Jocuri cu mașini, schimbări de direcție și diverse derapaje

[Vlad Dracul]

[Magicake]

@Jaunty nu se animeaza gif-urile embedded in atasamente

[Vlad Dracul]

Damn right.

Adică să nu fiu înțeles greșit, Ayrton Senna a fost un pilot extraordinar (și un om inteligent), clar în 'Careul de Ași' al tuturor timpurilor din Formula 1 (și Top 3 din ce-am văzut eu în direct la tv începând din 1991), însă în același timp mârșav cât cuprinde (adică nesportiv, provocând multe accidente, majoritatea în mod voit), ipocrit și sprijinit masiv de mai toată lumea.

Nu există ”Sfântul Senna”, chiar dacă a murit 'la datorie', iar dispariția sa tragică, cu mult înainte de vreme, era să îngroape tot sportul respectiv, al cărui simbol ajunsese.

Dar repet, talent extraordinar (mai ales pe ploaie), studierea tehnicii lui ajutându-mă foarte mult în cursele din lumea virtuală.
Dacă n-ar fi fost atât de lipsit de fair-play și dacă ar fi câștigat măcar un titlu cu Lotus, l-aș fi considerat (alături de întreaga lume, cel mai probabil) No. 1 of all-time, hands down.



(E vorba despre cursa de la Monza din 1988)

[Vlad Dracul]

Cedez tentației de a povesti aci una dintre întâmplările mele din F1 2019, la un moment dat mă gândeam să deschid un topic dedicat special jocului și să deșert acolo din prea-plinul tolbei mele cu povești, da’ nu cred c-o să mai apuc s-o fac și pe-asta, așa că rămân aci, până una-alta.


Contextul:

În general nu-s tocmai un vânător de achievementuri prin jocuri (am văzut că-i o modă cu iz de molimă printre mulți Steam-eri, singurul motiv pentru care unii se ating de vreun anumit joc e să facă toate achievementurile din el, nu-i interesează altceva. Apropo, se dă vreo șaorma gratis dacă ai cât mai multe jocuri ”completate 100%” pe Steam? Just curios. But anyway), dar câteodată dacă-s la-ndemână în vreunul dintre cele pe care le practic de plăcere, atunci ”mă bag, man”.

La un moment dat am observat că mai erau doar vreo 3 obtenabile pentru mine în F1 2019 (din păcate alte 3, ultimele, sunt legate de niște event-uri on-line care nu se mai țin), am făcut iute 2 dintre ele, și mai rămăsese unul care presupunea o implicare pe termen... hai să spunem mediu, și anume să termin un sezon de Formula 1 pe o poziție superioară în clasamentul piloților față de fostul meu coleg de echipă din Formula 2 și fostul meu rival la titlul din F2 (jocul are și o mini-poveste dacă-ți începi cariera din F2, nu doar racing pur), ambii personaje fictive (Lukas Weber și Devon Butler. Yeeah, like Agatha Christie used to imply, ”It’s the butler”. It’s always the Butler ).

Pentru că-mi place în mod deosebit controlul mașinilor din jocu’ ăsta (recte nu-s imposibil de controlat din keyboard, par a avea masă și a respecta legile fizicii, nu-s precum niște jucării de carton care o iau razna subit, ca-n toate celelalte jocuri de Formulă), întotdeuna găsesc vreun motiv să mai încep câte-o carieră, să mai fac câte-un sezon, să caut o nouă provocare, așa că am hotărât că dacă am la activ vreo 10 până acum, de ce să nu fie și-un al unsprezecelea, s-o pun de-o echipă de fotbal. De sezoane în F1.

Atunci bine, după ce-am terminat cu succes povestea din F2, am făcut pasul cel mare în F1 și am semnat pentru Haas. Făcusem în trecut multiple sezoane la Ferrari, Red Bull, Renault, Alfa Romeo însă pe lista curiozităților mai rămăseră câteva nume, printre care și respectiva echipă americană cu motorizare Ferrari.

Evident că unul dintre motivele alegerii mele a fost livery-ul monopostului, asemănarea cu faimosul John Player Special al celor de la Lotus din anii ’70 – prima jumătate a anilor ‘80 săgetându-mi fatal inima nostalgică.

