Recenzii de cărți

Ce muzica mai ascultați, ce filme ați mai văzut și ce cărți ați mai citit.
User avatar
Triggerix
Babe of the day
Posts: 1780
Joined: 4 Aug 2018, 13:37

Recenzii de cărți

Post by Triggerix »

M-am gândit mai bine și decât să umplu topicul de ”Ce citiți momentan?” mai bine îmi pun postările kilometrice aici și poate mai vrea și altcineva să posteze. :lol:

“Killing Commendatore” de Haruki Murakami
For everything around me was the product of connectivity. Nothing was absolute. Pain was a metaphor. All was relative. Light was shadow, shadow was light. I had no choice but to believe. What else could I do?

”Killing Commendatore”, cel mai nou roman al lui Haruki Murakami, a fost publicat în Marea Britanie pe 9 octombrie 2018, la mai bine de un an de la apariția sa în Japonia. Primul lucru care mi-a atras atenția chiar dinainte să pun mâna pe carte a fost faptul că aceasta a fost interzisă în Hong Kong minorilor, fiind vândută doar sigilată și cu avertismente pe ambele coperte, considerată ”indecentă”, însă nu mi se pare că iese din tipare din punctul acesta de vedere, având chiar mai puține scene explicite decât alte cărți de-ale lui.

Deși am întâlnit multe concepte și teme tipice scrierilor sale, Murakami reușește să facă ceva diferit de data aceasta, într-o încercare de a-și revitaliza stilul fără să îl schimbe complet, de a aduce noutăți fără să iasă din zona de comfort. De data aceasta se urmărește un singur fir narativ, un lucru nu neapărat atipic, dar foarte rar întâlnit în poveștile niponului.
Image
Titlul nu are nici o însemnătate ascunsă, el reprezentând de asemenea titlul unei picturi din carte ce se află la mijlocul a tot ceea ce se întâmplă. ”Killing Commendatore” este pictura lui Tomohiko Amada, un pictor japonez celebru a cărui sănătate mintală se degradează vizibil pe zi ce trece. Astfel, fiul său, Masahiko Amada, decide să îl interneze la un azil, lăsând astfel fosta sa locuință din munți abandonată. În tot acest timp, protagonistul, al cărui nume nu îl aflăm, trece printr-o perioadă în care încearcă să se regăsească pe sine, după ce află că soția sa dorește să divorțeze. Se urcă într-o mașină închiriată și pornește într-o călătorie fără o destinație anume. Romanul începe însă povestea la sfârșitul călătoriei eroului, acest voiaj fiind relatat doar din amintirile sale.

La întoarcere, personajul principal acceptă oferta bunului său prieten Masahiko de a se muta în casa tatălui său, în munții de la periferia orașului Odawara. Aici protagonistul intră în contact pentru prima oară cu pictura omonimă cu romanul, lucru care îi schimbă toată viața:

It was a couple of months after I’d moved there that I discovered Tomohiko Amada’s painting Killing Commendatore. I couldn’t know it at the time, but that one painting changed my world forever.

La fel ca în toate celelalte scrieri ale lui Murakami, există referințe la alți artiști, muzicieni, pictori și chiar actori, însă de data aceasta autorul face ceva chiar și mai îndrăzneț. Pictura ce reprezintă inima poveștii este inspirată de opera lui Mozart, Don Giovanni. Deși preschimbate ca înfățișare și cu nume diferite, toate personajele principale din operă se găsesc și în pictură: Il Commendatore, Don Giovanni, Donna Anna și chiar și Leporello, servitorul lui Don Giovanni. Însă Tomohiko Amada mai aduce un alt personaj în pictura clasică japoneză, un bărbat misterios ce privește scena din colțul picturii, ascuns într-un lăcaș a cărei ușă o deschide doar cât să privească, curios, cum Don Giovanni îi străpunge inima Comandorului cu o sabie.

Astfel, eroul dorește, așa cum declară chiar el, să picteze o imagine a nimicului, așa cum a reușit predecesorul său. În timp însă acesta își dă seama că poate el joacă un rol mai important decât Tomohiko Amada:

Then again, perhaps I was documenting the story through my painting. That’s what it felt like, anyway. Had someone given me the role or the right to be that chronicler? If so, who? Why was I chosen, of all people?

Murakami se joacă cu această imagine a creației pe tot parcursul romanului, atât în sensul convențional, cât și într-unul mai larg, dându-ne astfel de înțeles chiar din titlurile celor două părți ale cărții: ”The idea made visible” și ”The shifting metaphor”. Aceasta pare o descriere foarte amplă a actului creativ, fie că este vorba de pictură, scris sau compunere de piese muzicale, materializarea metaforelor, ideilor și chiar a comparațiilor, făcându-l pe personajul principal să își piardă sentimentul de sine:

I was losing contact with my own self. My body had become a stranger to me. I was finding it harder and harder to understand what my physical existence meant.

