Les derniers jours d’un immortel
Am dat peste “Cele din urmă zile ale unui nemuritor” în mod întâmplător, cum de altfel s-a întâmplat cu majoritatea benzilor francofone, o referință aici, un click acolo și am fost repede convins de titlu. Pățania cea mare a fost cu achiziționarea ei, reprezentantul de vânzări, un francez simpatic pe nume Floris m-a informat la două săptămâni după plasarea comenzii că banda nu se mai găsea la editură. L-am rugat să mai păsuiască trimiterea întregii comenzi măcar o săptămână doar-doar o deveni disponibilă. Norocul făcu ca lucrurile să se desfășoare după firul logic ce mi-l făcusem în cap și mă pomeni cu volumul în brațe. Cum era abia octombrie, mi-am amânat plăcerea lecturii cu încă două luni, anticipația sporind-o din ce în ce mai mult, cam la fel ca-n anecdota aceea despre Kierkegaard care plănuind o plimbare în caleașcă cu logodnica, nu s-a mai dus pretextând că plăcerea așteptării e mai mare decât plimbarea în sine.
Nu mi se legă nici în decembrie, datorită ineficientei vocabule franceze, trădat de cunoștiințele mele precare mă trezi că umplui o pagină de cuvinte necunoscute, iar verificarea dicționarului acapară repede timpul de lectură.
O reluai câteva luni mai târziu, în format .cbr, în engleză și-o citi issue cu issue înainte de culcare în vreo 4 seri consecutive. O mai citi încă o dată în concediu, în parte pentru a vedea dacă nu cumva fusesem un pic cam prea entuziast și subiectiv în părerea ce mi-o făcusem înainte de a o termina prima dată.
Povestea din „Ultimele zile ale unui nemuritor” începe cu interviul unui terran, funcționar al spațioportului și Elijah, investigatorul însărcinat cu descoperitea motivelor aflate în spatele morții violente a funcționarului de mâinile unui coleg de lucru extraterestru.
În viitorul îndepărtat moartea este doar un inconvenient de moment, existența ecourilor unui trup permițând transferul conștiinței dintr-un trup în altul, și cum explică Elijah mai târziu, singurul mod în care cineva se poate descotorosi definitiv de altcineva e prin eliminarea trupului și a tuturor ecourilor simultan, lucru care doar în teorie ar fi posibil. Totuși, această prelungire nedeterminată a vieții prin existența ecourilor are un dezavantaj destul de mare, transferul conștiinței între trupuri duce la pierderea celor mai timpurii amintiri, neajuns pe care tehnologia nu reușise să-l suplinească nici prin extensiile artificiale de memorie, care păstrează amintirile doar ca un observator neutru fără să țină seama de simțâmintele subiectului din momentul acela în care ele au devenit amintiri. Se poate spune că extensiile ignoră modul în care domnul Proust și-a început căutarea timpului pierdut după ce a gustat o madlenă muiată-n ceai. Cu alte cuvinte extensiilor de memorie le lipsește exact componenta necesară care face amintirile să fie amintiri, acea parte senzorială veșnic prezentă, dar neluată în seamă în mod conștient.
Acest prim caz are rol doar de introducere în străinul viitorului și de acomodare a cititorului cu lucrurile nefirești datorate avansului tehnologic. Cel de-al doilea caz, răsfrânt pe parcursul celor 4 issue-uri despre conflictul între Ganedani și o altă specie nativă planetei lor, cunoscută celor de pe planetă doar ca „peșterile cântătoare” sau Aleph 345 este întrerupt periodic de alte cazuri mai minore de care Elijah refuză să se despartă, dar și de impasul personal, starea conflictuală a acestuia la aflarea veștii că vechiul său ucenic și prieten, Matthias, hotărâse să-și încheie ciclul vieții fără a-l face pe Elijah părtaș la eveniment.
