Forum LEVEL

Black&White reprezinta suprema pacaleala a hype-ului, pompare de resurse financiare si PR-istice in promovarea unui produs care ajungeprobabil sa intreaca timpul si energia petrecute in construirea si rafinarea produsului ca atare. Sau cel putin asta este impresia care loveste consumatorul, ceea ce este la fel de (daca nu mai) rau.

Povestea B&W a inceput pentru mine odata cu prima coperta a Pc Games (v-o amintiti, desigur), care aducea un suflu proaspat in relativul prafuit cotlon al peisajul autohton. Marea majoritate a articolelor erau traduse din sora mai mare nemteasca si nu erau neaparat nici superb scrise, nici fericit transpuse in romana, dar ceea ce ma facea sa palpit la noua revista era cantitatea nesimtita de informatii despre jocurile in curs de aparitie. Intr-o vreme in care conexiunea la Internet se scurgea strop-cu-strop pe linia telefonica (daca aveai acces si la aia), iar celelalte reviste romanesti aveau o politica de preview-uri relativ parcimonioasa, daca nu de-a dreptul dubioasa, Pc Games era mana cazuta din cer pentru gamerul ahtiat dupa informatie de ultim moment. De acolo am aflat prima oara de Commandos 2, Broken Sword 3 etc.

B&W era varful de lance al sectiunii de avanpremiere din Pc Games, in sensul in care revista se angajase efectiv intr-un recital de acoperire a procesului de productie al jocului. Fiecare numar presupunea tone de detalii despre gameplay, exemple de quest-uri si misiuni, poze dintre cele mai edificatoare despre diverse feature-uri, toate stropite cu un strat gros de entuziasm (relativ artificial, aveam sa observ mai tarziu). Aveam chiar si un dev-diary tinut de unul dintre tipii de baza de la Lionhead. Ei bine, fastul orchestrat de Molyneaux si echipa, ranforsat voit au ba de redactorii germani, a fost preluat si convertit de cititorul-liceean destul de credul si exaltat care eram pe atunci intr-un amalgam inform de asteptari, generic intitulat "Cel mai Cel joc al Istoriei."

Intr-adevar, B&W era vehiculul unor expectante difuze de fapt, insa toate superlative. Nimeni nu mai vazuse ce avea sa ne ofere in curand Lionhead. B&W urma sa fie nu un god-like oarecare, abatand incolo si incoace niste amarate populatii, ci adevaratul moment de Zeificare, un cadru digital in care puteai chipurile sa faci ce iti trazneste prin minte, ajutat de Elemente si ghidat de propria-ti constiinta, un turnesol al moralitatii personale, un loc de joaca al puberului divin din tine, o simulare abrahamica, un Tamagochi/Sims de complexitatea unui Railroad Tycoon si cu farmecul de Worms.

Jocul in sine nu avea sa implineasca niciuna dintre aceste promisiuni. Zeificarea avea sa fie numai a marketingului, iar desertaciunea numai a noastra, jucatorilor. Imi amintesc ca mi-l cumparasem in preajma Pastelui. Intre o salata boeuf si cate-un ciocnit de oua, ma strecuram la calculatorul unde ma astepta un tigru debil si urat, imaginea sufletului meu de Zeu. Incercam febril sa identific elementele capdoperei, sa deslusesc resorturile complexe de gameplay, sa gasesc macar lumea jocului vag placuta cumva, estetic, grafic, oricum! Interfata era simpluta si cu toate astea enervant de folosit, misiunile crunt de banale si, pe deasupra, le cunosteam din constiincioasele rapoarte din revista, progresul se poticnea in foarte evidente borne artificiale si era complet neinteresant. Luptele cu ceilalti zei erau o nebuloasa de care nu te atingeai mai degraba din lehamite, iar lumea de joc parea saracacioasa si fara sens. Jocul nu avea scop, trena, era banal si mediocru pana la os.