Atunci când se mută în vechea locuință a lui Tomohiko Amada, protagonistul decide că nu mai dorește să facă portrete la comandă la fel cum făcuse până atunci pentru a supraviețui, ci vrea să picteze pentru el, ceea ce dorește. Acest lucru se schimbă însă atunci când face cunoștiință cu Wataru Menshiki, vecinul său misterios de peste vale, ce stă într-o casă modernă dar solitară. El este un personaj important încă de la început, însă nu putem fi siguri exact care sunt interesele lui și de ce uneori ia decizii ieșite din comun. Menshiki este cel care îl îndeamnă pe erou să sape situl găsit în spatele casei, lângă un mic templu tradițional japonez, și chiar îl ajută în acest sens, oferind serviciile și conexiunile sale.

Un alt personaj secundar foarte important este reprezentat de Maryie Akikawa, adolescenta de treisprezece ani, ce locuiește, de asemenea, peste vale. Fascinația tutror cu personajul ei este evidentă de la început. Maryie nu este o adolescentă tipică, deși la suprafață ea pare doar răzvrătită, asemeni tinerilor de vârsta ei. Însă cel care are o conexiune aparte cu aceasta este protagonistul, care se apropie de ea atunci când îi pictează portretul. Eroul are o relație aparte și cu senilul Tomohiko Amada, stârnindu-i interesul, spre gelozia prietenului său, Masahiko.

Pe tot parcursul romanului sunt pictate diferite imagini, majoritatea portrete, conceptul de creație și ce presupune acesta fiind pus sub semnul întrebării constant:

Paintings are strange things: as they near the end they acquire their own will, their own viewpoint, even their own powers of speech. They tell the artist when they are done.

Spre finalul romanului, Murakami ia două dintre personaje și le pune în situații limită, unul în realitate, iar celălalt într-un loc necunoscut, aflat la granița dintre prezență și absență, unde toate conceptele primesc formă și glas. Aici, bărbatul fără chip pe care l-am întâlnit în prolog, revine într-o scenă ce aduce aminte de mitul lui Charon, luntrașul lui Hades, ce trecea morții peste râul Acheron dacă aceștia își puteau plăti voiajul.

Tot în această lume tainică eroul realizează, de fapt, ce reprezintă unul din personajele misterioase, ”The man with the white Subaru Forester” (bărbatul cu Subaru Forester alb), pe care a ales să-l picteze. Acesta este, de asemenea, un concept adus la viață cu ajutorul pânzei și a vopselelor, reprezentând momentul de cumpănă a personajului, pictura amintindu-i de perioada de rătăcire și de toată vina de care nu poate scăpa, care totuși fac parte din el ca persoană și care îl definesc:

“I know where you were and what you were doing", he was announcing to me. Of course he knew everything. Because he lived inside me.

În cele din urmă, concluzia firească la care se ajunge după cele întâmplate este că, desi totul are o legătură în această lume creată de Murakami, lucrurile nu curg neapărat într-un mod liniar, iar deciziile luate de personaje pot sau nu să schimbe firul narativ, alegerea fiind una arbitrară:

This is my life, sure, but in the end almost all that happens in it may be decided arbitrarily, quite apart from me. In other words, although I may presume I have free will, in fact I may not be making any of the major decisions that affect me.

Niponul aduce în prim-plan două teme pe care le-am mai observat în alt roman de-al lui, ”Cronica păsării arc”, una din ele fiind foarte importantă, cea a puțului ce reprezintă o cale de comunicare cu lumea abstractă a ideilor, iar cealaltă fiind menționată doar în treacăt, pierderea unei pisici (care, de altfel reprezintă acțiunea ce le declanșează pe celelalte în ”Cronica păsării arc”).

De data aceasta, scriitorul a încercat să facă mai tensionate situațiile pe tot parcursul poveștii, o altă noutate fiind faptul că, spre deosebire de alte cărți ale sale în care totul rămâne cât mai misterios, în ”Killing Commendatore” se încearcă o materializare statornică a ideilor, o explicare pe îndelete a acestora care însă le face chiar și mai tainice. Concluzia la care ajunge pictorul înainte de a se întoarce la soția sa și de a continua să picteze portrete la comandă este una firească pentru un artist ce se caută pe sine în propria artă:

None of us are ever finished. Everyone is always a work in progress.

