Forum LEVEL

Thread pentru descrieri, pentru că nu se poate face nesting la spoiler.

1. MX vs ATV Supercross Encore



Am pus coperta jocului mai sus ca sa stiti ce sa evitati. Iar acum sa va explic.

Mie imi plac jocurile cu intreceri de ATV-uri. E ceva legat de echilibrul vehiculului, de manevrabilitate, viteza si posibilitatea de a face tot felul de stunts. E adevarat ca prefer arcade-urile, nu simulatoarele.

Pure e unul dintre jocurile mele preferate, la fel si nail'd, Fuel e fain si el si pana nu demult faceam cascadorii prin GTA 5. Asa ca in momentul in care am vazut pe raft MX vs ATV Supercross Encore la pret redus, nu am ezitat deloc si l-am luat, desi nu stiam mai nimic despre el.

In drum spre casa am intrat pe internet sa vad cam ce review-uri are jocul (stiu stiu, trebuia sa fac asta inainte). De obicei nu ma prea deranjeaza notele slabe ca am jucat destule jocuri care nu erau pe placul opiniei publice, dar in cazul asta parca erau mai mici decat de obicei.

Am ajuns acasa, am bagat discul in consola si m-am pus pe treaba. Are mai multe moduri de joc, asa ca l-am ales pe cel mai free ride posibil sa ma obisnuiesc cu controlul. SWEET CHRISTMAS IT SUCKED! Aproape nici un buton nu era la locului. Cand vroiam sa sar, restartam nivelul, cand vroiam sa iau stanga sau dreapta mutam doar camera la stanga sau dreapta. Fiecare aterizare pe care simteam ca o controlez se finaliza cu o imprastiere a soferului prin santuri. Nimic nu era pus acolo intuitiv. Legat de grafica, multe elemente din decor nu se incarcau decat prea tarziu, iar jocul arata ca unul de PS2.

O singura data l-am mai jucat de atunci, cand a venit un amic la mine. A fost haos si atunci, dar in splitscreen orice e mai distractiv.

Ce e trist e ca celelalte jocuri din serie au primit review-uri bune la vremea lor. Desi Encore e un fel de remaster la jocul original de PS3, internetul zice ca a iesit mult mai prost.

Evitati-l.


2. Battletoads



Daca la vederea imaginii de mai sus v-a trecut un fior rece pe sira spinarii, nici nu mai are rost sa explic de ce am facut aceasta alegere.

S-o luam cu inceputul.
Acum cateva mii de ani pe cand eram inca copil, aceasta perioada din an era pentru mine singura ocazie in care aveam niste bani ai mei din bunavointa neamurilor si a vecinilor. Dupa cateva zile de colindat si mers cu sorcova reuseam sa adun destui bani incat sa trezesc invidia parintilor. In cateva seri reuseam sa adun cam un sfert de salariu de al lor. Nu stiu daca asta spune multe despre cat de frumos cantam noi sau despre cat de putin se castiga pe atunci in fabrici. Mai apoi, ca niste veritabili bullies parintii imi luau toti banii si in nesabuinta lor imi cumparau de ei rechizite sau haine - visul oricarui copil.

Dar acum vreo 20 de ani s-a petrecut o minune. Dupa ce ne-a luat tot felul de rechizite mie si fratelui meu, mama si-a dat dat seama ca a mai ramas cu niste zile din luna la sfarsitul banilor asa ca ne-a indemnat sa ne luam fiecare din magazin ce vrem. Un singur raft ne interesa din tot magazinul respectiv, un raft unde erau expuse casete sigilate pentru Terminator.

La momentul respectiv erau doar vreo 4 casete acolo: Contra, Duck Tales, una pe care nu o mai retin si inca una care avea pe coperta niste broaste super cool, cu ochelari de soare. Nu conta ca nu aratau a testoase si ca titlul era diferit, pentru mine si frate-meu era clar cu ce avem de-a face: TESTOASELE NINJA!!! Fiecare separat nu mai aveam destui bani sa cumparam caseta, asa ca am pus banii la comun si am plecat apoi cu ea acasa.

Am bagat jocul in consola si nu a durat mai mult de cateva minute sa ne dam seama ca ne-am inselat in legatura cu personajele jocului, dar deja eram prea prinsi de muzica din meniu si de grafica ca sa mai conteze. Pentru cei care nu l-ati incercat inca, jocul e un side-scroller excelent ce ofera si posibilitatea de a juca in 2, ceea ce era ideal pentru doi frati. Retin si acum ca incepea cu o sectiune cu bataie unde friendly fire-ul era pornit. Mai apoi urma o sectiune in care jucam la persoana a doua (nu am mai intalnit asa ceva) in care noi vedeam actiunea din perspectiva first person a unui robot care incasa bataie de la broastele noastre. Apoi coboram intr-un vulcan printr-o groapa unde niste ciori incercau sa ne taie funiile. O data ajunsi in groapa aveam de a face cu un fel de canguri violenti in timp ce incercam sa evitam sa cadem in lava.

Iar apoi iadul. Poza de mai sus arata sectiunea in care trebuia sa incalecam niste jetski-uri si sa trecem de niste borduri ca sa ajungem la capatul nivelului. Nu exagerez deloc cand zic ca am incercat asta de sute de ori. Cand veneau prieteni in vizita ii puneam si pe ei sa incerce. L-am pus si pe tata in caz ca suntem noi prea nepriceputi. Ori cadeam in lava la cate un salt prost calculat, ori ne izbeam de un zid care era pus mult prea aproape de un altul si devenea imposibil de evitat. Partea cea mai proasta era ca vietile se terminau repede si la final trebuia sa reluam intreg jocul: bataie-robot-groapa-canguri-jetski. Cunosteam atat de bine partea asta de inceput incat ajungeam cu vietile intacte la jetski, dar degeaba. Dupa cateva saptamani a deveni atat de frustrant incat orice parte frumoasa a jocului era umbrita de nivelul cu jetski. Cred ca asta e jocul care ne-a provocat primele rage-quit-uri.

Acum cativa ani mi-am amintit de el si am cautat mai multe informatii despre cum se poate trece acel nivel. Aparent nu prea se poate, iar atunci cand se poate cica urmeaza un nivel chiar mai dificil unde renunta si cei mai priceputi jucatori. Chiar si acum Battletoads e pe lista celor mai dificile jocuri din istorie. Nu o sa inteleg niciodata de ce developerii au decis sa lase nivelul respectiv asa, pentru ca sunt sigur ca si testerii au avut aceleasi probleme ca noi.

