru toti cocalarii care isi bagau coduri in GTA III ca sa primeasca tancul si minigun-ul si sa porneasca la killing spree de pixeli nevinovati, refulandu-si astfel toate frustrarile si tendintele violente din interior. Poate ca Saints Row the Third poate fi privit ca o unealta terapeutica, inducandu-ti, cu fiecare civil masacrat, o stare tot mai apropiata de catharsis. Mie mi s-a parut un jeg care incearca din rasputeri sa fie edgy si smeker, dar nu reuseste decat sa fie penibil pe toate planurile.

Daca fiecare cuvant din fiecare linie de cod din Saints Row the Third ar fi inlocuit cu cuvantul URĂ, nu ar egala o miliardime din cat urasc jocul asta.

Ce mizerie de doi bani.

[TG]

4. Defense of the Ancients (2003)



Reprezentant de seamă al popularului curent de diaree competitivă numită MOBA (prin asta mă refer la stropul de început). Action RTS frate! De parcă button mashing-ul din Stacraft nu era destul de action, era nevoie și ca voma asta să polueze jocurile. Mă rog, jocurile e mult spus, pentru că părerea mea e că orice joc competitiv se descalifică din start, balansarea excesivă mi-a făcut scârbă întotdeauna, iar ilarele încercări de elitism ale player base-ului mă dau de fiecare dată pe spate de râs.

Puteți înlocui numele cu orice MOBA făcut vreodată. Toate sunt același joc pentru mine și dacă dau alt tab din vreunul în Diablo 2, să mor dacă observ vreo diferență. Dumb action mashing, care primește o noimă mulțumită însăși naturii jocului, nu pentru că ar avea un gameplay consistent sau acaparant. Nu văd absolut nimic atractiv la nici o componentă a acestor jocuri. It’s a big nothing, mai bine faci competiție de masturbare sincron, tot reflexele alea le testează. Ca și Oblivion, singurele merite sunt terțiare, MOBA-urile par să fie un punct de atracție pentru femei. Măcar atât.

Bun pentru dependenții de insta-gratification pentru care jocurile de cărți sunt prea complicate și câțiva păcătoși pe care îi iert (pup ne0lith), dar cam atât. Când văd că se organizează turnee cu căcaturile astea și sunt țări unde au ajuns atât de mega populare mă îndoiesc serios despre viitorul rasei umane. E ceva la fel de inexplicabil pentru mine ca sosul de usturoi.

[Stokkolm]

4. World of Goo (2008)

World of Goo (2008)



Asa e ca ati crezut ca va uitati la un artwork din World of Goo? Ha! Ati cazut prada unei farse. De fapt ce vedeti e doar un desen facut de mine in paint. Exista totusi o diferenta majora care ma da de gol: desenul meu n-a luat titluri de Game of the Year sau sa ia primul 10 din istoria revistei Level.

Nu inteleg de ce sunt luate atat de in serios jocurile astea indie simpliste cu tematica abstracta si gameplay care orbiteaza in jurul unui gimmick. Poate la nivel de joc casual pentru telefon mobil, ok, l-as juca pe buda daca as fi genul care sta pe telefon in buda. In orice alta situatie posibila as prefera sa imi petrec timpul jucand un joc adevarat, nu jocuri flash glorificate.

[Waaagh!]

Citind ultimele alegeri, am ramas fara acoperis. S-a frant cand mi s-a inaltat stima pentru colegii de forum. Well played, bruvs. I approve.