Mi-a plăcut ”Killing Commendatore”. Nu la fel de mult ca alte romane ale lui Murakami, însă e o lectură agreabilă și destul de ușoară. A fost puțin straniu pentru mine să găsesc idei noi împletite cu aceleași scene clasice a la Murakami, iar finalul a fost cel care m-a surprins cel mai tare, pentru că, în general, când mă apuc de o astfel de carte nu aștept un deznodământ. Inițial, am crezut că romanele lui nu sunt făcute pentru a fi înțelese, însă poate m-am înșelat. De data aceasta este pictată o imagine a unui om cu o viață normală și liniară, ce este nevoit să iasă din zona de comfort pentru a putea evolua ca persoană și pentru a-și da seama de ceea ce își dorește cu adevărat, chiar dacă dorința lui nu este neapărat realizabilă.

E o poveste în care protagonistul, aparent împlinit, reușește cumva să-și depășească condiția într-un mod subconștient, iar lucrul ăsta mă face să mă întreb oare de câte ori am trecut fiecare dintre noi prin situații aparent banale care au mai adăugat însă o cărămidă la temelia personalității noastre?
Every machine is a smoke machine if you operate it wrong enough.

Full-time quote-happy-tagger.
User avatar
TG
Dremora Lord
Posts: 4947
Joined: 1 Mar 2014, 20:08
Contact:

Re: Recenzii de cărți

Post by TG »

Niponul aduce în prim-plan două teme pe care le-am mai observat în alt roman de-al lui, ”Cronica păsării arc”, una din ele fiind foarte importantă, cea a puțului ce reprezintă o cale de comunicare cu lumea abstractă a ideilor
Parțile cu fântâna din "Cronică" mi-au plăcut cel mai mult. Nu consum prea multă ficțiune dar îmi place stilul lui Murakami, dacă mi-aș imagina partea mai domoală a lui Miike fiind scriitor, cam așa ar scrie.
"Screams of a billion murdered stars give life to the night's peace. While we cling in desperation to the few spinning stones we call worlds."

Image
User avatar
Triggerix
Babe of the day
Posts: 1780
Joined: 4 Aug 2018, 13:37

Re: Recenzii de cărți

Post by Triggerix »

”Să nu mă părăsești” de Kazuo Ishiguro

Am avut o strângere de inimă și am simțit amândoi în adâncul sufletului vechea dorință de a crede din nou în ceva extrem de drag nouă.

Sir Kazuo Ishiguro, scriitor britanic născut în Japonia, a publicat mai multe lucrări cunoscute, printre cele mai faimoase numărându-se ”Rămășițele zilei” (1989) și ”Să nu mă părăsești” (2005). Acesta a reușit să convingă atât publicul larg, cât și criticii literari, în anul 2017 câștigând premiul Nobel pentru literatură în detrimentul unor scriitori consacrați precum Haruki Murakami sau Margaret Atwood.

Deși acțiunea din acest roman are loc în Marea Britanie, țara în care Ishiguro și-a petrecut majoritatea vieții, mutându-se din Japonia împreună cu părinții săi la vârsta de cinci ani, acesta are să admită într-un interviu după acceptarea premiului Nobel faptul că atât viziunea sa de viață, cât și cea artistică sunt japoneze, deoarece el a văzut întotdeauna lumea prin ochii părinților săi.

Am cumpărat ”Să nu mă părăsești” acum câteva luni fără să realizez că, de fapt, vizionasem adaptarea cărții cu câțiva ani înainte. Însemnătatea titlului ne este prezentată după ceva timp, el fiind inspirat din melodia cu același nume a cântăreței Judy Bridgewater. Un roman relativ scurt și ușor de citit, care totuși pe mine nu a reușit să mă convingă nici măcar pe jumătate că e genul de carte pe care ar merita să o recomand cuiva, indiferent de circumstanțe.

Image

Din primele frazei ale romanului ne dăm seama că aceasta nu este o poveste oarecare, universul distopian creat de Ishiguro reușind să dea iluzia unei lumi asemănătoare cu a noastră. Povestea este spusă din perspectiva lui Kathy H., o îngrijitoare de treizeci și unu de ani care străbate țara în lung și-n lat încercând să aibă grijă de toți donatorii care i-au fost asignați. Pe parcursul acestor călătorii, protagonista începe să depene amintiri, iar prima oprire pe care o face în drumul memoriilor este la Hailsham, instituția la care aceasta a locuit vreme de șaisprezece ani.

Kathy va nara diferite întâmplări ce au avut loc din copilăria ei până la vârsta din prezent, incluzându-i, printre alte personaje, pe Tommy și Ruth, cei mai buni prieteni ai săi. Un factor important pentru poveste este însă faptul că acești copii sunt niște clone ce au ca unic scop donarea organelor vitale la vârsta maturității:

Problema, după câte văd, este că vi s-a spus și nu vi s-a spus. […] Dacă vreți să aveți o viață suportabilă, atunci trebuie să știți adevărul. […] Viețile voastre au fost planificate de alții. Veți devein adulți și la un moment dat […], veți începe să vă donați organele vitale. Ăsta e motivul pentru care ați fost creați.