Ceea ce putea fi o poveste frumoasa de dupa Craciun s-a transformat int-o tragedie. De cate ori se intampla sa fiu intr-un vulcan langa un jetski simt cum incepe sa imi tremure degetele si sa mi se zbata ochiul drept, iar eu blestem broastele alea batause si ziua in care ele n-au fost testoasele ninja.


3. Nosferatu - The Wrath of Malachi



Nu imi place genul horror deloc (filme/carti/jocuri), nu gasesc nici un fel de placere in el sau in efectele sale. Pentru mine lumea ar fi un loc mai bun fara horror.

Prin 2004 sau 2005 cred ca am incercat jocul asta. Era primul joc horror pe care am pus mana, nu stiam la ce sa ma astept de la el, dar stiam ca sunt doar poligoane, deci cat de rau ar putea fi. Cred ca l-am jucat vreo juma de ora timp in care am urlat, era sa cad de pe scaun de cateva ori si am trantit mouse-ul de birou la fiecare creatura care sarea pe langa mine. L-am trimis apoi in muma cui l-o facut si atat a fost. O vreme l-am mai tinut pe calculator doar ca sa vad cat rezista alti prieteni. Sa-i vad si pe ei speriati imi mai alina mie din suferinta.

Ca o paranteza, as fi ales aici Left 4 Dead, dar nu ar fi fost corect ca nu l-am jucat. Mi se pare ca L4D a inceput toata nebunia jocurilor cu zombie fara de care as fi putut trai mai bine.


4. Minecraft



Minecraft minunea, Minecraft geniul, Minecraft fenomenul. Copiii joaca Minecraft, vlogerii posteaza gameplay-uri pe youtube sau pe twitch, parintii umbla innebuniti prin magazine sa cumpere jucarii Minecraft, profesorii il folosesc ca material didactic. Imi aduc aminte ca mai citeam cate un articol despre Notch si cum a ajuns el developerul indie introvertit un catriliardar dupa ce a facut jocul asta.

Multa, multa valva in jurul jocului, dar nimic din ce citeam sau auzeam nu ma atragea destul incat sa il incerc. Toate astea pana intr-o zi cand am vazut demo-ul pe store-ul de PS Vita si am decis ca e timpul sa vad despre ce e vorba, chiar doar si pentru pop culture. Cat de rau putea sa fie? In cel mai bun caz ma alegeam cu un joc captivant la purtator.

30 de minute, atat am rezistat. Cat poti sa dai cu securea intr-un copac? Cat poti sa dai cu lopata la o groapa? Nu stiu ba baieti cum sunteti voi, dar pentru mine Minecraft e un simulator de grinding. CUM PLM SA NU ITI PLACA GRINDINGU BA GANDESTE IN PLM ANAINTE SA SPUI ASTA! Mai mult decat atat, eu nu il consider un joc, ci o jucarie - un LEGO virtual in care poti sa construiesti orice vrei din cuburi daca ai imaginatia si timpul necesar. Fix pix, nu asta caut eu in jocuri.

Ca sa concluzionez, nu imi place Minecraft pentru ca sunt un hipster si cum sa-mi placa ce e mainstream. Nu imi place Minecraft pentru ca nu e un joc. Nu imi place Minecraft pentru ca e un lucru care a aparut pentru generatiile de dupa mine si ma face sa ma simt batran. Das ist nicht Mein Craft!


5. Duck Hunt



Imi aduc aminte cat de incantat si uimit am fost cand in cutia consolei Terminator am gasit si un pistol. Oare cum se foloseste? Oare ce fel de jocuri sunt compatibile? Cat potential! Cate posibilitati!

Iata si primul joc, Duck Hunt. In primul nivel suntem pe un fel de camp cu un copac acolo. Uite ca a aparut si Labus! A sarit in tufe...caine prost. Hopa, uite o rata! Ochesc si trag dupa ea. Nu o nimeresc. Ochesc inca o data. Ar trebui sa ma grabesc ca se indreapta spre marginea de sus a ecranului si ceva imi spune ca acolo scapa de tot. Ratez iar. CE C*CAT?! Apas inca de doua ori pe tragaci fara sa tintesc neaparat ecranul si vad ca o nimeresc. Labus apare de dupa tufis cu ea in gheare. Bun baiat! Apare alta rata, iar se repeta povestea. Cum ochesti cu pistolul asta? Ma apropiu de ecran, tin teava aproape lipita de el direct pe rata. Tot nu nimeresc. CE SUPARARE?! Rata scapa si Labus apare razand de dupa tufis. Amuzant moment, ce sa zic.

Mai apar cateva rate, le mai impusc, le mai ratez, cainele tot ranjeste acolo ca Mutley, dar reusesc sa termin nivelul. Incepe NIVELUL 2 (sic!)! Acelasi camp??? Acelasi caine. Ratele-s si mai rapide. Ratez si mai multe si rasul ala al cainelui ma cam sacaie. Trece inca un nivel, ratele se grabesc, pistolul functioneaza doar cat si cum vrea. O fi de la el? O fi de la mine? TACI, LABUS!

Am incercat si alte jocuri cu pistolul, era unul cu ceva politisti si hoti. Ala chiar parea ca functioneaza si era mai distractiv, se schimbau decoruri, aveam mai multe personaje. La Duck Hunt puteau si ei sa varieze nivelurile, sa adauge animatii in plus cainelui, sa adauge si alte animale. Ca sa nu mai mentionez ca puteau sa-l faca functional. Asa au lasat doar un demo pentru un pistol cu cablu.

Daca reusiti sa lasati nostalgia deoparte veti observa ca nu e mare lucru de capul jocului astuia. E o javra care rade de voi.


6. Clicker Heroes



De departe cel mai retardat joc pe care l-am intalnit vreodata, Clicker Heroes este epitomul comoditatii in societatea in care traim.

Eu nu l-am incercat, dar am asistat la cateva sesiuni de "gameplay" care mi-au aratat tot ce era de vazut. Ai pe ecran o creatura pe care dai click stanga pana moare. Nu dai click pe anumite parti ale corpului, nu faci combo-uri cu click stanga-dreapta, nu fuge creatura de sub mouse, pur si simplu dai click intruna pe ecran. Faci apoi experienta, apare alta creatura si tot asa. Fiecare creatura noua necesita mai multe click-uri. La un moment dat o sa ai destula experienta incat angajezi henchmen care sa dea ei click. Si de acolo inainte nu mai e nevoie absolut deloc de input-ul tau. Ati inteles? JOCUL INCEPE SA DEA CLICK SINGUR PENTRU TINE! JOCUL INCEPE SA SE JOACE SINGUR! TU TREBUIE DOAR SA TE HOLBEZI LA ECRAN!!!