Aventura de la Haas e într-adevăr una mai specială, începi având a patra mașină ca dezvoltare tehnologică dintrele cele 10, “The best of the rest” în urma coloșilor Mercedes, Ferrari și Red Bull, iar scopul e să te menții acolo și să încerci să ”ții aproape” de ‘big boys’.

Însă mărul cel frumos pe dinăuntru-i găunos.

În viața reală, după un sezon 2018 foarte reușit pentru o echipă mică și independentă ca Haas, a urmat o prăbușire destul de abruptă către abisul ultimelor locuri, iar această tendință e foarte prezentă și-n realitatea virtuală a îndrăgitului meu F1 2019.
Am observat acest tipar și-n carierele din trecut, când le eram adversar, și consultând ”scriptele” (evident că documentez totul în privința jocurilor care mă pasionează) mi-a fost confirmată temerea că sarcina n-o să fie deloc ușoară. Ci împănată cu multe grețuri, vărsături și pofte, da’ mă rog.



Ca să ”ții ștacheta sus”, să ai o mașină competitivă, trebuie ca de-a lungul sezonului să faci o grămadă de upgradeuri, unele de fiabilitate iar altele de performanță, folosind ca monedă de schimb așa-zisele R&D points pe care le obții în sesiunile de antrenamente (dacă îndeplinești anumite programe trasate de echipă), după calificări și după cursă, plus în urma unor ”misiuni” de scurtă durată numite Team Goal (de exemplu, să obții un anumit număr de puncte în 2 curse, sau să completezi cu succes un oarecare număr de programe în antrenamente etc.) cât și după ce câștigi o rivalitate (din oficiu ești rival cu coechipierul tău, dar îți poți alege și o a doua rivalitate cu unul dintre ceilalți piloți de pe grilă, când jocul îți oferă această posibilitate).

Lăsând la o parte faptul că fiabilitatea era un dezastru și a trebuit să pierd cam întreaga primă jumătate a sezonului investind la greu în departamentul Durability, în privința celor de performanță e musai de menționat că aceste upgradeuri câteodată eșuează, trebuind refăcute (la jumătate de preț, dar oricum, tot costă. Resurse și mai ales TIMP). Iar la Haas, în ciuda tuturor măsurilor mele de precauție (am avut grijă ca departamentul de care ținea respectivul upgrade pe care urma să-l fac să aibă moralul ridicat, lăudându-l în interviuri, plus c-am investit masiv în niște Factory Quality Control upgrades, atât pentru departamentul care se ocupă de motor cât și pentru cel de șasiu, care în teorie reduc semnificativ șansele ca un upgrade să nu reușească), au eșuat la greu, ducându-mă în pragul disperării.

Și nu numai acolo, ci ducându-mă și de pe 4 pe locul 7 dpdv al dezvoltării mașinii.

I was goin’ backwards.

Însă performanțele remarcabile de pe pistă (folosindu-mi toată abilitatea minții mele strategice și beneficiind în plus și de o doză semnificativă de noroc am reușit să câștig unele dintre cursele mele preferate, cele din Bahrain și de la Spielberg, la care am adăugat podiumuri la Baku, Hungaroring și Spa) m-au ajutat la renegocierea contractului (după fiecare 4 curse urmează o renegociere a contractului), obținând astfel termeni mai buni – adică un număr crescut de puncte R&D în urma curselor, timp mai rapid al dezvoltării upgradeurilor, număr sporit de upgradeuri concomitente per departament, iar rezultatele au început să apară, smulgând valoarea monopostului de pe marginea genunii spre care aluneca și elevând-o înapoi în zona de mijloc, pe P5 (locu’ 5, în termeni automobilistici).

Iar în clasamente pot spune că stăteam de-a dreptul excelent având în vedere valoarea mașinii, P3 la constructori (după Mercedes și Ferrari, dar înaintea Red Bull-ului care avea un sezon... execrabil, sincer vorbind. Dar cam așa e în general primul lor sezon în F1 2019), respectiv P4 la piloți (în urma lui Lewis, Valtteri și Seb dar surprinzător în fața ghinionistului Charles și a ambilor băieți de la Red Bull, Max și fostul meu rival din F2 Devon Butler. Yeeah, it’s always the Butler ).