Această temă, ce este totodată și sursa conflictului pe toată durata romanului, nu este o noutate în lumea literară, dar poate autorul a încercat să o revitalizeze, punând accentul pe trăirile și experiențele acestor personaje, peste implicațiile morale ale unei astfel de idei. De altfel, Kathy, Tommy și Ruth nu par să aibă nici un fel de schimbare majoră de personalitate sau sentimente o dată ce devin conștienți de soarta lor, părând oarecum indiferenți. Am încercat să îmi dau seama dacă Ishiguro încerca să insufle ideea că acestor ”clone” le-ar lipsi conșțiinta, dar concluzia la care am ajuns după finalul poveștii este exact pe dos, lucru care m-a cam pus în încurcătură.

O altă imagine pe care se pune constant accent în poveste este cea a operelor de artă ale elevilor de la Hailsham și importanța acestora, un personaj misterios apărând din când în când pentru a alege cele mai bune lucrări, lucru ce stârnește curiozitatea copiilor:

Dacă pentru noi Galeria a rămas un tărâm nedefinit, faptul că Madame apărea de regulă de două ori […] pe an pentru a alege cele mai bune lucrări ale noastre.

Această ”Galerie” care este pomenită de mai multe ori de-a lungul poveștii pare că are un rol major în dezvoltarea personajelor și în deznodământul poveștii, dar de fapt este insignificantă. De aceea, la sfârșitul cărții m-am simțit puțin bulversată de toate aceste elemente aparent importante care s-au dovedit a nu fi astfel, ci poate doar acolo pentru a umple paginile.

Romanul are cu puțin peste trei sute de pagini, fiind împărțit dintr-un motiv necunoscut mie în trei părți. Cred că acțiunea ar fi avut exact același impact și ar fi fost expusă identic indiferent de divizarea aceasta pe secțiuni care nici măcar nu au titluri, ci sunt pur și simplu numerotate. Nu cred că Ishiguro urmărea ceva anume cu această împărțire, ceea ce mă face să nu îi înțeleg rostul chiar și mai mult, acțiunea nefiind segmentată în nici un fel.

Pe la mijlocul cărții, după ce se mută de la Hailsham la Căsuțe, Kathy, Tommy și Ruth pleacă la Norfolk pentru a o găsi pe ”posibila” lui Ruth, călătorie bazată pe povestea unui alt personaj care a relatat că a văzut această personă:

din moment ce fiecare dintre noi fusese copiat la un anumit moment după o persoană normală, însemna că pentru fiecare dintre noi exista acolo, afară, un model ce își vedea mai departe de viața lui sau a ei

În timpul acestei călătorii se dovedește faptul că femeia respectivă nu era, de fapt, persoana originală după care fusese clonată Ruth, lucru care dă curs unui monolog intrigant. Ruth, unul dintre cele mai volatile personaje de altfel, dar în același timp foarte antitetică, își dorea ca ”posibila” ei să fie, într-adevăr, acea femeie elegantă ce lucra într-o clădire de birouri. Majoritatea personajelor din această carte pleacă de la premisa că asemănarea dintre original și copie nu se întinde dincolo de natura și personalitatea lor, neluând în calcul mediul în care au fost crescuți. De aceea, reacția lui Ruth se simte cumva irațională, dar în același timp rezonantă cu sentimentele tuturor celorlalți martori:

O știm foarte bine. Modelele noastre au fost ultimele scursuri umane. Drogați, prostituate, alcoolici, vagabonzi.

Pentru că aceste ”clone” cred că există o legătură emoțională și poate chiar psihologică între ei și originalele lor, gândul vociferat de Ruth îi sperie pe toți, deoarece el scoate în evidență toate defectele unor oameni decăzuți, imperfecțiuni transmise prin ADN și lor.

Aș vrea să vorbesc mai mult despre personajul narator Kathy, însă din trioul ce se află în prim-plan pe tot parcursul poveștii, ea este cea mai puțin interesantă. Constant închisă în propriile gânduri banale și cu o gândire foarte imatură chiar și pentru vârsta ei, Kathy ia decizii foarte ciudate, face lucruri pentru că ”așa e bine”, fără a sta să raționalizeze exact ce vrea să facă.

