Am scris o ultima mugetare. Nu ating in ea politicul. Daca colegii mei au organele necesare, sa o publice ei pe sit. Le ofer aceasta posibilitate:
Despre cenzură
Aceasta nu este o mugetare despre politică, deoarece, după cum puteți afla din topicul „Astazi Marius Ghinea a fost cenzurat” aflat pe forumul Nivelul 2, nu avem voie să mai publicăm mugetări cu conținut politic, decît dacă, după spusele unuia dintre colegii mei, acestea ating „macar 1% domeniul gaming-ului”. Subiectul acestei mugetări nu este nici măcar situația care a dus la ruptura dintre Nivelul 2 și mine. Aceasta este supradiscutată, deja, în topicul cu pricina (
viewtopic.php?f=32&t=1420).
Subiectul acestei mugetări este cenzura. Iar, pentru a-mi ilustra punctul de vedere, mi-am permis ca, pe topicul pomenit de pe forumul N2, să fac un mic exercițiu de interacțiune cu cenzura. În acest scop, în prima mea postare, cea care începe cu „Dacă este un lucru pe care l-am învățat de la jocuri ...”, am pomenit la un moment dat despre bibliotecă și „Ook!”. Aceasta este o trimitere la Bibliotecarul Universității Nevăzute din Ankh Morpork, personaj din seria de cărți dedicate Lumii Disc de către regretatul meseriaș Terry Pratchet. Care personaj apare și într-un joc, „Discworld”, apărut în 1995.
În a doua postare a mea, din cele care acoperă un spațiu mai larg de text, anume cea care, după un scurt citat, începe cu „Stai ca incurci cauza cu efectul.”, am folosit extensiv o imagine venită din opera lui Kafka, „Metamorfoza” - aceea a gîndacului Gregor. Dar același Gregor se poate găsi, ca o referință culturală, sub chipul primului boss din jocul Wizardry 8. Unde, într-o deloc întîmplătoare postură, încaseaza lovitură după lovitură de la party-ul tău, într-o la fel de neîntîmplătoare asemănare cu poziția mea pe topicul cu pricina, în fața colegilor mei de N2 ( minus cioLAN).
Acum, vă rog să vă uitați cu atenție la cele două postări ale mele. Cît la sută din ele, ca procentaj, atinge domeniul gamingului? La cea cu „Ook!”, o fi 1%, n-o fi? La cea cu Gregor, care este infuzată de imaginea gîndacului în aproape 70% din text, o fi trecută atingerea cu pricina de acel 1%?
Da, ați priceput: prima problemă cu cenzura este arbitrariul ei absolut. Pornind de la o regulă de bază, un cenzor poate interpreta după bunul său plac orice, astfel încît să treacă sau să nu treacă proba aspră a publicării. Dacă a avut o dimineață frumoasă, cenzorul poate coborî binecuvîntata sa clemență asupra celui cenzurat, care stă plecat, cu foile scrierii sale în mîini, tremurînd în timp ce le întinde către Judecătorul de texte. Dacă s-a trezit, însă, cu fața la cearceaf, cenzorul se poate să tune și să fulgere, iar veto-ul său să spulbere rezultatul muncii bietului angajat, iar, într-o distopie deloc improbabilă, pe însuși omul venit cu textul la o nedreaptă judecată.
Să nu credeți că vorbesc din batistă. Am avut prelungi contacte cu cenzura, înainte de 1989, atunci cînd eram dați afară de Miliție, cu bastoane de cauciuc peste spinare, de la concertele rock ale formațiilor Iris și Metropol, deoarece nu voiam să ieșim dintr-o sală de spectacole în care se oprise complet curentul, pentru că cei de pe scenă începuseră să cînte o piesă aflată pe lista de cîntece cenzurate.
Am avut contact și în alt fel cu cenzura, strecurîndu-mă tîrziu în noapte pe o terasă din Costinești, unde, la adăpostul întunericului și al unei relative discreții, ascultam pînă spre răsărit cîntecele unor folkiști extraordinari, dintre care mulți nu mai sînt printre noi. Erau acele cîntece cenzurate, care ne-ar fi asigurat, atît lor, care le cîntau, cît și nouă, ascultătorilor, ani grei în pușcăriile lui Ceaușescu.
Să ajung, însă, din nou, la texte. În vara anului 1989, în plin comunism ceaușist, la o terasă de sub Tîmpa, în fața unei mese pline de halbe, am discutat cu Cristian Tudor Popescu despre... cenzură. Omul citise în noaptea precedentă un text al meu, o scurtă povestire aproape SF, în care era vorba despre un profesor de fizică, care, în cadrul unui laborator, ratează cumva banalul experiment al lui Lentz privind sensul curentului indus, lucru care îi deschide o poartă către o realitate diferită. CTP-ul mi-a spus că textul meu este nepublicabil pentru că cenzura îl va desființa complet. Nu se putea tăia nimic din el fără a pierde total orice sens. Pur și simplu, nu se putea publica un text în care se arăta cum un om simplu, obișnuit, poate avea acces la o formă de transcendență capabilă a-l transforma aproape într-un Mesia, pe calea unui sacrificiu greu de imaginat. Cristian Tudor Popescu mi-a spus că trebuie să am noroc de un cenzor extrem de tîmpit, care să nu se prindă de sensurile textului, dacă vreau să am șansa publicării. Și că, oricum, chiar publicat, se poate să fie mai rău – alții mai deștepți să citească iar eu și editorul să intrăm rău de tot în budă.