Urma Monza, un alt circuit preferat de-al meu, unde speram ca de fiecare dată să obțin un rezultat foarte bun.

La începutul sezonului, având în vedere întregul context, dincolo de misiunea principală a obținerii achievementului prin clasarea superioară în fața rivalilor din F2 pomeniți anterior, îmi propusesem să câștig vreo 4 curse pentru a-l considera unul reușit, ”clasica” mea schemă Bahrain-Spielberg-Monza-Interlagos/sau care s-o nimeri, însă vorba aia, omul propune dar Dumniezo dispune, nu-i suficient să vrei, tre’ să mai și poți.

Norocul a fost de partea mea și-n calificările de la Monza, la fel ca la Spielberg toate cele trei sesiuni (Q1, Q2 și Q3) desfășurându-se pe ploaie.

Scriind aceste lucruri nu mă pot abține să nu remarc cât de ciudată-i viața și cât de plină de ironii: pentru mine, ca și pentru marea majoritate a celorlalți jucători, în F1 2019 ploaia reprezenta coșmarul absolut, moartea căprioarei, Sfârșitul Aventurii, chiar făcusem o schiță de postare pentru Steam (pe care n-am mai publicat-o) în care enumeram toate sesiunile dintr-un sezon în care avusesem parte de precipitații, revoltându-mă că-s mult prea multe și prea ne dă la temelie.

Iar acuma am ajuns în situația de a scrie ”Am avut noroc din nou cu ploaia”.

Pentru că de ce? vorba lu’ Jiji

După foarte multe eforturi, teste, muncă de cercetare și documentare, activități care mi-au ocupat o bună parte a timpului dedicat pentru Formulă de-a lungul vreunui an de zile, cotrobăind prin te-miri-ce măruntaie ale internetului în căutarea unui diamant într-un ocean de căcat, am luat decizia de a spăla bine de respectivul căcat niște fragmente descoperite, am mai adăugat ceva material propriu și, transformându-mi mintea într-o combinație dintre un fierar viking destoinic și un priceput bijutier venețian, mi-am forjat propriul diamant, un set-up de ploaie bun pentru keyboard cu care să dezlănțui Teroarea asupra lor, să-i zdrobesc sub șenilele Blitzkrieg-ului, să-i domin suprem, să-i distrug absolut ca-ntr-o șarjă necruțătoare a Cavalerilor Teutoni.

Astfel, combinația dintre set-up-ul meu și tehnica învățată de la Senna (să-i dea Dumniezo sănătate pe lumea ailaltă! ) m-a făcut capabil să inversez rolurile, transformându-mă în Rorschach: ”None of you seem to understand. I’m not locked in here with you. You’re locked in here with me!”



Însă spre deosebire de Spielberg, unde-i întrecusem cu o secundă întreagă în Q3, la Monza diferența era mult mai mică, anticipându-se o bătălie pe viață și pe moarte în cursa ce avea să se desfășoare pe uscat.



Acțiunea:

Plec din Pole-position, dar tot de pomană, ăilalți zboară pe lângă mine și pierd 3 locuri (întotdeauna AI-ul are un semnificativ avantaj nedrept la start, piloții lor pleacă mereu mai bine iar jucătorul uman inevitabil pierde locuri, toată lumea se plânge de asta, inclusiv cei mai cunoscuți youtuberi), apoi urmează unul dintre momentele-cheie ale fiecărei curse, Marea Cumpănă a primului viraj de la intrarea în prima șicană.

A trebuit să pun roțile din stânga pe iarba din afara circuitului, pentru a evita un bou de la Ferrari care mi se băgase-n față în zona de frânare (reamintesc că-i interzis prin regulament să schimbi direcția în zona de frânare dacă sunt mașini în jur), un eventual contact avariindu-mi aripa-față (în condițiile în care joc cu full damage), forțându-mă să fac un pit-stop neplanificat, ruinându-mi strategia și distrugându-mi cursa.

Am reușit însă se le iau fața ferrariștilor prin șicană, printr-o manevră pe cât de eroică pe atât de spectaculoasă, iar apoi am pornit în galop după Lewis.