Cel mai interesant personaj din roman mi s-a părut Ruth, însă am simțit că Ishiguro a vrut să o facă un antierou plăcut, lucru care cred că l-a pus în încurcătură și pe el, și pe cititori. La început ea pare a fi doar o fată răutăcioasă cu un complex de superioritate, dar pe parcurs devine evident faptul că această răutate este ceva înnăscut. Chiar și în momentul în care înțelege faptul că ei nu vor trăi pentru foarte mult timp, continuă să îi împiedice pe Tommy și Kathy să fie împreună , implicând-o atât de mult pe protagonistă în idila lor doar pentru a o face să sufere:

Așa că, înțelegi, tu ești singura care ne poate salva. Tommy și cu mine sântem făcuți unul pentru celălalt și pe tine te va asculta.

De asemenea, această rea voință a lui Ruth se extinde chiar și asupra propriului partener, ea fiind cumva conștientă de incapabilitatea lor de a rămâne împreună pentru cât mai mult timp. O încăpățânare dusă la extrem fără nici un motiv care pare că izvorăște din faptul că autorul și-a dat seama ce plictisitoare ar fi povestea fără episoadele în care își iese din fire personajul:

Chiar dacă a fost la Hailsham, Tommy nu e chiar un elev tipic de Hailsham. A fost mereu lăsat deoparte, iar lumea îl considera un ciudat și râdea mereu de el.

Aceste răutăți gratuite emise de Ruth par a fi plasate astfel pentru a ne aminti faptul că personajul principal este Kathy, iar ea este o victimă constantă atât a imprejurărilor cât și a destinului. Ce emite Ishiguro să menționeze este faptul că toate aceste ”clone” sunt victime ale destinului, ceea ce ar putea fi o argumentare a anumitor decizii pe care acestea le iau.

Spre finalul cărții aflăm că Ruth a murit cât timp se afla sub îngrijirea lui Kathy, dar înainte ca acest lucru să se întâmple, cele două l-au vizitat pe Tommy, acum și el donator. Excursia este una tensionată și chiar amuzantă pe alocuri, dar deznodământul, care reprezintă elementul de pornire pentru climaxul poveștii, este faptul că, în cele din urmă, Ruth admite că i-a ținut despărțiți pe cei doi cât mai mult posibil. Probabil că apropierea iminentă a morții lui Ruth (ea aflându-se la a treia donație), o convinge să le ofere o ultimă soluție pentru a-și trăi povestea de iubire: adresa lui Madame, pentru ca aceștia să încerce să obțină o amânare în a deveni donatori.

Scena în care Ruth se destăinuie amândurora este, ironic, cea mai puțin interesantă parte din capitolul respectiv:

În orice caz, adevârul e că asta nu e nici jumătate din ce vreau să-ți spun, ci doar o mică părticică. Ideea e că eu sânt cea care v-a ținut pe Tommy și pe tine departe unul de celălalt.

Și ăsta a fost momentul exact în care Ishiguro a reușit să mă piardă complet. Faptul că a ales să transforme un subiect ce are atâtea implicații morale și sociale într-o poveste futută de dragoste aproape că m-a făcut să țip și să-i dau foc cărții, dar deja mă apropiam de final și după trei sute de pagini de agonie pură am zis că nu mai strică încă douăzeci.

Singura idee ce mi s-a părut cât de cât atrăgătoare, însă pe care scriitorul a abordat-o mult prea puțin este cea a rostului acestor personaje în contextul social respectiv. Acesta este, de altfel, singurul mod în care îmi pot explica cum de protagoniștii nu s-au gândit nici pentru o secundă să fugă. Nu neapărat pentru că ar avea sens, ci pentru că povestea ar lua-o pe o altă cale pe care Ishiguro nu voia să pornească. El încearcă să scoată în evidență neputința acestor clone și utilitatea lor pur și simplu practică de a-și dona organele:

Atunci când am devenit donatoare, eram deja destul de pregătită pentru asta. Și m-am simțit în elementul meu. La urma urmei, chiar asta e menirea noastră, nu?

Și singura concluzie la care am ajuns atât eu, cât și personajele (și o să fac presupunerea că și un număr mare de cititori) este că nu a existat nici un alt motiv pentru crearea lor, nici un substrat, nici o idee interesantă care să-i treacă prin cap lui Ishiguro și cu care să ne țină și pe noi în priză măcar pentru cincizeci de pagini din alea treisute și un pic:

”-Dacă menirea noastră este oricum doar aceea de a dona și apoi de a muri, ce rost au avut toate acele lecții? Ce rost au avut toate cărțile, toate discuțiile?
-Ce rost a avut Hailshamul?