Iar peste toate, plana ireversibil aerul innecacios al deja-vu-ului. Da, sarguinta cu care producatorul impartasise dinainte detaliile cele mai intime procesului de productie nu facusera decat sa devoaleze pana si bruma de interesant pe care ar fi putut-o jocul oferi unui neofit. Mi s-a intamplat acelasi lucru, desi intr-o masura mai mica, in cazul Max Payne, dar asta este alta poveste. Practic, devorand fiecare articol si articolas despre B&W jucasem jocul in mod virtual in capul meu, experimentasem la mana a doua cam toate senzatiile (limitate) pe care le-ar fi putut induce, fusesem familiarizat cu continutul misiunilor, imi pusesem deja intrebarile de bun/rau si asistasem in gand (ajutat de vorbele, pozele si filmuletele producatorului) la desfasurarea consecintelor in urma raspunsului meu. B&W in varianta in sfarsit materializata pe hardul meu era o copie palida a tot ceea ce mi se povestise si aratase deja. Noul era consumat, surpriza anulata, inovatia absenta, iar vartejul hype-ului de-abia isi formase primele rotocoale.

E dificil de crezut ca e nevoie de prea multe cuvinte. Nici n-as avea prea multe de spus, nu cred ca mi-am petrecut mai mult de o ora in imbecilitatea de mai sus. Ca veni vorba, cine o fi jucat mai mult?! N-am fost niciodata conservatorul care sa spurce 3D-ul, dar exista anumite jocuri in care 3D-ul e o molima incomprehensibila. Worms este unul dintre ele. De la camera imposibil de strunit pana la profilul gretos al viermilor (in comparatie cu gratia comica a 2D-ului), Worms 3D este o idee atat de proasta incat reuseste practic sa intoarca pe dos orice plus sau avantaj al jocului unic care este Worms. De la necesitatea de a calcula unghiurile de tragere ale armelor intr-un fel care sa tina cont de noua fizica si pana la regandirea tacticilor atat de dragi-viermanoase de temporizare si aducere in prag de apoplexie a adversarului, Worms 3D pur si simplu isi bate joc de tot ce era amuzant si competitiv la serie. Placerea unei partide era data de folosirea rapida si judicioasa a mijloacelor de distrugere amuzante (easy to use, hard to master), nu de o bezmetica incercare de orientare pe harta si o utilizare a armelor intr-o logica realista spatial. Worms si-a pierdut ratiunea de a fi in noile straie. Imparatul este gol. Imund!

Am jucat destul de mult CounterStrike si atinsesem un nivel decent de "iscusinta", asa ca ma simt complet indreptatit sa-l consider un joc mai slab atat decat Unreal Tournament (concurentul mai natural), cat si decat Quake 3 (concurentul oarecum prin contagiune). Mai existau la vremea respectiva si alte optiuni cand venea vorba despre 3D-shootere, insa mediul concurential al salilor romanesti prefera clar aceasta triada.

Ca sa o luam cu sfarsitul, deathmatch-ul din CS este banalut. Da, e o idee mai realist, insa factorul de distractie tinde repede spre zero din cauza lipsei unor harti si a unor arme, upgrade-uri si moduri de joc suficient de variate incat sa sustina interesul jucatorului pe termen mediu sau lung. Deathmatch-ul din CS se poate practica regulat numai ca arena de instructaj si imbunatatire a calitatilor jucatorului individual, deci ca antrenament. Din punctul asta de vedere, Quake 3, cu ritmul si diversitatea scenariilor de joc in deathmatch, sterge pe jos cu CS, a carui singura vocatie ramane multiplayer-ul de echipa.