Dar la scurtă vreme am realizat că temerile de după calificări erau mai mult decât întemeiate, neapucând încă să fac upgradeurile necesare la motor mașina pur și simplu nu avea destulă viteză de a se lua la trântă în luptă dreaptă cu cei de la Mercedes, care erau iuți din cale-afară. Dacă celor de la Ferrari le făceam totuși față (din situația de customer engine vs. works engine) cu chiu cu vai, folosind toate resursele din dotare (fuel mix și ERS, adică alimentam mai mult motorul pe anumite segmente și concomitent foloseam din plin și energia bateriei), nici pomeneală să-l prind din urmă pe Lewis sau să mă pot lupta cu Valtteri. Care venea puternic din urmă, i-a depășit pe ferrariști și a zburat la un moment dat pe lângă mine pe exterior, înainte de intrarea în șicana Ascari. Eu ținusem interiorul într-o disperată manevră defensivă, dar chiar n-aveam nicio șansă, bătălia era pierdută.

La Spielberg (dar și în Bahrain), deși viteza e primordială și acolo, configurația circuitului mă ajuta să-i țin în spate pe cei cu mașini superioare, but the long straights of Monza were leaving me with no place to hide.

Dar atât în viață cât și în Formulă, ai nevoie de noroc, iar Zeii Vitezei au decis că-i momentul să-mi rânjească din nou după calificări, așa că la un moment dat văd steaguri galbene (potențial pericol, depășirea interzisă pe segmentul respectiv plus reducerea vitezei în cursele din realitate) în față, și-mi tresare inima... ”Nu cumva...?! Păi în față îs numa’ ăia de la Mercedes... care dintre ei își dă duhu’?” Aud un tunet din Ceruri ”Ăla care trebuie, bă!” , urmat de un hohot gargantuesc de râs, și văd mesajul pe ecran că însuși Lewis, principalul pericol, obstacolul de netrecut, se retrage din cursă!

Un noroc similar avusesem și la Baku, Charles era muuuult în fața mea, dar în ultimele tururi îi moare tărăboanța roșie și-mi face cadou un nesperat P2.

Ajung rapid la locul faptei, îl văd pe Valtteri că trece de muribundul Lewis pe interior, prin dreapta, mă gândesc să fac la fel deși părea foarte nefiresc iar luminițele de alarmă scânteiau puternic în mintea mea, ”Something’s not right here”, norocul a fost că eram avertizat mental și printr-un reflex epocal reușesc să-l evit pe Maimuț, care după ce-l lăsase pe colegu-so să treacă, a tras brusc de volan către dreapta, să iasă în afara pistei, în drum spre cimitir.
Smucesc violent stânga, îl ratez ”la mustață”, trag imediat dreapta să mă reîncadrez pe traseu, Norocul e de partea mea la Monza, în Templul Vitezei...

Dumnezeu este cu noi, e în același timp și român și Haas-ist în weekendu’ ăsta!


Cu un boost de moral mă năpustesc pe urmele singurului Mercedes rămas în cursă, însă-mi dau seama că mi-ar fi prins bine și-un boost la motor, resursele erau cam terminate, trebuia să încep să fac management de combustibil și baterie.

În schimb nici Valtteri n-o duce mai bine, iar distanța dintre noi nu se mărește, ba dimpotrivă, spre surprinderea mea.

Oricum, tre’ să menționez că asupra întregii curse a planat mereu un aer de suspans hitchcock-ian, ușor de detectat pentru un ochi format, niciunul dintre lideri nereușind să dea impresia că s-ar putea desprinde decisiv, într-un moment sau altul, întotdeauna existând contact vizual cu locul 2 și niciodată spectatorul neutru neputând fi sigur de soarta victoriei, în care parte ar înclina pân’ la urmă balanța.

O cursă a cărei înregistrare chiar mi-a făcut plăcere s-o urmăresc după ce s-a terminat și pe care am s-o împărtășesc și cu voi.