Eu am vazut versiunea de browser, dar am inteles ca jocul e pe steam si pe play store cu milioane de download-uri.

Jocul asta e atat de stupid incat oamenii responsabili ar trebui sa iasa si sa faca demonstratii in strada. fmm clicker heroes


7. Broken Sword 3: The Sleeping Dragon



Broken Sword 2 e:
- primul joc adventure pe care l-am incercat vreodata. Nu-mi venea sa cred ca exista un astfel de gen de jocuri. Ce replici, ce desene, ce muzica, ce atmosfera! Pe vremea aia nu stiam de adventure/quest/puzzle, ii ziceam doar jocul ala ca un desen animat cu un personaj amuzant care aduna obiecte si trebuie sa rezolve tot felul. Spre suprinderea mea nu am mai gasit unul chiar la fel. In afara de Broken Sword 1.
- primul joc pe care l-am primit full de la revista
- una dintre primele postari (daca nu chiar prima) de pe forumul LEVEL a fost in legatura cu acest joc

Avand in vedere cele de mai sus plus o doza nesanatoasa de nostalgie au facut ca seria asta sa devina preferata mea. Asa ca va puteti imagina cu cata nerabdare asteptam o noua iteratie. La un moment dat a aparut zvonul cum ca al 3-lea joc va fi 3D. Nu stiam ce sa cred despre asta, dar suna bine atunci, suna a evolutie.

Tin minte ca dupa ce am facut rost de el, pe tot parcursul jocului imi pompam entuziasm cu ganduri precum "da' e ok, ba!". Da' nu era chiar ok, ba. Nu era chiar ok. Nu pot sa zic ca e un joc rau, e un puzzle 3D decent care la vremea respectiva arata frumos. Uitati-va la poza de mai sus, vi se pare ca arata frumos? Asta e problema cu jocurile 3D, ele nu stiu sa imbatraneasca elegant. Sunt precum frizurile pe care le aveai cand erai adolescent, oricat de smechere pareau odata, cand te uiti la poze ti se face rusine si speri sa nu le arate maica-ta nimanui.

Daca ar fi sa ma leg de chestiuni tehnice as zice ca au fost probleme cu camera in multe momente, puzzle-urile care implicau crates (DACA AVEM 3D, HAI SA-L FOLOSIM!) erau mult prea dese si degeaba si povestea nici n-a fost tare lunga. Dar nu asta m-a deranjat. Trecerea la 3D a taiat enorm din atmosfera primelor jocuri, desenatura si animatiile de la inceputul seriei incanta si o sa incante multe alte generatii. Pe langa asta George Stobbart cel Tridimensional si-a pierdut din sarm si din simtul umorului. Era ca o gaura imensa in sufletul seriei.

Oricat am incercat sa imi pastrez optimismul pana la finalul jocului nu m-am mai putut minti si a trebuit sa recunosc ca sunt dezamagit. Review-urile i-au fost in mare favorabile, dar comunitatea voia un singur lucru, intoarcerea la 2D. Ni s-a raspuns cu un BS4 la fel de 3D si neimpresionat ca al 3-lea.

A fost nevoie de o campanie de Kickstarter pentru ca seria sa revina la radacini cu un 2.5D destul de inspirat, dar n-o sa ii iert pentru ce s-a intamplat cu numarul 3.


8. Guitar Hero 5



Un joc in care iti curg "note" muzicale pe ecran care iti indica pe ce buton colorat de pe chitara de plastic sa apesi a ajuns la iteratia cu numarul 5. Suprinzator e ca atat cei din presa de gaming cat si jucatorii s-au unit intr-o hora frenetica de laude si recenzii de 10 cu steluta, mai ca nu l-au facut jocul anului. Echivalentul jucariilor pentru copii de pana la 2 ani in care trebuie sa potrivesti forme geometrice in gaurile potrivite - jocul anului. Un joc facut in intregime din QTE-uri - jocul anului.

Stiti care era unul dintre marile plusuri ale jocului pe care o sa il si regasiti in mai multe review-uri? Ca are meniul super intuitiv. Citesti si iti vine sa-ti dai palme. Cu cat scriu mai multe despre el, cu atat parca ma enervez mai tare. La un moment dat incepi si te intrebi daca tu esti ciudatul. Poate tu esti inadaptatul care nu intelege cum merge lumea asta.


9. Watch Dogs 2




O sa editez postarea mai tarziu cu descrieri.


10. Misterele Laurei



Probabil toata lumea de pe forum care nu are username Soarecu isi aminteste de jocul asta. E primul joc romanesc de care am auzit eu si cred ca si in LEVEL am citit despre el. Ma credeti sau nu, aveam asteptari mari de la el. Stiam ca o sa fie un adventure si imi doream sa fie un succes ca sa dovedim ca si noi ca romani avem ceva de spus pe piata jocurilor. Iar daca jocul ar fi avut succes, visam cum o sa se puna bazele unui studio in Romania care sa faca genul adventure mai popular intre ai nostri.

Dar pe atunci imi scapa o chestie esentiala: nu stiam cine e Laura Andresan sau nici o alta vedeta XXX de la noi. Locuiam intr-un oras mic in care toata lumea stia pe toata lumea asa ca nici vorba sa imi pot procura de la vreun chiosc reviste deocheata autohtone fara sa afle a doua zi ai mei, vecinii, profesorii si preotul.

Aveam pe atunci un var care reusea sa faca rost de jocuri si filme de pe la diversi, iar apoi avea grija sa treaca si pe la mine cu ele. Cand mi l-a adus pe asta m-a atentionat sa il incerc cand is singur acasa ca e cam porno. L-am instalat repede si i-am dat CD-urile inapoi ca erau si altii care asteptau dupa el.

Daca mai stiu ce se intampla in joc? Nu prea. Tot ce retin e o Laura Andresan care isi joaca rolul super prost si parca eu eram ceva detectiv...nu mai retin, poate stiti voi. Ideea e ca atat partea de adventure cat si partea de porn erau sub orice critica. Eram dezamagit, ceea ce eu credeam ca o sa fie o revolutie in materie de gaming romanesc era un joc de 2 lei pe care il dai la reviste cu gagici dezbracate.

FUCK YOU LAURA ANDRESAN!...oh wait

1. Diablo III

Pentru că unii dintre voi vor alege în mod previzibil una dintre primele iterații ale seriei, o să profit de poziția mea fruntașă la rând și o să vă arăt cum se face de fapt.