La acest capitol, UT ramane unul dintre cele mai solide titluri din istorie. Are 8-9 arme, fiecare cu 2 moduri de folosire, deci peste o duzina de posibile abordari, combinatii nemaipomenit de interesante in-fight, dar si existenta a cel putin 2-3 variante de contracarare a fiecarei alegeri. CS are 3-4 arme de foc utilizabile cu totul, cutitul care e mai degraba un alt mod de miscare decat parte activa a arsenalului si, spre lauda lui, grenade felurite, realmente cu impact in gameplay. UT are unul dintre cele mai bune moduri de joc pe care l-am intalnit vreodata, Domination (imi vine greu sa inteleg de ce a fost atat de putin prizat), pe langa foarte serioasele si complexele Team Deathmatch si CTF, dar si insolitul Assault. CS are doar Defuse si Hostage Situation, dintre care ultimul degenereaza frecvent intr-un banal deathmatch. UT are boti foarte competenti pentru antrenament solitar, CS papusi de carpa.

UT are zeci de harti, unele dintre ele absolut legendare, care presupun tactici complexe de echipa si o relatie speciala intre cunoasterea spatiala si rationamentul tactic din capul jucatorului. CS are si el particica lui de glorie aici, dar cu maxim 2-3 scenarii (care stralucesc mai mult prin echilibru al pozitiilor combatantilor), iar acelea nu surprind neaparat prin ingeniozitatea proiectarii, ci mai degraba printr-o supralicitare datorata penuriei de scenarii interesante. Si mai important, UT are posibilitati de gameplay infint mai ramificate tocmai din cauza tutoror avantajelor enumerate mai sus (arme, harti, moduri de joc) fata de CS, unde odata ce deviezi din canonul a 5-6 strategii, vei nimeri in atmosfera rarefiata a lipsei de posibilitati. Nu se pune problema ca in CS sa nu intalnesti situatii complexe, care sa se preteze la strategii complexe, e limpede ca nu vorbim despre o monotonie funciara a jocului, cat despre un anumit orizont al posibilitatilor, mult mai limitat decat in cazul UT.

Iar aici intervine pasamite si cuiul meu cu CS. Sala de jocuri romaneasca l-a incununat de departe cel mai dezirabil shooter multi. Daca pentru Quake se mai gaseau doritori, UT a fost practic un meteorit pe care putini macar de l-au intrezarit. In absenta unei comunitati de oameni dedicati, posibilitatile de exploatare a potentialului UT au fost practic gatuite din fasa in cazul meu. Sporadicele meciuri in compania adversarilor umani, sesiunile cu scrasnet de dinti in compania botilor si, ceva mai tarziu, videourile cu gameplay-ul fascinant al meciurilor internationale m-au facut tot timpul sa nutresc o antipatie rece, dar insistenta, pentru uzurpatorul nascut din vita nobila de HL. Cand am putut sa ma folosesc de Internet pentru a incerca sa inot in oceanul international al pasionatilor de UT, era deja prea tarziu; pierdusem trenul uceniciei. Pentru mine, CS a fost o beizadea careia nu m-am indurat sa-i fac vant, dar careia nici nu-i puteam vreodata ierta ca ma privase de ceea ce aveam toata indreptatirea sa consider un vlastar mai de soi din partea lui Unreal.

Cand Carmagedddon 2 aparea pe piata, nu eram fericitul detinator al unei placi cu acceleratie 3D, astfel ca tot ce puteam face era sa ma uit peste paginile revistelor care ofereau poze si aruncau laude, gandindu-ma cu jind la continuarea unuia dintre primele jocuri pe care le incercasem, marturie vie in mintea mea a melanjului de anarhie si distractiei care era pe atunci jocul digital. Grafica acum colturoasa nu-mi dadea pe atunci defel de inteles cum anume (si hotarator in rau) se schimbase unul dintre jocurile mele favorite. Dupa cateva capitole din HL in modul software, am luat decizia ca ai mei ma privau intr-o prea groaznica masura de ce era nou si incitant in lumea aceasta, asa ca m-am prezentat cu jalba unui upgrade care se cerea neintarziat.