Așa că, la sfârșit m-am simțit ca o idioată pentru că mi-am pierdut timpul cu cartea asta.
O temă cu un substrat atât de interesant ce putea fi abordată din foarte multe puncte de vedere diferite a fost consumată pe o idilă sentimentală între trei adolescenți în care rag hormonii și care nu știu ce urmează să se întâmple cu ei. Indiferența totală față de propria soartă (deoarece ei aflaseră încă de pe vreama Hailsham-ului că vor deveni donatori) este evidentă până în acel moment în care Kathy și Tommy decid să încerce să obțină acea amânare.

Frustrările, gândurile și emoțiile unor ființe asemănătoare nouă și totuși fundamental diferite au fost schimbate pe clișee și de relații amoroase neimportante a unor persoane ce aveau oricum să moară. Lucru care, de fapt, mă face să mă gândesc că Tommy, Ruth și Kathy nu sunt chiar așa de diferiți de noi, deoarece, cu riscul de a suna morbid, și noi putem să murim în orice moment. Povestea se transformă într-o istorisire tipică ”slice of life”, împachetată într-un ambalaj mult mai atrăgător care te lasă la sfârșit cu ochii-n soare și puțin frustrat de pierderea inevitabilă de timp.
Every machine is a smoke machine if you operate it wrong enough.

Full-time quote-happy-tagger.
User avatar
juve3332
Hammer Haunt
Posts: 2015
Joined: 3 Mar 2014, 11:06
Location: Terra Nova

Re: Recenzii de cărți

Post by juve3332 »

Da, revolutionara maniera lui Ishiguro de a numerota capitolele.
User avatar
Triggerix
Babe of the day
Posts: 1780
Joined: 4 Aug 2018, 13:37

Re: Recenzii de cărți

Post by Triggerix »

Nu mă refeream la capitole.
Every machine is a smoke machine if you operate it wrong enough.

Full-time quote-happy-tagger.
User avatar
juve3332
Hammer Haunt
Posts: 2015
Joined: 3 Mar 2014, 11:06
Location: Terra Nova

Re: Recenzii de cărți

Post by juve3332 »

Dar la ce?
User avatar
ola small dickie
Big Daddy
Posts: 14558
Joined: 2 Mar 2014, 19:57
Location: Malta

Re: Recenzii de cărți

Post by ola small dickie »

avatarele voastre au cam aceeasi postura. interesant
Currently playing: Broken Sword 5: The Serpent's Curse
User avatar
juve3332
Hammer Haunt
Posts: 2015
Joined: 3 Mar 2014, 11:06
Location: Terra Nova

Re: Recenzii de cărți

Post by juve3332 »

Al ei se uita la ora 5, al meu mai degraba la 3.
User avatar
ola small dickie
Big Daddy
Posts: 14558
Joined: 2 Mar 2014, 19:57
Location: Malta

Re: Recenzii de cărți

Post by ola small dickie »

va intalniti la 4
Currently playing: Broken Sword 5: The Serpent's Curse
User avatar
Triggerix
Babe of the day
Posts: 1780
Joined: 4 Aug 2018, 13:37

Re: Recenzii de cărți

Post by Triggerix »

Capitolele au fost pur și simplu numerotate, nu asta e problema pentru că majoritatea scriitorilor fac asta. Dar Ishiguro a împărțit cartea în partea întâi, a doua și a treia fără absolut nici un motiv. Primele x captiole sunt partea întâi, următoarele a doua și tot așa, fără absolut nici un motiv. Nu se observă o schimbare de timp/spațiu/personaje și faptul că nu le-a dat un titlu anume le face și mai useless. Înainte să încep să citesc cartea, când am răsfoit-o, mi s-a părut interesantă ideea pentru că am crezut că vrea să scoată în evidență trecerea de la o etapă a vieții personajelor la alta sau nu știu.. orice altceva. Dar n-are nici un rost împărțirea asta secundară a capitolelor.
Every machine is a smoke machine if you operate it wrong enough.

Full-time quote-happy-tagger.
User avatar
juve3332
Hammer Haunt
Posts: 2015
Joined: 3 Mar 2014, 11:06
Location: Terra Nova

Re: Recenzii de cărți

Post by juve3332 »

Evident ca exista o ratiune a impartirii pe capitole si parti. In primul rand, logica capitolelor este lizibilitatea si in general sunt organizate in functie de "scene". Nu e o regula, bineinteles. Oricum, paragraful tau scoate in evidenta numerotarea (absenta titlurilor) ca pe o chestie destul de scandaloasa, care pune capac oarecum "inutilitatii" partilor. Na, zic si eu ca totusi partile alea nu sunt chiar asa de florile marului. Nu crezi ca ai o lectura prea simplista a romanului, al carei simptom e cramponarea asta de parti/capitole/titluri?
User avatar
Triggerix
Babe of the day
Posts: 1780
Joined: 4 Aug 2018, 13:37

Re: Recenzii de cărți

Post by Triggerix »

Nu, nu mi se pare. Îmi place să fiu foarte minuțioasă când citesc și să îmi iau tot timpul de care am nevoie pentru a înțelege o carte (în modul în care o percep eu, evident). Am stat mai bine de o săptămână după ce am terminat de citit, mi-am recitit notițele, m-am mai gândit și astea sunt concluziile la care am ajuns. Dacă faptul că nu îmi place o carte și fac o recenzie în care aduc critici se rezumă la tine la ideea că mă cramponez pentru că am scris un paragraf despre cum e împărțită cartea, e ok. Părerea ta. :lol:
Every machine is a smoke machine if you operate it wrong enough.