Diablo 3 a fost o porcărie de joc. A fost o porcărie așa de mare, încât m-a lecuit complet de idei preconcepute precum "Blizzard e companie serioasă, n-au cum să greșească, bro". Ce-i drept, nu jucasem nimic din producțiile lor mai recente, de aceea șocul a fost și mai puternic.

Ia să vedem:
- Jocul cere permanent conexiune la internet, chiar dacă vrei să joci doar single player. La lansare cel puțin a fost un dezastru - timp de o săptămână+ erai lovit de faimoasa eroare 37 - servers busy.
- Poveste incredibil de proastă. Undeva, într-un birou corporatist, cineva a prezentat un powerpoint cu povestea iar managerii au zis "Da, coaie! De asta avem nevoie în 2012! De o poveste incredibil de bășită, cu voice acting de căcat și plot twisturi previzibile de la 2 poște! Că oricum nu joacă nimeni pentru poveste, hai să ne chinuim să o facem cât mai idioată posibil, cu cutscene-uri cât mai multe!"
- Gameplay mult prea simplificat, bazat pe creșteri tip +1, fără niciun "flavor". Rețeta Diablo era oricum simplificată și foarte accesibilă - în Diablo 3 au simplificat-o și mai mult. Nu există build-uri și combinații interesante de iteme în Diablo 3, totul se bazează pe simple incrementări.
- Toată povestea cu Auction House-ul. Itemele se puteau vinde/cumpăra pe bani reali. De altfel, tot jocul părea construit în jurul acestei Auction House - ăsta e motivul pentru care itemizarea era atât de meh și sistemul bazat pe +1. După o vreme a fost închisă bursa ("we listened to you, guys!"), dar mecanicile fade ale jocului au rămas.


2. Elder Scrolls IV: Oblivion



Este un joc care mi se pare într-o mai mare măsură responsabil pentru decăderea genului RPG (față de Diablo, cum susține TG). Un apogeu al plictiselii de vanilie. O ceață mâncătoare de ore și suflete. Un simulator de căutat Nirnroot pe sub poduri.

O bună parte din defecte se trag încă de la Morrowind - dungeonuri copy-paste, spații întinse în care nu se întâmplă nimic, and so on. Morrowind are însă scuza de a fi prima iterație a noului model open world (Daggerfall nu se pune). Era ceva cu totul nou față de jocurile care apăruseră până atunci, iar lore-ul bizar și atmosfera compensau din plin lipsurile pe care le avea conținutul. Văzându-se cu sacii în căruță, Bethesda a aplicat aceeași rețetă, fără să se gândească prea mult la lucrurile care au făcut Morrowind un clasic modern.

Rețeta are o scânteie de geniu demonic contabilicesc. În loc să angajezi o armată de oameni talentați care să îți creeze o experiență detaliată, "custom made", eficientizezi tot procesul cu un minim de resurse umane specializate. Ai nevoie pentru început de vreo 3-4 artiști - aceștia creează la foc rapid seturile de piese care vor alcătui nivelurile. Din 10-15 astfel de piese pe set se pot asambla o sumedenie de niveluri - iar aici intră în ecuație 10-20 pulifrici fericiți că pot face overtime lucrând la un joc AAA. Programatorii șterg praful de pe un engine deja existent și se concentrează pe un editor fool proof, folosibil de oricine. Și iacătă, cu un buget minim obții o lume uriașă de joc, la care poți lucra și tu pe gratis, dragă jucătorule nemulțumit.

Problema e că Oblivion e așa de memorabil încât nu-mi amintesc nimic notabil. Doar că apăreau pe hartă din când în când niște porți demonice. Invadai un turn demonic, te băteai cu niște indivizi demonici și la final primeai o biluță de muc demonic pietrificat. Cred că erau importante biluțele, dar nu mai știu ce făceai cu ele.

Așa că Oblivion rămâne alegerea mea pentru al doilea loc. Sunt puține jocuri la care regret toate orele irosite, iar Oblivion este printre fruntași. E un joc atât de meh încât Skyrim pare un pas înainte față de el. Fără el nu am fi putut evidenția atât de succint cât de neinspirat e Fallout 3.


3. Thi4f



Ok, bruvs. Ăsta o să pară proverbialul "low hanging fruit", dar o să îl aleg pentru că a reușit o performanță rară, încă proaspătă în mintea mea. Dar să nu anticipăm.

Cine îmi citește posturile știe cu siguranță că sunt trezorier la clubul fanboilor Thief (director: Waaagh, director programe artistice: Juve, restanțier la plata cotizației anuale: Marius Ghinea). Cu toate acestea, mă consider un om rațional și deschis, care nu se lasă copleșit de patimi conservatoare. Am apreciat destul de mult Thief 3 când alți puriști îl renegau și am putut să mă bucur de Dishonored fără să-i filtrez experiența prin lentile mechaniste.

Care a fost treaba cu acest reboot-rebut? Știam că o să sugă și nu mă așteptam la nimic altceva decât la un rahat împodobit - și tot a reușit să mă lase mut de uimire cât de prost putea fi. Deci wow, just wow, numai puțin să ventilez într-o pungă de hârtie. Așa. Ce-mi amintesc din Thi4f? L-am început cu 0 așteptări. Ok, are un tutorial sub forma unei secvențe liniare, în care te ții după fundul unei adolescente pe acoperișurile unor case. La un moment dat trebuie să sari de pe o casă pe alta sau ceva de genul. E primul moment în care poți să sari în joc, până atunci nu puteai. Și nu poți nici după, numai în momentele când te lasă jocul. Ei bine, n-am putut să sar din prima. Și nici din a doua. Îmi luam avânt și mă opream brusc pe marginea acoperișului. Parcă am reușit să mă și împiedic ca un lache și să cad în gol. Dar de sărit nu puteam să sar. Apăsam degeaba pe taste și nu se întâmpla nimic. Am dat rage quit și mi-am văzut de treabă (aka am fugit la Waaagh pe steam chat să mă plâng cât de nașpa e).

Am revenit mai târziu, mai calm. După alte câteva încercări nereușite am reușit să sar. Secretul era în timing, tasta trebuia apăsată în sincron cu pulsarul PS B1919+21. În orice caz, toată chestia cu "nu poți să sari decât când consideră jocul că trebuie" mi se pare curat meșteșug de tâmpenie. De altfel, majoritatea acțiunilor sunt contextuale - nu pot fi executate decât în locul și momentul potrivit. E o alegere de design care merge probabil în action adventure-uri 3rd person, dar se potrivește ca nuca în perete într-un joc 1st person. Asta făcând cu totul abstracție de istoricul seriei, renumită pentru libertatea de mișcare în scenarii.