Anyway, back to the race, începusem să micșorez distanța față de Valtteri, simțeam cum îmi crește potența în fiecare tur, însă la un moment dat am comis o greșeală, nu-i evidentă pe înregistrare, dar a contat foarte mult. Foarte ocupat fiind cu gestionarea resurselor (practic asta face un pilot de F1, atât în viața reală cât și-n realitatea virtuală, nu neapărat conduce, ci apasă continuu pe tot felu’ de butoane. Cei care au volan știu câte îs, și chiar tre’ să le folosești pe alea. Pe toate), am apăsat pe ceva greșit, apoi n-am mai nimerit butonu’ care trebuia, trăzni-l-ar, și a trebuit să încetinesc să mă uit dreaq la tastatură după fututele de butoane, frate...

The momentum (just like Delia) was gone, a trebuit să mă mulțumesc cu păstrarea ecartului față de Mercedes în primul stint (stint, adică perioadă petrecută pe un singur set de cauciucuri).
Se apropia momentul intrării la boxe, al doilea stint urma să-l fac pe cauciucuri medii, dar habar n-aveam care-ar fi strategia ideală în condițiile date, să mă bag când era stabilit (înaintea cursei îți faci strategia opririi la boxe, îți setezi câte pit-stop-uri vrei să faci și cu ce tip de cauciucuri vrei să faci stinturile, iar Jeff, ingineru’ tău de cursă, te avertizează cu 2 tururi înainte de momentul respectiv, dar și când intri în turul stabilit) sau să mai rămân pe softurile din start (softurile-s cele mai rapide cauciucuri, au cea mai mare aderență dar și cea mai puțină rezistență. La polul opus se situează hard-urile, iar mediile sunt nici prea-prea, nici foarte-foarte, un fel de workhorse. Cod de culori roșu pentru S, galben pentru M și alb pentru H). Iar într-o cursă ”pe uscat” ești obligat să folosești cel puțin două tipuri diferite, S-M, S-H, M-H, you got the point.

Având în vedere faptul că nu renunțasem la ideea de a-l prinde din urmă pe Valtteri (dar vorba legendarului Murray Walker, ”Catching is one thing, passing is another”), am hotărât să-i copiez strategia, ca să ne luptăm în al doilea stint pe picior de egalitate, cu pneuri de aceeași ”vârstă”. Am profitat de avantajul de a fi în urma lui (în orice lucru rău îi și un lucru bun), și când l-am văzut că se bagă la boxe, am plonjat și eu.

#metoo

La ieșirea de la boxe, alt moment-cheie al oricărei curse, există riscul ca unii dintre piloții calificați în afara Top 10-ului (și care pleacă în cursă pe medii, deci fac primul stint mai lung decât cei plecați pe softuri) să-ți apară în față și... în cel mai bun caz să te întârzie, în cel mai rău să crășuiască-n tine și să-ți distrugă cursa.

În cazul de față s-a nimerit să se intercaleze bou’ de Grosjean chiar între mine și Valtteri (probabil drept răzbunare CĂ CÂnd am semnat pentru Haas l-am ales coechipier pe K-Mag, Kevin Magnussen, în detrimentul lui, iar pe el l-au dat afară. A fost pescuit de la rebuturi de Alfa Romeo la jumătatea sezonului, când e una dintre perioadele de transferuri, l-au adus, dreaq știe de ce, în locul lui Kimi, plecat la Renault), numa’ asta-mi mai lipsea!

Noroc că mediile lui vechi n-aveau nici o șansă împotriva mediilor mele noi, iar Haas-ul meu era mai rapid decât Alfeta lui (deși amândoi eram motorizați de Ferrari), așa că l-am ”luat” pe prima zonă DRS (DRS-ul e flapsul ăla mobil de pe aripa-spate, care poate fi deschis doar pe anumite segmente ale circuitului, liniile lungi și drepte de cele mai multe ori sunt zone DRS, iar ca să-l poți acționa trebuie ca la trecerea printr-un punct de detecție anterior să fii la sub o secundă față de mașina din fața ta. Mă rog, lucrurile-s mai simple-n practică decât în teorie, cert e că piuie când poți activa DRS-ul, și mai ești și avertizat dinainte pe dashboard).

