) și am observat cu surprindere că nu există un topic pe forum despre Medieval II Total War (da, știu că numele oficial e invers, da’ sună ca dracu’, e mai bine M2TW imo), am luat o anumită decizie ale cărei consecințe se vor vedea aci, pe parcursul anului.Adică dacă tot e vorba de ”După 20 de ani”, mă voi transforma într-un fel de Alexandre Dumas și voi continua uraganul de vorbe cu a cărui dezlănțuire v-am obișnuit în postările despre SnowRunner (sau Formulă), făcând ceva schimbări ce-i drept pentru că deh, Evu’ Mediu, da’ nu extrem de multe, conform principiului ”Lupu-și schimbă păru’, da’ năravu’ ba”.
Așa că voi fi lupu’ vostru medieval (The Howling Wolf of Transylvania
) p-ici-șa, în majoritatea timpului unul mai leneșache care doar se autocitează și-și copy+paste-uiește scrierile mai vechi publicate de-a lungul timpului și de-a latul internetului, dar chiar și-așa, anumite vorbe trebuie spuse ca să rămână și aci, nici măcar nu contează în care dintre limbile Pământului.Medieval II Total War e în fruntea listei mele de pe Steam în privința orelor jucate, am peste 3.000 acolo și tare mi-e teamă că acea cantitate deja uriașă nu reprezintă decât jumătate de adevăr, cre’ că mai am încă pe-atâtea petrecute cu varianta de pe discuri a jocului.
Deși m-am apucat târziu de el, prin noiembrie 2012 la 6 ani de la lansare (o cam am pe asta, să nu mă înghesui să încerc jocuri noi, pentru că din păcate sunt puse pe piață incomplet finisate, pline de bug-uri și tot felul de erori extrem de enervante, ori eu joc ca să mă distrez și relaxez, chiar dacă iau de multe ori foarte în serios ce fac prin lumea virtuală) și nu m-a încântat mai deloc la început (deh, când standardul de excelență se numește Heroes of Might and Magic III e greu ca oricare alt TBS să se afirme), dar pe măsură ce-i descifram tainele a început să mă captiveze din ce în ce mai mult, și-am ajuns la vorba aia cu ”Pofta vine mâncând”. Și-am mâncat pe săturate, ca un refugiat somalez într-o țară bogată din Vest.
TD;DR: L-am jucat în draci. Insist să povestesc.
În această ”mutare de deschidere” am să mă limitez (vorba vine, io-s Unlimited când e vorba de zis chestii, n-am măsură) la a enumera părțile bune și rele ale Medievalului, în opinia mea.
Încep cu lucrurile bune, evident că punctul de atracție pentru mine a fost că se referă la istoria medievală, iar eu fiind un mare iubitor de strategie medievală... the rest is history.
Bătăliile.
Cum în SnowRunner grafica e punctul forte al jocului, în Medieval bătăliile sunt Dumniezo pi Pamânt, absolut magnifice, cele mai bune bătălii pe care le-am întâlnit vreodată într-un joc pe computer. Factorul de realism și imersiune e și el mare, în afară de câteva bug-uri și ceva probleme cu pathfinding-ul unităților, n-am nimic de reproșat. Iar pomenitele erori sunt mai degrabă minore, nu reprezintă vreun deal-breaker.
Faptul că pot să joc cu Cavalerii mei Teutoni, atât în varianta vanilla (ca unități speciale ale Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană), cât și în expansiunea Kingdoms.
Și că în sfârșit există un joc în care să fie reprezentați corect, ca unități de cavalerie, nu o infanterie care de-abia se târăște pe hartă, cum apar prin alte jocuri contrazicând în mod imbecil atât adevărul istoric cât și însăși definiția unui cavaler.
Discursurile pe care comandantul armatei tale le ține înainte de bătălie.
Maaaaan, I’m gonna miss those things dearly, dezaxații ăștia de woke-iști n-o să îndrăznească în vecii-vecilor să facă așa ceva în Medieval III, deși era o idee ce trebuia dezvoltată în continuare și dusă pe noi culmi.
Absolut savuroase, deloc politically-correct but completely historical accurate.
Surprind perfect spiritul epocii respective, pe vremea când bărbații erau bărbați, nu curcubei pizdificați.
Echilibrul din faza inițială a jocului.
Deși AI-ul trișează cu nerușinare, totuși la început ai o șansă reală ca, în funcție de cunoștințele de strategie deținute și priceperea în a conduce o oaste, să obții niște victorii eroice (în anumite circumstanţe poţi câştiga o bătălie în care eşti depăşit numeric şi valoric chiar de 4 ori) și să-ți salvezi cetățile asediate.