Ce s-a întâmplat până la urmă cu șaveica pe care o urmăream? Ajunseserăm pe acoperișul unei vile, unde mi-a trântit un hissy fit "I'M NOT A KID ANYMORE, GARRETT". Aș vrea să inventez, dar fix clișeul ăsta l-a livrat. Apoi a căzut cu tot cu freza ei emo printr-un acoperiș de sticlă în mijlocul unui ritual care urma să-l summoneze pe verișorul mai mic al lui Cthulhu. Nu am talentul și răbdarea de a evoca fiecare boabă de porumb din această vomă, de aceea vă invit să vă delectați cu proprii ochi. Mai departe n-am putut să trec.


4. Neverwinter Nights



Neverwinter Nights e o rană veche, cicatrizată bine (pansamentul cu expansionurile a ajutat). A fost o vreme când eram un tocilar feroce și jucam RPG-uri cu cifre mari în coadă, precum Might and Magic VII sau Ultima VIII (ba nu, mint, n-am jucat Ultima, dar în schimb știam ce e un THAC0 sau un saving throw). Pe vremea aia chiar mă ofticam când cineva zicea că Diablo e RPG; nu-i de mirare că mi-a picat greu la stomac pe atunci friptura de talpă de pantof care era NWN.

Mă gândesc că dacă nu-i șuteam alegerea, TG ar fi vrut să scrie aici despre influența nefastă a hack'n'slash-urilor și despre cum s-au botezat cu apă rece străbunele reguli AD&D. Adevărul e că nici măcar asta nu e buba cea mai mare a lui NWN. Cum s-a adeverit în cele două expansion-uri, Shadows of Undrentide și Hordes of the Underdark, se poate face din rahat bici și din mecanici streamlined un joc ok.

Nu, în goana după muh flashy 3D engine producătorii au uitat că le trebuie o poveste, atmosferă sau orice alt element aducător de satisfacție. Campania originală este una dintre cele mai insipide pe care le-am jucat vreodată, făcând jocurile Bethesda să pară niște capodopere prin comparație. Probabil exagerez, dar cam asta e tot ce îmi amintesc:
Am rezolvat fetch quest peste fetch quest, mințindu-mă că nu e așa de rău, and then it was over.

Și până la urmă nici măcar n-a fost cine știe ce șmecherie 3D-ul ăla. Sigur, magiile și animațiile erau cool, dar restul jocului arăta anost, cu niveluri copy/paste, după conceptul modular care avea să fie ciuma jocurilor 3D pentru multă vreme de atunci înainte. Timpul a favorizat bătrânele jocuri 2D - background-urile predesenate arată acum mult mai bine decât aproximările 3D colțuroase și prăfuite ale lui NWN.


5. Alien: Isolation



Pe undeva ne0lith se lamenta de lipsa de imaginație a puzzle-urilor din SOMA. Mi s-a părut ciudată critica lui, dar apoi mi-am dat seama că eu jucasem Alien:Isolation înainte de SOMA - prin comparație cu el, orice alt joc SF recent e o bijuterie de puzzler. Am fost avertizat de multe ori. Nu juca, bruv, Alien, că-i simulator de tras manete. Ei și? mi-am zis, cât de rău putea să fie? În fond, asta mi se părea o problemă comună tuturor jocurilor horror plasate în spațiu.

A fost rău, dar nu un rău d-ăla total, care te învăluie din prima în damful său căcăniu. A fost un rău d-ăla necinstit, amăgitor. În primul rând atmosfera mi s-a părut excelentă iar întâlnirile cu alienul nu au încetat deloc să mă bage în sperieți. După câteva ore bune de alergat și fofilat prin stația spațială, am făcut rost de lansatorul de flăcări. Îl jucam cu un prieten atunci și i-am zis, hai să mai băgăm o oră, că finalul vine acuși. Trei-patru ore de tras manete și reparat dispozitive mai târziu finalul nu se întrezărea nicăieri. L-am reluat a doua zi, într-o altă sesiune de coop de tip "o viață tu, o viață eu" - ne-a mai luat vreo alte cinci ore până l-am terminat.

Alien: Isolation e cel mai urât exemplu de lăbărțare artificială a duratei de joc pe care mi-a fost dat să-l joc recent. Tot ce părea promițător la început a alunecat încet încet în derizoriu. Ceea ce era palpitant a devenit o corvoadă - soarta oricărui horror care durează mai mult de 10 ore. Hai, Ripley, dă o fugă încă o dată până în celălalt capăt al stației spațiale, e ultima dată, promitem. Ups, ai uitat să treci pe la stația de hidroponice, vezi că și acolo trebuie să tragi o manetă. Ups, nu mai este curent. Vine curentul, monitoarele se aprind: guvernul PSD a trecut ordonanța noaptea pe șestache. Muie!


6. Heroes of Might and Magic IV



Despre Heroes 3 nu cred că este cazul să vorbim. Heroes 4 a avut de împins un bolovan greu pe muntele care erau așteptările create de predecesorul său. Bolovanul a luat-o însă înapoi la vale și l-a strivit.

O dată cu Heroes 4 am avut unul dintre primele exemple de "soft reboot". Adică: "vrem să facem ceva complet diferit, dar vrem să și profităm de numele înaintașilor, așa că o să creăm o impresie de continuitate". Povestea începe cu o bătălie apocaliptică la final de Heroes 3, bătălie în care lumea e distrusă, dar personajele scapă prin niște portale într-o lume nouă. Tadaaa, personaje vechi, o lume nouă în care producătorii pot să-și facă de cap.

Tot o dată cu Heroes 4 avem și un bun exemplu al bucății de înțelepciune care ne-a parvenit de la japonezi: "dacă vrei să fii considerat la fel de bun ca tată-to, trebuie să devii de două ori mai bun ca tată-to". Asta nu s-a întâmplat deloc cu Heroes 4 - în ciuda câtorva modificări interesante de gameplay (sistemul de skilluri, diversificarea producției în orașe), îl trag în jos rău de tot estetica fadă, spălăcită, și povestea/lore-ul absolut neinteresante. Cu alte cuvinte, este un joc plicticos, care nu își justifică numele. Nu e cu nimic peste Age of Wonders, Warlords și alte clone ale seriei.