Galopez după Mercedes, mașinuța se comportă neașteptat de bine în acest al doilea stint, parcă-i priesc mediile mai mult ca softurile, distanța scade, scade, scade...

Intru-n secunda de DRS și încep să-l fugăresc pe Valtteri ca-n Vânătoarea lui Octombrie Roșu, ies din virajul Parabolica mai aproape de el ca niciodată, simt că se poate, acum chiar se poate, bag resursele la maxim, după linia de sosire începe zona DRS, deschid flapsul și decolez, având în minte țipătul gutural al lui Axl, ”Flyin’ like an aeroplane!”, Valtteri se mută către dreapta, protejând disperat ”colțul scurt”, dar asta mă lasă perfect rece, I’m the one with the bigger balls here, îl las să-și apere nimicnicia interioară în timp ce zbor pe exterior, depășindu-l cu o mutare spectaculoasă și făcând o aroganță, vorba lu’ Jiji, în același timp.

Sunt în frunte (”Apără Ducadam! Suntem finaliști! Am câștigat Cupa!” cei care au văzut meciul ăla n-or să-l uite niciodată, și nici comentariul), dar balanța puterii basculează brusc în direcția opusă, din vânător devin... Octombrie Roșu, într-un Haas amărât contra celei mai bune mașini de pe grilă, în plus nici cu resursele nu stau chiar grozav...

Sunt absolut hăituit de Valtteri, iese mai bine din Ascari, îmi răsuflă greu în ceafă pe toată linia dreaptă care urmează, îmi poziționez mașina ca ultimu’ Pervers de pe Târgu Ocna, pe mijlocul pistei, blocându-i inițiativa...

E doar începutul unui duel pe viață și pe moarte care va dura destule tururi (nu cred c-am avut parte de vreun tur ”meh” în cursa asta, unul în care să mă tândălesc în vreun fel, tot timpul fiind ocupat – când eram copoiul, când eram iepurele) până la finalul unei curse în care cuvântul de ordine ar fi ”Suspans”.

Acuma-i rândul lui să iasă din Parabolica pe cai mari, mă mut imediat pe interior, activez la maxim ce resurse mai am într-o încercare disperată de a rezista cât mai mult, zboară cu DRS-ul pe exterior, suntem roată la roată câteva sute de metri pe toată lungimea zonei de frânare...
N-oi avea mașină sau resurse, dar boașele-mi rămân la fel de mari , #rezist și frânez mai târziu ca el în primul viraj, rămân în limitele circuitului și-i iau fața până la ieșirea din prima șicană...

Mă uit la numărul de tururi rămase, constat cu groază că de-abia dac-am trecut de jumătatea cursei, îmi vine-n minte scena din Nemuritorii cu Colea Răutu trasând cu hangerul o linie în nisip:
"Eu am timp. Asta-i prima zi. Am să mai vin și mâine"
și mă simt în pielea personajului lui Sergiu Nicolaescu (Căpitanul Andrei. El totdeauna era căpitanul Andrei în mai toate filmele, nuș’ de ce-i plăcea atâta numele ăla)...

Lupt eroic, viraj după viraj, tur după tur, conservându-mi resursele pentru a le putea avea la dispoziție când sunt atacat pe lungile linii drepte... Îmi poziționez mașina în așa fel încât să-l încurc (legal, n-am făcut mârșăvii de genu’ să șerpuiesc în linie dreaptă sau să schimb direcția în zona de frânare), să-i stric planurile, să-i dau bătăi suplimentare de cap în privința liniei pe care s-o urmeze și a punctelor în care urmează să m-atace...

În tot timpu’ ăsta, ceilalți nu stau chiar de pomană, mai ales băieții de la Ferrari care-s în cursa lor de casă, cum ar veni, iar atunci când te duelezi cu cineva pierzi îngrozitor de mult timp fără a-ți da măcar seama. Distanța dintre lideri și restul plutonului scăzuse vizibil.

Valtteri mă păcălește la un moment dat, reușește să se furișeze pe interior deși credeam că i-am ”închis” calea pe-acolo, poate plonja în primul viraj și să-mi ia fața, sunt obligat să mă apăr pe exerior, în mod normal aia-i poziție de victimă sigură, dar...