E foarte fain că ai opțiunea de a continua o campanie chiar și după ce îndeplinești condițiile necesare pentru victorie, la fel și-n cazul în care le ratezi, adică poți juca nu neapărat la nesfârșit, dar pe-aproape, adică până când elimini toate celelalte facțiuni din joc sau îți pierzi toate teritoriile.
Prezența provinciilor rebele.
Asta înseamnă că te poți extinde fără a fi în război cu alte facțiuni. La fel de adevărat că dacă cucerești anumite provincii, acele facțiuni care le-ar fi dorit pentru ele încep să te dușmănească pe ascuns și-ți vor declara război, mai devreme sau mai târziu. Indiferent dacă-s aliați cu tine și dacă relațiile între statele voastre sunt (teoretic) bune.
Faptul că HRE (The Holy Roman Empire, Imperiul pomenit mai sus) are culoarea neagră pe hartă, arată într-un mare fel și se și potrivește perfect.
Evident că-i facțiunea mea favorită din vanilla.
Ai posibilitatea de a ”șlefui” prinții și generalii, dându-le ocazia de a dobândi unele ”atribute” (traits) prin acționarea anumitor mecanici ale jocului ca de exemplu construcția anumitor clădiri sau setarea nivelului taxelor în timp ce ei sunt guvernanți acolo, trimiterea lor în cruciade sau jihaduri, atacarea armatelor inamice doar dacă ai superioritate sau inferioritate numerică etc.
Existența unor ”games inside the game”, precum ‘războaiele’ dintre negustori, controlul asupra Colegiului Cardinalilor și manipularea alegerilor papale (dacă ești catolic, evident), alianțele prin căsătorie, la fel ca și păstrarea purității sângelui regal.
Lucrurile astea conferă Medievalului o foarte plăcută profunzime.
Poți unelti ca un oraș al altei facțiuni să se răscoale și să devină rebel, dacă infiltrezi o grămadă de spioni acolo și sabotezi cu asasini clădirile care fac populația locală fericită.
Până și faptul că în loc ca doar să apeși pe un buton și să apară un meniu diplomatic, trebuie să-l trimiți pe respectivul diplomat pe tărâmuri străine să negocieze cu celelalte facțiuni, asta dând o însemnată tușă realistă jocului. Bineînțeles că nu-mi convine că durează o veșnicie până când omul meu străbate distanța dintre Cairo și Edinburgh sau dintre Cordoba și Novgorod dar... chiar așa se petreceau lucrurile în realitate în vremurile alea – călătorii lungi prin ținuturi primejdioase pentru a îndeplini sarcina trasată.
Posibilitatea construirii forturilor, chestia asta poate fi folosită strategic pentru a bloca anumite trecători din munți, a întârzia înaintarea inamicului și a-i distrage atenția de la ținta reală.
Trebuie să pomenesc și muzica din timpul bătăliilor, foarte atmosferică.
Trecând la lucrurile rele, astea din păcate nu-s deloc puține. Mi-aș fi dorit fierbinte să fie altfel, dar...
Harta prea mică, cu prea puține provincii și prea puține facțiuni.
Knights of Honor (alt joc de strategie medievală, dar RTS) care apăruse cu 2 ani mai devreme ca M2TW avea parcă vreo 170 de provincii și vreo 40 de facțiuni, dacă nu mă înșel.
E adevărat că au încercat cei de la Creative Assembly să mai dreagă lucrurile prin lansarea unei expansiuni în anul imediat următor, dar totuși, too little, too late.
Personal îmi doream să joc cu Ordinul Teuton pe întreaga hartă a Europei, nu doar în jurul Mării Baltice.
O bună parte din nord-vestul Europei lipsește, de exemplu Islanda și cea mai mare parte a Scandinaviei, iar asta-i o mare nedreptate făcută vikingilor, cei care au descoperit America cu vreo juma’ de veac înaintea lui Columb.
Iar dacă există Danemarca, la fel ar trebui să existe și Norvegia, cel puțin.
Americile-s poziționate greșit. Da, înțeleg de ce, dar totuși puteau găsi un alt artificiu prin care să le așeze la locul lor.
Aliații jucătorului care-și declară război doar la șto, ca să-i scufunde reputația gușterului uman. Semnează pace curând dup-aia.
Oricum, facțiunile AI-ului nu se prea războiesc serios între ele, chiar dacă dpdv militar au potenţa de a cuceri vreun teritoriu sau a distruge vreo armată, n-o fac. În primele 100 de ture nicio facţiune nu e distrusă (rarele excepţii fiind scoţienii sau turcii – în situaţii speciale) în afara celor eliminate de jucătorul uman.
Iar asta-i de-a dreptul de absolut tot căcatul, parcă era Total War, nu? Sau e ”All vs. the Human Player”?