Și aici ne întoarcem la noile condiții în care poți publica în secțiunea Mugetarea: un cenzor va citi, apreciind cît se atinge domeniul jocurilor (procentual, neică?) și dacă, nu cumva, această atingere trage prea mult spre politic și prea puțin spre politica redacției N2.
Aș spune că, în aceste condiții, nu pot spera decît la un cenzor extrem de prost. La un coleg tîmpit care să nu prindă finețurile prin care am reușit să spun tot ce vreau despre politică, atingînd cu talent și domeniul jocurilor, astfel încît cenzura să îmi aprobe Mugetarea subversiv revoluționară. Dați-mi, însă, voie să fiu corect cu colegii mei – niciunul din ei nu e chiar atît de tîmpit. Sînt suficient de deștepți pentru ca, în dorința mea de a mă exprima și de a fi eu însumi, Marius Ghinea, între colegul cenzor și mine să înceapă un adevărat joc de-a șoarecele și pisica, între cenzurat și cenzor, cu rectificări succesive de text, în exact aceeași manieră ca în anii comunismului. Pentru că, nu-i așa, nimic nu s-a schimbat, pentru că oamenii nu s-au schimbat. Deloc.
Singura formă de cenzură funcțională este libertatea totală. Acea libertate care dă dreptul fiecăruia să aprecieze cît, cum și ce în propriile sale texte. Așa cum am făcut-o eu, de trei ani încoace, în care nu am abuzat de libertatea oferită pînă acum, prin tradiție, de rubrica Mugetarea, scriind, în medie, 1,25 mugetări politice pe an (dacă o socotim și pe cea cenzurată). Mugetări în care nu am atacat un partid anume niciodată, dar am sancționat, în bine sau rău, gesturi politice. Totul într-un limbaj decent, în idei născute după un îndelungat proces de observație, analiză și sinteză - operațiuni ale minții pentru care jocurile m-au antrenat cu vîrf și îndesat.
Și mai este un lucru la cenzură – știi cînd începe, dar nu știi niciodată cînd se termină. Dacă Nivelul 2 ar fi apărut pe vremea Bizanțului, era posibil să ajungă să cenzureze articolele despre sport. De ce? Pentru că partide și grupuri sociale, poli de putere și influență la Constantinopole, își ascundeau luptele în spatele partizanatului pentru o anumită echipă de curse de care, reprezentată printr-o culoare. Un cenzor ar fi putut fără probleme spune că, gata cu sportul, opriți articolele astea care ne dezbină între roșii și verzi, între galbeni și albaștri, între liliachii și purpurii. Și, dacă tot sîntem aici, opriți și articolele ce ating ultimele jocuri – verdele de pe mîneca Sfîntului Palaghie, din icoana prezentă în Gray Dawn, seamănă prea mult cu verdele de pe carele de cursă ale Verzilor...
Pentru că cenzura este, prin natura ei, paranoică – după cum i se scoală lui, un cenzor se sperie că asta poate afecta nu știu ce, că ailaltă îl poate lovi nu știu unde, iar că peste tot sînt omuleții ăia mici cu capul mare, mult prea inteligenți pentru a mai fi cenzurați, mai bine îi dăm afară. Și dup-aia construim și un zid, ca să nu se poată întoarce.
Cenzura nu va putea niciodată transforma mediul cenzorului într-unul perfect sigur, oaza de liniște în interiorul căreia nimeni și nimic nu poate să-l atingă. Întotdeauna viața are felul ei de a veni, puțin cîte puțin sau sub forma unui tsunami, pînă în fortăreața inexpugnabilă a oricărui înspăimîntat. Cu atît mai mult cu cît este vorba despre jocuri, care, prin titlurile ce ating ele, la rîndul lor, politicul, se află, deja, chiar în inima Cetății. Iar eu, Marius Ghinea, îmi arog dreptul și libertatea de a fi Cetățean.
Îmi planificasem, încă înaintea acestei furtuni penibile privind cenzura, ca în numărul 8 al revistei noastre să scriu un editorial despre politică și seria Civilization, în care aș fi atins aspecte ale prezentului, ale administrației Trump, printre altele. Mă întreb, cu ce șubler trebuie să-mi măsor cuvintele pentru a ști că am împlinit procentajul necesar de atingeri ale domeniului jocurilor, astfel încît textul meu să fie publicat?