7. Icewind Dale 2



Una dintre cele mai triste chestii e să urmărești un meci de box între o fostă glorie și un campion în devenire. "Fostul" își ia un knockout și realizezi că a fost poate ultimul lui meci din carieră. Cu Icewind Dale 2, bătrânul engine Infinity a ieșit în mod rușinos pe ușa din dos a istoriei. Ar fi trebuit să fie un cântec de lebădă al RPG-ului clasic 2D, dar n-a fost să fie decât o ciorbiță reîncălzită și râncedă.

Icewind Dale 2 este dovada că nu este suficient să ai un sistem de reguli complex ca să-ți iasă un RPG ok. Jocul e într-adevăr bazat pe ediția a 3-a a regulilor AD&D - probabil cea mai bună, în afară de 3.5 - dar este afectat de o incoerență generală a poveștii și a design-ului lumii.

În niciun punct nu am avut impresia că ar trebui să îmi pese de ceea ce se întâmplă în joc. E o poveste atât de fadă încât am uitat aproape tot din ea, cu excepția câtorva momente. A trebuit să mă gândesc bine vreo 5 minute ca să-mi amintesc cum s-a terminat. Desigur, nici primul Icewind Dale nu se putea lăuda cu o poveste ieșită din comun. Totuși, exista o anume coerență a firului narativ care nu te făcea să te întrebi în niciun moment ce cauți acolo. IWD2 a încercat să fie mai dramatic, uitând că de cele mai multe ori "less is more".

IWD1 te plimba prin numeroase locații atent lucrate - exista o varietate surprinzătoare pentru un joc care se desfășura în întregime în nordul înghețat al lumii. Erau însă atent puse cap la cap, nu se făcea nicio trecere abruptă care să te scoată de sub farmec. Nu același lucru îl pot spune despre Icewind Dale 2, din păcate, și ăsta mi s-a părut cel mai grav defect al său. Deși sunt revizitate o mulțime de locații, sunt puse la grămadă alandala cu o droaie de alte zone care puteau lipsi, iar luptele sunt de multe ori gândite la modul "să aducem la grămadă toate creaturile D&D pe care le-am făcut în jocurile de până acum".

Ce să mai, un castron de joc, singurul Infinity pe care nu l-am rejucat.


8. Game of Thrones (A Telltale Game)



Dacă s-ar fi putut, aș fi ales aici aproape toate jocurile de la Telltale pe care am pus mâna. Mă refer la cele făcute după modelul The Walking Dead. Nu pot să le pun pe toate, așa că mă mulțumesc cu ultimul care a făcut să-mi sară muștarul: Game of Thrones.

În principiu îmi place ideea asta de film interactiv, pe care să-l joci relaxat în fotoliu. Totuși, încă de la Walking Dead Telltale și-a apropriat un gimmick care îmi este cât se poate de antipatic: alegerile "grele", care chipurile arată un joc matur, cu poveste serioasă. Când am jucat la lansare Witcher 2, am fost sedus de ideea asta. Iată o poveste grea, realistă, lipsită de nuanțele alb-negru cu care eram obișnuiți în trecut! Cu timpul am impresia că industria a început să fetișizeze posibilitățile de alegere în general și alegerile dificile în particular, pierzând din vedere esențialul: joci un joc ca să "câștigi", nu ca să ți se dea o palmă peste guriță orice ai face.

Cum spuneam, Telltale sunt maeștri la creat situații deampulea fără ieșire. Cu Game of Thrones, o serie literară și TV care a generat oricum nesfârșite meme cu "personaje murind, lol!", au nimerit jackpotul. Jocul mi s-a părut atât de stresant, încât pe la episodul al 3-lea mi-am pus legitima întrebare: de ce îmi fac asta? Poate că mai târziu urma să vină și răsplata pentru suferința emoțională îndurată până atunci, dar am decis că jocul nu mai merita niciun minut în plus din timpul meu.

Cred că s-ar putea discuta mai în adâncime despre asta, dar nu e nici locul, nici momentul. E o problemă de "pacing", până la urmă, și nu în ultimul rând, o problemă de maturitate a mediului. Imho, încă nu a venit timpul echivalentului în jocuri al filmului arthouse "slice of life" în care nu se întâmplă nimic bun. Cel puțin, nu cu rețeta vădit artificială pe care o aplică Telltale momentan.


9. Rusty Hearts



Am cam reușit până acum să mă feresc să nominalizez jocuri din serii sau genuri pe care nu le-am prizat niciodată. Aș fi putut să fac bășcălie cu ușurință de GTA, Team Fortress, Minecraft, Dota, orice simulator de fotbal (sau sport în general), orice MMO, ș.a.m.d., dar adevărul este că m-am ferit să le joc, cunoscându-mi limitele și preferințele. Cu atitudinea asta mi-aș fi atins visul să ajung un bătrân gârbovit și zen care nu a atins niciodată în viața lui un MMORPG anime, dar nu a fost să fie.

Povestea mea tragică a început în iarna lui 2011. Crăciunul nu venise încă, dar a venit primul meu winter sale pe Steam, un winter sale care venea cu un meta-joc promițător: în fiecare zi făceai un achievement într-un joc anume ales și primeai fie un joc cadou, fie un cărbune. La patru cărbuni adunați puteai să craftezi ceva care de cele mai multe ori era un cupon bășit de reducere pentru un joc pe care nu îl voia nimeni. Nu doar eu, ci și cumătrul Chester, furăm cuprinși de microbul CÂȘTIGULUI. Am jucat cot la cot toate jocurile indie din library care promiteau CÂȘTIG. Când s-au terminat astea, am trecut la jocurile disponibile gratis. Am jucat împreună o clonă jalnică de Dota, un joculeț cu un cavaler cartoony care bubuia cristale colorate, și câte și mai câte. Nimic nu părea să doboare reziliența noastră inumană la bullshit, dar în curând s-a găsit și kryptonita de cojocul nostru. Se terminaseră toate jocurile cu CÂȘTIG - rămăsese nejucat doar Busty Tarts, pardon, Rusty Hearts.

N-am văzut niciodată
Un plictis mai perfect
Ca al grinderilor în actul III

Niciodată nu o să înțeleg cum pot unii oameni îngropa de bunăvoie zeci și sute de ore în așa ceva. Nu cred că am pierdut mai mult de o jumătate de oră în el, dar s-a simțit ca o veșnicie. Ca să luăm PREMIU trebuia să terminăm un quest low lvl care consta în curățarea unui sewer de urâți. Trebuia să-l cureți o dată, apoi să setezi dificultatea următoare, să-l mai cureți o dată și parcă trebuia și a treia oară, să fie cu noroc. Dungeonul era cât se poate de anost, toate camerele arătau la fel și monștrii erau invariabil de 1-2 feluri. Cine se plânge prea insistent de Skyrim și Diablo ar trebui obligat să suporte o sesiune de Rusty Hearts. Never again.