Speriati ca odrasla lor ar putea ajunge handicapat intr-o lumea a noilor tendinte, ai mei s-au facut luntre si m-au adus in ton cu anul 1999, ale carui vaste perspective culturale mi se intindeau acum in fata: HL accelerat, Carma 2 si cate si mai cate. Adevarul e ca imi este greu sa pun degetul pe acele elemente care transforma Carma2 intr-un joc de duzina, fata de iconoclastul Carma1. Poate tocmai faptul ca aduce atat de putine modificari substantiale (oricum, cele minore sunt mai degraba suparatoare si inutile) intr-un moment in care, totusi, se schimba paradigma in lumea jocurilor, situatie oarecum asemanatoare cu succesul moderat al GTA2, urmat de explozia cu adevarat revolutionarului GTA3. Intr-adevar, dementa ireverentioasa cu care te lovea Carma era un "fulger in campia golasa", un demers dificil si discutabil de reprodus.

Dar daca ar fi totusi sa gasesc un motiv pentru care Carma2 este o searbada insirurire de busituri, atunci acela ar fi fizica manevrarii masinilor. Nu ma intelegeti gresit, nu e ca si cum Carma avea o fizica realista; dimpotriva, era una extrem de ciudata, consecventa in interiorul propriilor reguli, insa improbabila dintr-un punct de vedere strict automobilistic. Masina reactiona la impacturi si tipul de teren pe care rula, insa avea o anumita calitate "ciudata" a comportamentului, absolut unica, un stil aparte care o facea sa se simta (in lipsa de un termen mai bun) ca o jucarie teleghidata. Dar era o jucarie a carei greutate puteai sa o simti si ale carei ravagii (inclusiv asupra-i) le puteai vedea cu ochii tai. Aici rezida si farmecul propriu jocului, era dpdv al deformarii si calcularii impacturilor mai avansat decat "simulatoarele" vremii, fiind in acelasi timp si extrem de "remote-control-ey". Ei bine, in Carma2 nu mai exista aceasta vioiciune a masinii, acest caracter sprintar, dar si oarecum solid-fizic, al masinii. Mi-e imposibil sa spun care parametri exact fac controlul din Carma1 un deliciu, iar in 2 iti transforma bolidul intr-o caroserie greoaie si infernala, dar pentru mine, mai mult ca orice, acestia au facut diferenta dintre cer si pamant. Tematic si mecanic, Carma2 e ca rockerul in zilele noastre.

N-am fost vreun mare fan Doom. Le-am jucat, le recunosc si le respect locul in istorie, dar niciunul n-a reusit sa mi se strecoare retrospectiv pe sub piele. N-am avut, deci, vreo asteptare speciala de la Doom 3 si am luat totul doar ca pe ultimul shooter din partea unor oameni pe care-i consideram relativ competenti in domeniul cu pricina.

E drept si ca eram intr-o faza de saturatie in privinta divertismentului digital, iar Doom 3 a venit ca un fel de bomboana pe coliva - intr-un contrast atat de evident si dureros cu Far Cry. Inca din primele minute, iti dai seama ca Doom 3 vrea sa treaca drept ceea ce nu e: incearca sa-si transplanteze un plaman de HL. Nu vom mai avea impuscaturi fara o adanca motivatie, trebuie sa fim atrasi sufleteste in drama baietilor din statiunea spatiala respectiva, ba chiar se infiltreaza o oaresce tenta horror. Bineinteles, iD esueaza lamentabil, construind o pojghita narativa care se destrama la primul impuls veritabil de imersiune si care capata valente vag umoristice odata cu primul cascat.