Neînțelegerile între Ganedani și Alephi, punctul central al poveștii și al investigației pare să evoce ceva din Solyarisul domnului Lem. Tema principală din Solyaris era imposibilitatea stabilirii unui punct de comunicație între două entități sapiente cu morfologie vast diferită. Asemănarea între cele două scrieri se termină la nivelul temei, în „Ultimele zile” nu avem de-a face cu o singură conștiință de dimensiuni planetare. Nu, Alephii sunt ființe individuale, capabile de comunicare și inerent de a se face înțelese de experții Uniunii Spațiale. Problema constă în percepția diferită a timpului între cele două entități. Alephii, asemenea autiștilor din „Martian Time Slip”, își transmit mesajele pe perioade foarte vaste de timp, de ordinul anilor. Altfel spus, datorită acestei carențe temporale căile de comunicație normale între cele două specii sunt imposibil de realizat, cu atât mai mult cu cât ostilitatea crescândă a Alephilor pentru un act de agresiune al Ganedanilor lipsesc investigatorii de răgazul necesar rezolvării enigmei.
„Ultimele zile ale unui nemuritor” mustește de idei bune. Divergențele între cele două specii extraterestre influențează cursul socio-cultural al planetei, pornind de la conflictul inițial dezvăluit cu ajutorul asistentei lui Elijah, arheolog, ur-evenimentul urmat de comemorarea anuală ce se transformă de-a lungul mileniilor în ritual și tradiție lasă urme adânci în modul de viață al Ganedanilor. Existența teatrală a acestora, admițându-și viața de zi cu zi după un libretto, variindu-și comportamentul precunoscut cu mici improvizații te duc cu gândul că ei ar fi avut cunoștiință de ideile lui Parmenide, liberul arbitru manifestându-se subtil, doar în acele mici improvizații ce le sunt permise.
Un alt lucru demn de menționat mi se pare modul în care funcționează ecourile unui personaj, o copie perfectă a originalului, nediferențiat față de acesta decât prin admiterea fățișă a statutului de copie, având un scop bine definit, determinat evident de gândurile originalului de dinaintea scindării, înțelegându-și propria importanță în prelunginrea existenței, putând acționa independent față de original, așadar poate să-și formeze propriile experiențe și amintiri în afara primului, dar o dată cu întregirea în original, toate aceste experiențe și amintiri devin parte integranță a uniunii între cele două trupuri. Funcționează pe o structură oarecum arborescentă, un ecou putând strânge experiențe vast diferite față de ce cunoaște trupul original, lucru care poate alterna într-o mare măsură „totul”.
Oarecum detrimental pentru poveste mi s-a părut doar cearta între Elijah și unul din ecourile sale, o frământare internă căpătând corporalitate doar că înșirarea invectivelor parcă nu-și avea rostul, cu atât mai mult cu cât nu putea fi vorba de o trecere prea mare de timp între evenimente fără ca ecoul să sufere vreo schimbare majoră.
Din păcate banda nu este o experiență uniformă, câteva întreruperi sau divagații par mai degrabă simple pretexte de a mai expune câteva idei pe care le-au avut autorii dar nu le-au putut include în alt mod. Mi s-a părut un pic de prisos și menționarea periodică a expertizei inegalabile de care e capabil Elijah în prima jumătate a benzii.
Oarecum superficial mi s-a părut că activitatea poliției filosofice, din cadrul căreia și Elijah face parte s-ar răsfrânge doar asupra pseudocrimelor și a motivațiilor din spatele lor. Nu pare să admită că alte activități ilegale ar avea loc în întreaga uniune. Pe partea cealaltă, ținând cont că Elijah se ocupă doar cu investigarea crimelor în cadrul departamentului de poliție, ar avea sens ca celelalte fărădelegi să fie trecute cu vedere, nefăcând parte din zona de activitate a protagonistului.
Ce mi se pare cel mai interesant este următorul lucru: mare parte din ce am înșirat mai sus sunt mai mult propriile interpretări cu privire la ce am citit. Banda nu se sinchisește să intre în detalii și explicații chinuitoare ci te lasă pe tine ca cititor să-ți formezi propriile opinii despre lumea „Ultimelor zile”. Nu are densitatea unui manual de filosofie, nici nu-și propune acest lucru, dar în spatele desenelor minimaliste din cele 160 de pagini rezită un roman grafic de care o să-mi amintesc mereu cu plăcere.