10. Game Draft

And for my last choice I will go full meta. Game draft-ul e unul dintre cele mai bășite jocuri ever. Un grup de nerdălăi își fac niște topuri cu jocuri și se votează între ei. Nu ar fi o problemă cu conceptul în sine, ci cu modul în care se aplică el în realitate. După nșpe drafturi terminate, iată concluziile:

- Aproape tot interesul participanților se învârte în jurul etapei de alegere a jocurilor. După prima rundă de votare interesul scade drastic - mulți participanți nici nu se obosesc să voteze în rundele următoare, darămite să își justifice voturile.
- "Dar Mahdi, listele cu descrieri sunt așa de frumoase!" - așa e, atunci când există descrieri. Realitatea ne-a arătat de multe ori că acestea lipsesc. Fiecare dintre noi a zis cel puțin o dată "revin mai pe seară cu descrierea", ca să revină în cel mai bun caz după două săptămâni cu două-trei rânduri scremute în târșă. Hate draft e excepția fericită. (Notă: la ora la care scriu aceste rânduri, mai am de postat 2 descrieri. Revin cu ele mai pe seară).
- Voturile sunt de multe ori irelevante. Se votează de obicei pentru cele 2-3 titluri familiare prezente în lista cuiva. Ola și Marvas n-or să câștige niciodată la draft, indiferent de cât de meșteșugite le sunt descrierile - gusturile le sunt prea diferite față de ale majorității de pe forum.
- Mereu e cel puțin un șau superentuziasmat la început de draft, care abandonează pe parcurs, dispărând fără nicio urmă.
- Mereu e cel puțin un șau care simte nevoia să forțeze limitele draft-ului cu o alegere îndoielnică, deși balta încă are pește. Exemplu: armă ca personaj, super mario ca role playing game (dacă-mi amintesc bine, chiar s-a ales la RPG draft), un fragment dintr-un film vechi românesc ca melodie la music draft, și nu în ultimul rând game draft la hate draft.

1. Leisure Suit Larry: Magna Cum Laude



Nu stiu sa fi existat vreun joc care sa-si fi batut mai mult joc de ce a fost inaintea lui, de mostenirea lui, de predecesor sau predecesori mai mult ca Leisure Suit Larry: Magna Cum Laude.

Leisure Suit Larry: Magna Cum Laude este un cacat. Un cacat pe care l-am urat foarte mult si voi simti la fel toata viata. Eu sunt un tip foarte iertator dar trecerea timpului nu va face niciodata ca sentimentele mele de "muie mai jegule" sa se schimbe vreodata fata de aceasta abominatiune. Jocul asta este Victor Ponta al jocurilor. Si la 95 de ani imi voi aduce aminte de el si il voi injura cu bastonul in aer.

Ce au facut jegosii astia care au facut jocul asta? Au profitat de renumele unei serii faimoase si al unui personaj faimos ca sa scoata ceva ce nu are absolut nicio legatura cu nimic din serie. Suntem niste tristi asa ca ne-am gandit sa punem numele de Leisure Suit Larry si sa aruncam niste femei dezbracate si niste tzatze umflate in 3D si sa-i zicem joc. Asta a fost anuntul oficial al partzarilor despre noul joc.

Jocurile originale LSL au ca punct chintesential o stare de spirit aparte. Jucandu-le am simtit o nostalgie, un atasament profund si complex fata de personaj, o atmosfera linistita si reflexiva, chiar daca jocurile au o tenta erotica. Tocmai asta e marea lor calitate, nuanta erotica nu te face sa te distanezi de atmosfera aparte, ceea ce e mare lucru.

Rapanul numit Leisure Suit Larry: Magna Cum Laude este un joc 3d in care te plimbi pe langa niste femei in putza goala si din cand in cand joci mini jocuri cu prezervative si bilute anale. Asta e tot.

Spre comparatie iata niste poze din jocurile originale:
Si iata si din Magna Shit Laude
Cand jocul a fost adaugat pe GOG m-am enervat foarte tare si am postat un comentariu in care le ceream sa-l scoata, ca nu este de fapt un joc din aceasta serie, ca este o mizerie si nu merita sa fie pe site.

Sa vad daca mai gasesc comentariul....o secunda.

aha l-am gasit: "gog dont disapoint now! you are a great site. remove this game now. this is a disgrace, a mistake. dont tarnish you reputation for this trash. remove the game." e la ultima pagina a comentariilor de la joc, pagina 11, 14 mai 2013, frumos https://www.gog.com/game/leisure_suit_l ... uncensored

O seara buna!


2. Jocul McDonald's



Restaurantele McDonalds reprezinta pentru mine de foarte multi ani un sanctuar ca cel din jocurile Heroes Of Might And Magic. Intri cu calu si rasuflati usurati. La Mcdonalds ma duceam sa scap de toate necazurile, neimplinirile si suferintele societatii postdecembriste. Practic cateodata, chiar alergam prin societate spre un McDonalds. Atat de necesar era sa ma regasesc iar printre peretii lui. Cea mai buna mancare si cele mai bune veceuri. Si cele mai bune servitoare. Acolo am facut primul meu sex. Aveam 15 ani si eram la Mcdonalds la ziua de nastere a unei prietene. Coronite din carton pe cap, ronald mcondald printre noi. Plus 2 chestii super turn on: hamburgeri si cutii de suc cu pai. Eu eram tanar si super sexy si printre cutiile de mancare am bunghit o super bunaciune servitoare de 50 de ani care mai venea din cand in cand sa ne stranga de pe masa. Ne-am fixat privirile destul de rapid si ne-am inteles din ochi dupa al treilea meu mchicken. Urma sa ne intalnim in baia Mcdonalds la sfarsitul petrecerii. Doamna fiind o lucratoare a McDonalds n-a dezamagit. Never forget.

Fiiind mega gamer mi-am dorit sa pot sa fiu si eu managerul unui astfel de colt de rai. Multi ani am visat sa joc un Mcdonalds tycoon. Deocamdata tot ce am gasit insa e Jocul McDonald's.