Eu știu racing, ăsta-i avantajul meu. De destule ori în cursele on-line lăsam intenționat ”the door open”, adică nu-mi protejeam interiorul, făcând adversarii să creadă că-s un gușter neștiutor și că își pot face vreun rost pe-acolo.

Dar era o capcană.

Îi lăsam, îi vedeam căzând în ea, după care îi judecam, ca Sylverster Stallone în Judge Dredd.
”I judged him.”

Trag adânc aer în piept la intrarea în zona de frânare... 200 de metri... 150 de metri... 100 de metri... Valtteri nu frânează... și nici eu... doar câteva fracțiuni de secundă ne despart de catastrofă... 90... 80... limita maximă e depășită, vor rezista oare cauciucurile?!

70, cedează! Frânez violent și eu, reușesc să răsucesc mașina și să fac virajul, dar tensiunea e prea mare și dau primul semn de slăbiciune din cursă. Călăresc bordura exterioară dintre virajele primei șicane, mașina troncăne pe vibratoarele alea dar n-o ia razna.
În schimb pierd timp reîncadrându-mă pe trasa ideală, Valtteri ajunge pentru prima dată aproape paralel cu mine la intrarea în Curva Grande (doar o cheamă așa, ea nu-i chiar... mă rog ), cu roata lui dreapta-față îmi pleznește lateralul mașinii pe partea mea stângă (urmele de cauciuc vor rămâne vizibile acolo tot restul cursei), măsuri urgente trebuie luate... Curva ține cu mine , am interiorul în viraj așa că-mi pot poziționa mașina ca să-i tai temporar avântul ofensiv, dar musai să protejez ”colțul scurt” înainte de a doua șicană, Variante della Roggia.

(Când ești ”damned to racing” reții numele virajelor care contează de pe anumite circuite mai bine decât numele fostelor iubite. Tru story, bro )

După ce-mi trece glontele pe la ureche, pun osu’ zdravăn să mă distanțez un pic, să-l scot în afara razei DRS, să pot respira dreaq o țâră...
Reușind asta, comit o eroare tactică fatală, consider că pericolul a cam trecut și-ar trebui să trec la o conservare zdravănă a resurselor, că nu se știe niciodată în ultimele tururi...
Numai că singurul lucru care mă ținea la distanță de Mercedes-ul clar superior Haas-ului meu era că foloseam la maxim tot ce-aveam disponibil, în momentul în care am trecut la modul economicos, tot avantajul s-a evaporat iar resursele strânse cu atâta greutate s-au epuizat rapid în mai puțin de 2 tururi când Valtteri a reînceput atacurile cu DRS-ul.

Din nou în paralel înainte de Ascari, pare a avea prim-planul dar iarăși stau bine pe frâne și tai agresiv apexul primului viraj al șicanei, rămân la conducerea cursei... momentan.
Vine ca o furtună peste mine, par condamnat a apăra interioare pentru tot restul vieții, mă păcălește iar și se insinuează pe dreapta chiar înainte de primul viraj al circuitului, în timp ce încercam să-mi deschid unghiul înaintea zonei de frânare...

#rezist din nou apărându-mă pe exterior la intrarea-n prima șicană, deja lupta pare a dura de o veșnicie și că n-are niciun gând a se încheia prea curând...

Ajungem iar la intrare în Ascari, din nou are prim-planul, parcă e mai în față ca oricând, nu trebuie să cedez, ca să evit contactul tai violent primul viraj reușind printr-o minune să rămân atât în față dar și nesancționat de către stewarzi, a fost la limita-limitelor regulamentului, bătălia continuă.

... e fix în spatele meu la ieșire din Parabolica, acum chiar n-am ce-i mai face, va deschide DRS-ul și va țâșni fulgerător, cum aș putea vreodată apăra poziția...?!
Încerc să stau pe centru, să-l oblig să penduleze și să piardă timp, chiar nu mai contează dacă-i dreapta sau stânga, mă ia pe exterior, are avans de o mașină întreagă în fața mea la intrarea în zona de frânare, totul e pierdut...

Cu ochii minții îl văd pe Bruce Willis în Sin City (un rol și-un film foarte dragi mie), ”Have patience, take your time and look the Devil in the eye”.