Ca regulă generală, AI-ul se comportă de parcă unicul său scop ar fi să-ţi distrugă plăcerea de a juca, nu să obțină vreun succes decisiv.
Agenții AI-ului care aterizează în capul alor tăi, obligându-i să se mute de pe ”pătrățelul” ocupat și pierzându-și astfel ”ghidajul” către destinație. Dacă nu ești atent și nu-i redirecționezi când îți vine rândul la mutare, rămân acolo până mor de bătrânețe. Și prostie.
Pe câmpul de bătălie ai câteodată senzația că unitățile AI-ului se mișcă nejustificat mai repede decât ale tale, arcașii lor sunt mai iuți de picior decât arcașii tăi, speamen-ii lor mai rapizi decât ai tăi etc. cavaleria mea de-abia poate prinde din urmă niște țărani hămesiți care fug de mama focului din fața măcelului, iar așa ceva e chiar absurd.
Diplomația care-i programată în mod pervers, întotdeauna există o șansă ca unul dintre aliații tăi să te atace din senin, fără motiv și fără vreun avertisment (deși există posibilitatea de a-ți da un fel de ultimatum), iar chestia asta poate transforma jocul într-un Total Nightmare pentru jucătorii nou-veniți.
Modul în care AI-ul trișează cu maximă nerușinare, scoțând armate din cur deși-i complet falit (adică nu poate plăti nici măcar un singur florin pentru recrutare și solda militarilor, că n-are de unde) iar tu ești la porțile ultimului său castel/oraș.
Același AI care joacă fără ”Fog of war”, poate vedea fiecare mișcare pe care o faci.
Felul în care spionii și asasinii eșuează mizerabil și mor, în ciuda faptului că aveau șanse de reușită de 95%, la fel ca spionii care nu reușesc să deschidă porțile cetăților inamice deși sunt creditați cu 97% șanse.
Nivelul maxim de dificultate ar trebui să fie very hard, dar de fapt e doar very annoying pentru că-i very overcheating.
Granițele trasate greșit și numele provinciilor inexacte dpdv istoric, doar două exemple – în Evul Mediu capitala Țării Românești era la Târgoviște, nu la București, iar a Moldovei la Suceava, nu la Iași.
Mă seacă la suflet chestia asta, au comis-o la fel și-n Knights of Honor II. Zău că-i lipsă de respect, e chiar atât de greu să dai dreaq un search pă Goagăl...?!
Grafică mizerabilă.
Măscăricii ăștia au interpretat la propriu sintagma Dark Age, incredibil.
Doar pentru că, la figurat vorbind, Evul mediu timpuriu a reprezentat o perioadă întunecată în istoria omenirii (din cauză de lipsă de suficiente izvoare documentare, băi boilor care-ați făcut de-a-n pulea jocu’ și habar n-aveți de ce-i zice ”Dark Age”! ’r-ați ai dreaq dă boii dreaq!
Nu că ar citi ăia, da’ citiți voi și tre’ să vă aduc la cunoștință faptul că ăia au fost niște imbecili analfabeți acu’ 20 de ani), nu înseamnă că tre’ să ne măcelărească ochii cu maroul ăla jegos plus un gri de-a dreptul ceaușist pus pe harta întregii Europe. Până și HoMM III are grafică mai bună, zău așa. Nu mai vorbesc de primul Knights of Honor...Ah, apropo, cu o chestie au încercat să pară șmecheri dar au picat de fraieri, n-au păstrat anumite proporții decente între oameni și orașe/castele (cum e în Heroes cu eroii și castelele), ci au încercat să reproducă modul în care erau reprezentate chestiile respective în epocă (adică oamenii mari și așezările umane mici).
Ghici ce, e de-a dreptul caricatural, de absolut tot căcatu’, au eșuat mai mult decât lamentabil.
Atributele caracterelor care se anulează câteodată unele pe altele. Cum dreaq să fii în același timp antialcoolic și bețiv...?!
Faptul că nu poți alege cine moștenește coroana ci e atribuită arbitrar de joc, câteodată sărind, vorba Paraziților, ca bolile din... mă rog.
Inevitabilele bug-uri prezente în jocuri. Aci nu-s multe, dar sunt câteva.
Însă cu adevărat cel mai rău lucru legat de M II TW e reprezentat de uriașul potențial irosit, dacă ar fi fost făcut ca lumea din toate punctele de vedere, ar fi fost considerat unul dintre cele mai bune 3 jocuri create vreodată, și chiar nu exagerez cu afirmația asta.
Dar chiar și așa, rămâne un joc bun care oferă o cantitate semnificativă de satisfacție, odată ce înveți să navighezi printre ’icebergurile’ reprezentate de părțile nasoale necorectate de cei de la Creative Assembly.
Deus lo vult!