Full-time quote-happy-tagger.
User avatar
Mahdi
Necromancer
Posts: 6087
Joined: 2 Mar 2014, 16:23
Contact:

Re: Recenzii de cărți

Post by Mahdi »

Image
REMEMBER CITADEL
User avatar
juve3332
Hammer Haunt
Posts: 2015
Joined: 3 Mar 2014, 11:06
Location: Terra Nova

Re: Recenzii de cărți

Post by juve3332 »

Hihihi... Eh, nu-i chiar asa. Nu e nici pe departe cel mai bun roman al lui, dar analiza lui Triggerix tot e prea sumara.
User avatar
Triggerix
Babe of the day
Posts: 1780
Joined: 4 Aug 2018, 13:37

Re: Recenzii de cărți

Post by Triggerix »

Sinceră să fiu mi-a fost destul de greu să scriu recenzia asta pentru că pe la jumătatea cărții mi-am dat seama cât de dezamăgită sunt. Probabil că aveam așteptări prea mare de la Ishiguro și am început cu romanul greșit. Oricum vreau să mai citesc și alte cărți de-ale lui. Ideea e că încerc să scriu recenziile astea pentru a încerca să învăț să mă exprim și să-mi argumentez punctele de vedere cât mai bine, iar asta mi se pare cel mai greu atunci când nu îmi place ceva, nu când îmi place. Așa că apreciez oricum feedback-ul, means a lot. :D
Every machine is a smoke machine if you operate it wrong enough.

Full-time quote-happy-tagger.
User avatar
Mahdi
Necromancer
Posts: 6087
Joined: 2 Mar 2014, 16:23
Contact:

Re: Recenzii de cărți

Post by Mahdi »

Vom pune în curând pe site și recenzii la cărți. O să începem cu review-ul la 1Q84. Draft-ul postării e pregătit și cred că mâine dimineață va intra pe site.

Două chestii:
- Numele noii categorii de articole este unul plin de imaginație: „Cărți”. Dacă aveți altă propunere, shoot.
- Postările pe site trebuie musai să aibă o imagine care să apară ca preview în casetele pe care le vedeți pe pagina principală. Aș aprecia dacă o dată cu recenziile ați posta pe forum și o imagine care credeți că s-ar potrivi. Copertele cărților nu prea merg, că-s pe format vertical și mai au text și alte chestii. Pentru 1Q84 am cropuit eu un artwork găsit pe net.
REMEMBER CITADEL
User avatar
Cristan
Dremora Lord
Posts: 3696
Joined: 2 Mar 2014, 16:16
Contact:

Re: Recenzii de cărți

Post by Cristan »

Mahdi wrote: 11 Apr 2019, 22:55 - Numele noii categorii de articole este unul plin de imaginație: „Cărți”. Dacă aveți altă propunere, shoot.
Preferabil nu "Lifestyle".
Done
Out into the foggy street. Turn your collar up.
User avatar
Iavo
Pig Cop
Posts: 518
Joined: 8 Apr 2016, 11:17

Re: Recenzii de cărți

Post by Iavo »

"Who has known all the evil before us?
Or the tyrannous secrets of time?"


I had two books in mind while reading The Magic Mountain one of which i actually read: The Man Without Qualities. Both Mann's and Musil's "novels of ideas" are long, dense, pre-World War I narratives about a dazzed and confused society heading towards Armageddon but the formers novel is, in spite of a reputation that suggests otherwise, much more "user friendly" than the latters. Maybe because Mann actually finished his novel so he was able to better shape and polish it. Maybe because he is not relentlessly hounding you with savant dissertation on all kinds of esoteric subjects (bits of this kind are present-especially in the dialogues between Settembrini and Naphta-but there are ample breathing spaces between them). Maybe because the framework is generally stable and easy to track: in spite of his overindulgence in experimenting with time you know for the best part of the book (three quarters or more) where and when Hans Castorp is. In The Man Without Qualities you read over 1000 pages and you have no clue whether a year or a month has passed in the novel's world. The idea is that if the novel's fierce reputation keeps you away from The Mountain you should know that it can always get much, much worse (i love Musil's book, btw). This novel is meant to be savoured, not devoured, and since the Mountain, in it's devious generosity, gives you the faux-fairytale space for this literary feast you should, in turn, give it the time that it deserves.