Tocmai neintelegerea mecanismelor de incorporare in gameplay a evenimentelor care "spun" povestea ii face pe cei de la iD sa ne bombardeze cu file de jurnal digital ale raposatilor, care pot fi cel mult un instrument de potentare a atmosferei, dar nu principala modalitate de creionare a povestii. Apeland si la cateva clisee de space opera sau space horror, jocul incepe sa curga ca un incredibil exemplu de staza a ideilor de game design si story-telling, recurgand la practic aceleasi butoane si manete din vremea Quake-urilor single. Actiunea intra repede in tiparul repetitiv al unor confruntari lipsite de miza si obiective generice. Implicarea emotionala nu exista, sperietura initiala intarzie sa capete fior metafizic, decazand in rutina, nimic pe partea de gameplay nu ofera macar aparenta de noutate, ci totul pare la genunchiul Quake 2-ului (respectabil poate odata, dar desuet la vremea aceea).

Cred ca cel mai revelator in privinta tristetii vetuste care bantuie coridoarele Doom 3-ului este faptul ca nivelurile se termina in aceeasi maniera in care iD intelegea sa-ti dea de inteles in Quake&co. ca te afli inainte momentului de "loading". In spatele unei usi care se deschidea, dadeai de un scurt coridor gol, la capatul caruia zareai o usa identica. Intrai si inghetai. Poate unii au vazut aici un fel de auto-referentialitate. Eu unul am vazut inchistare si limitare la un shooter din 2004, aparent competitor cu Far Cry si Half-life 2.

Se face că eram în anul I de facultate când scăpasem de netul prin dial-up. De săptămâni mergeam zilnic la "ISP-ul" din cartier și cerșeam un contract. ISPul ăsta era firmă de-aia de tranziție cu sediul într-o boxă dotată cu masă de iarbă verde, două scaune din plastic de cocacola și o canapea ruptă din care curgea buretele ca mațele în doom. Puțea și a stătut înăuntru, iar pe perete aveau o hartă mare a Clujului în care înfingeau ace din loc în loc. Mă gândesc că la fiecare ac mai turnaseră și ei câte-un rutăr. Nu erau ace pe strada unde stăteam dar de-acum se sictiriseră să ne tot vadă în ușa lor zilnic așa că până la urmă ne-au lăsat să ne tragem singuri net. Zis și făcut. Am pus mâna cu gașca și am tras cabluri peste blocuri, de la cel mai apropiat ac până la căminul unde stăteam.
După chinurile astea ale facerii pentru a trage net nu am dormit deloc două zile. Drogul era maxim: de la 2KB/s cu care downloadam prin dial-up înainte, trecusem la 20MB/s. (În contract aveam doar 2MB dar împărații netului uitaserăm să pună dop la țeavă așa că ne dădeau net cu găleata)

În toată frenezia asta am descoperit eu MMOurile. Dar nu DaoC sau WoW sau Lineage sau EQ care erau parfum. Nu, eu am descoperit maneaua mmourilor, acest jeg infect numit kalonline. Iaca câteva din hiturile lor:




KAL avea DOUĂ questuri, ambele buguite. Și trei clase deși în reclamă zicea că au patru. În rest doar ghilde și grinding: nu aveau pvp, sau raiding sau altceva.
Iar grindingul? Păi fusese orchestrat de directorul unui gulag. Dacă mureai pierdeai 30% din exp, iar ca să nu mori nu făceai altceva decât button mashing pentru că skillurile și poțiunile nu aveau cooldown. Deci când plecai la grinduit aveai minim 10000 de health potions în dotare, cared evindent costau bani. Singura metodă de a face bani era grinduit mobs pentru drops, drops pe care apoi le vindeai noaptea în somn. Nu aveau Auction House, în schimb puteai să îți lași personajul AFK în shop mode. Puteai să te îmbogățești peste noapte, ca în cea mai de vis manea.
După ceva timp au adăugat în joc un ou, pe care-l cloceai rămânând non-stop online. Și promiteau că dacă-l cloceai vreun an, din el va ieși un dragon maiestuos. Sau un tigru. Nu am aflat niciodată ce, dar KALonline încă există, ba chiar este pe Steam. Mă gândesc că în cei 13 ani care-au trecut de atunci s-au clocit ceva ouă.