Nu mai frânez.

Am interiorul, sunt adânc în interiorul zonei de frânare, și NU frânez.

Nu.

Zbor cu 300 la oră pe lânga borna care marchează suta de metri, punctul de frânare al oricărui om întreg la cap la intrarea în primul viraj de la Monza.

Deja distanțele nu se mai măsoară în sute, nici chiar în zeci de metri, ci în metri și zeci de centimetri.

O numărătoare inversă fatală în timp ce eu NU frânez. No, I won’t be weeping wrong.

60
59
58
57
56
55
54
53
52
51...

I take my time.

I look the Devil in the eye.

În momentul în care mașina-mi ajunge în paralel cu a lui, frânez atât de sălbatic încât am impresia că-mi trece degetul și prin tastatură și prin birou și prin parchet...

-----------------------
Note to self:
După ce mă întorc la bază, musai să dau de băut mult, mult de tot tuturor celor din departamentul pentru șasiu care-au meșterit la upgrade-urile pentru reducerea greutății monopostului și rezistența la uzură a pneurilor.
Și pizza, foarte multă pizza.
Băieții merită pe deplin, ei sunt Eroii Națiunii.
----------------------

În mod absolut miraculos, mașina se comportă admirabil, reușește să încetinească la timp și să facă virajul.
Am prim-planul. Am păstrat conducerea cursei.

Dar iată! e contact! E contact!

Valtteri virează-n mașina mea ca și când n-ar exista pe fața Pământului, end-plate-ul aripii-dreapta față a lui lovește zdravăn roata mea stânga-spate. Sar scântei. E podeaua mea? E de la frânare? E de la contact? A nimerit în jantă? Cauciucul a rămas oare intact?

Călăresc iar infama bordură dintre virajele primei șicane, dar nu-mi pasă absolut deloc, singurul gând care-mi trece obsesiv prin minte e legat de integritatea pneului pleznit.

Dacă l-a tăiat și fac pană acum, s-a terminat, totul e pierdut.

Răsuflu ușurat, pare ok.

Doar pare.

Pe nesimțite, profitând de duelul dintre noi, Charles își biciuiește zdravăn Căluțul său Cabrat, care galopează de parc-ar fi mâncat jăratec.

Deja e-n cadru, în curând va ajunge și-n striking distance. Iar Valtteri mă atacă-n continuare...

Cea mai lungă cursă din lume. Simt că sfârșitul ei e la fel de departe ca și capătul Universului. Nu cedez. Nu trebuie să cedez. Nu POT să cedez.

Săgeata argintie se mai insinuează încă o dată (a câta oară?!) pe interior, la capătul liniei drepte către primul viraj al circuitului.
Nici nu clipesc, domin exteriorul de parc-aș fi turnat personal asfaltul pe lungimea întregii primei șicane, al cărei design tot eu l-aș fi conceput și schițat pe biroul meu din 1984, anul ultimului titlu în Formula 1 al lui Niki Lauda.

Deja excelența devine banalitate, nothing to see here, moving on.

La ieșirea din cele două Lesmos am impresia că Valtteri-i cam rămas în spate, și-s curios de ce, așa că mă uit în retrovizoare și nu-mi vine să cred când văd roșu.

L-a ajuns din urmă Charles și începe să-l încolțească cu Ferrari-ul său care zburdă pe pistă.
Apoi cum trecem prin Ascari, amândoi ajung în spatele meu.
După ieșirea din Parabolica și trecerea liniei de sosire, ambii mă atacă furibund cu DRS-ul larg deschis, mai-mai să facem un three-wide în primul viraj.
Sunt mai hăituit ca niciodată-n cursa asta, Valtteri încă se ține mai aproape, dar avântul lui Charles, cel care vine tăvălug din urmă, pare de neoprit.

We have a new Sheriff in town.

The Horde has arrived.



Suspansul:

Pentru a menține suspansul hitchcock-ian care a caracterizat pe deplin această cursă, vă las să vedeți cu ochii voștri înregistrarea integrală a tuturor evenimentelor povestite și care a fost deznodământul lor.

Enjoy.


Cu drac,

Vlad