"While from a proud tower in the town/ Death looks gicantically down"


The second book this novel reminded me off is The Proud Tower by historian Barbara Tuchman. I haven't read this one, but it popped in my mind because i know what it is about (the subtitle makes it pretty obvious: "A portrait of the world before the war 1890-1914"). So yeah, of course i thought that Berghof is an Ivory Tower reminiscent, in virtue of the varied nationalities lodged there, of another biblical tower built by an arrogant civilization blinded by hubris right before incurring God's wrath.


The patients from Berghof are people who are supported by other people's money (their family generally) who despise and are alienated from the ways of life of the same people they depend upon. They have given up on their place in society, on their hopes and dreams and on their duties to their family and their communities more generally while indulging in all kind of vapid pleasures that finally lead to the two demons that will posses and destroy them: irritability and stupidity.


What are the patients standing for? The royal families of the european empires soon to be swept away by the coming storm? The ruling class more generally? The bourgeoisie? A little bit of all, and more, i guess. Maybe the illness that besets the people from the Mountain is suffered by all those who, in the words of Bulgakov, "forget about the avatars of fate" and are indulging in their ilussory bubble of temporary comfort.


"Though the heathen outface and outlive
us,
And our lives and our longings are twain Ah, forgive us our virtues, forgive us,
  Our Lady of Pain."


Hans Castorp, the hero of the novel, is one of those patients. He has left a career as a ship-engineer before starting it in favour of a prolonged sojourn at the sanatorium. Why Mann has chosen this particular profession for Hans must have been very clear for the people reading the novel in 1924 though i asssume it is less obvious now. In general ships are right at the heart  of a good chunk of Western modern history. The "glory and shame" of that side of the continent. Spreading the spirit of their nascent optimist civilization (of which Settembrini is a fine incarnation) with implacable brutality. More particulary, roughly at the same time as the action of the novel unfolds, Germany started a very ambitious ship building project meant to threaten the British Navy's command of the seas and to propel Germany at the top of the worlds powers. But Castorp has nothing to do with any of it because he has allowed himself to be trapped in the devious world of the sanatorium. His newly found "scientific interests" are sterile. His love is obsessive and fruitless. His soul is being disputed by the two "pedagougues" whose ideologies clash in fiery debates. His will is too weak to wake him up to life (with a notable exception…or two).


One of my favourite scenes is the one in which Castorp's cousin, Joachim (a military man dreaming of the "great maneuvers of August"), much more ill than our hero, decides to defy the main doctor and administrator of the Berghof (Behrens, nicknamed Rhadamanthus) and asks him to let him leave for "the flatlands" even though he risks deadly complications. Joachim finally takes his fate in his own hands and in the same moment  Castorp has the chance to do the same. He instead asks Behrens to choose for him while clearly desiring that the doctor will decide that he will stay. Even when the doctor, in a fit of fury caused by Joachim's stand, insists that Castorp leaves with his cousin our hero takes "the reasonable" approach that dictates him to stay untill he is "completley healed". That is the moment in which you want to take Castorp by the neck and scream at him: "you idiot, what does completley healed even means? Even if you live here like canned food, without sensing time, it doesn't mean you are not touched by it. You'll never be completley healed because you are already dying like everybody else. Moron."


"E muntele smintit de-un vrajitor…"


And the last thing…why the hell is the Mountain magic? Because once you get there time, space and other harder to define and subtler forces start to conspire against you. Invisible but all-pervasive threads begin to slowly bind you to that place for an indeterminate period of time. So you better break the spell of Rhadamanthus before that ghoul pretending to be a savior of souls imprisones yours. And that's no fun. Believe me, i'm still there.
User avatar
Mahdi
Necromancer
Posts: 6087
Joined: 2 Mar 2014, 16:23
Contact:

Re: Recenzii de cărți

Post by Mahdi »

Avem o nouă recenzie de cărți pe site:

https://candaparerevista.ro/posts/2023/ ... ghts-dawn/
REMEMBER CITADEL
User avatar
Cristan
Dremora Lord
Posts: 3696
Joined: 2 Mar 2014, 16:16
Contact:

Re: Recenzii de cărți

Post by Cristan »

Sună a Game of Thrones în spațiu :)
Done
Out into the foggy street. Turn your collar up.
Post Reply

Return to “Cărți/Muzică/Filme”

Who is online

Users browsing this forum: Bing [Bot] and 27 guests