Cea mai misto parte din descrierea lui mi s-a parut asta si m-a atras foarte tare: "Daca exploatezi prea intens terenul, acesta devine nefolositor, nu mai poti construi nimic pe el. Daca introduci hormoni de crestere in hrana vacilor s-ar putea sa ai ceva probleme cu cei de la Sanatate. Mentine angajatii zambitori prin bonusuri sau mustrari.
Daca ai vreo problema exita o singura soultie, coruptia."

Jocul e foarte simpatic dar nu mi-a dat nici pe departe satisfactiile pe care le-am avut in realitate la Mcodnalds. Mi-a ramas ca o dezamagire pentru ca cred ca am avut eu asteptari totusi cam prea mari avand in vedere relatia mea cu lantul.

Nota: hamburger / 10. Variante: mergi mai bine la Mcdonalds.

Oricum, daca vreti sa-l incercati il gasiti pe situl Vulcana Pandele: http://vulcana-pandele.ziare.com/jocuri ... onald-s-60


3. Diablo

Unul din marile mistere ale omenirii. Diablo mi s-ar parea prost si insipid si ca mini joc optional intr-un joc adevarat. Daca as comenta un joc adevarat care ar contine in el mini jocul Diablo as zice jocul e misto dar are un mare minus destul de ciudat si de neinteles: mini jocul Diablo. Producatorii mai bine renuntau la acest mini joc searbad.

Nu este de mirare ca Diablo a aparut cam in aceeasi perioada in care au aparut si manelele. Diablo este maneaua jocurilor, daca ti-a placut Diablo esti un manelist. E evident, poti sa traiesti in minciuna si sa te minti ca nu esti manelist sau poti sa accepti. Cred ca e mai usor sa accepti, macar traiesti senin ca un manelist, adica fan Diablo. Hai pune-ti castile duduind a Vali Vijelie pe capul ala gol pe dinauntru si clickuieste pe ritmuri de manele. Hep hep click click hep click hep click





4. Dota 2



N-am jucat niciodata deci sa nu mai aud din alea cu "dar ce nu ti-a placut la el?". Sunt prea inteligent ca sa joc Dota. Daca mai devreme am definit ce joaca manelistii (Diablo) acum a venit randul cocalarilor. Desi am tensiune de aviator ea imi creste instant cand aud "joc dota". Lumea jocurilor video era foarte frumoasa in anii 80, 90 in Romania si probabil pretutindeni. Cand nu avea chiar tot prostu acces la jocuri video. Era un echilibru in societate. Elitele se jucau pe calculator si prostalaii manau vacile. Dieeeee, haiis , cea, hai la stanga Joitzo! Asta strigau viitorii jucatorii de Dota in anii 90. Datorita dracu stie carui fapt acum tot mai multa lume are acces la tehnologie si au lasat maciuca de cioban si au pus mana pe maus si tastatura. Si joaca Dota. Acum imi e si rusine sa ma mai consider gamer, oricum nu mi-a placut niciodata termenul asta cocalaresc dar zic. Eu nu pot fi in aceeasi tagma cu cocalarii jucatori de Dota. Stiati ca multi jucatori de Dota au BMW?

Iata o poza cu echipa castigatoare a romaniei la faza nationala de dota:




5. Need for Speed: Underground (2003)



Ce dracu fac? Vad ca am luat-o pe panta cu alegeri de jocuri datorita corelarii lor cu anumite categorii sociale si nu mai pot iesi de pe ea. Oh well il mai aleg doar pe asta si apoi poate incerc sa ma gandesc si la alte chestii.

Nu sunt un fan masini sau al jocurilor cu masini dar m-am dat si eu prin ele in anumite jocuri in viata mea. Primul Carmageddon mi-a placut foarte mult. A ramas ca unul din jocurile mele preferate all time. Multe ore insa au fost pierdute si cu jocurile Need For Speed, in single si in retea. Need for Speed II (1997) a ramas un clasic pt mine pe care l-am bubuit in single si in retea (jucam knockout, ultimul clasat juca si el urmatoarea cursa, dar primea o raie de masina, ii ziceam Dacie, cand ne adunam mai multi cu Dacii faceam baraje sa-i oprim pe restul, era mega fun). Deci Need For Speed 2 mi-a placut, avea si splitscreen. Misto. Am mai jucat si urmatoarele, si ele distractive si simpatice si in single si in retea: Need for Speed III: Hot Pursuit si Need for Speed: High Stakes. Apoi a aparut superbul Porsche care mi s-a parut altceva, eleganta, finete, se departa intr-un sens foarte misto fata de jocurile precedente. Si Porsche am jucat destul de mult, mi-am luat si volan pt el.

Deci eram cat de cat atasat asa de serie Need For Speed. APOI BANG APARE UNDERGROUND.

ce cacat e asta? sclipici, luminite, pizdulice, tatuaje, machiaje, cercele, drifturi, mifturi, tuning si muiing. COCALARESC

creiona cu o carioca in 7 culori si mult sclipici o lume de care nu ma lega absolut nimic si care nu ma pasiona absolut deloc

no way.

si de atunci am terminat-o complet cu seria, n-am mai incercat nimic. si foarte bine am facut.


6. StarCraft



Muie Starcraft. Hai sa fim seriosi. Sincer as putea sa aleg aproape toate jocurile de la Blizzard Entertainment. Singurul joc misto pe care l-a produs enigma asta de companie e The Lost Vikings. Poate si niste Warcraft 2. Am jucat in anul aparitiei si Diablo 1 si StarCraft 1. Deci cred ca sunt indreptatit. Fiecare mi-au parvenit pe cate un cd piratat, scris cu pixul pe ele Diablo, Starcraft, dar full game, filmulete tot tacamul. In era in care cd-urile piratate inca veneau cu 10 jocuri pe ele minim. Succesul imens Diablo e enigma pt mine, succesul imens Starcraft e enigma pt mine. Mi s-a parut boring in single, campania, mi s-a parut boring in retea. Nu am inteles nebunia. M-au prins mult mai mult un Red Alert de exemplu, chiar si un Warcraft 2. Pur si simplu n-am putut sa avansez in campanie single pt ca mi se parea prea plictisitoare. In retea n-am simtit iar nicio placere. Fiind superior nu m-au prins absolut deloc Diablo si StarCraft. Sincer nu as fi avut nicio problema cu joculetele astea daca nu ar fi avut succesul asta. De niste jocuri de nota 7 erau, asa ramase prin amintire. Succesul imens e manelistic. Muie StarCraft. E posibil ca urmatorul joc pe care-l aleg e World Of Warcraft.


7. World of Warcraft



Voi continua Blizzard hate-ul. Din cand in cand in lumea jocurilor video apar niste fenomene la scara foarte mare pe care le urasc. E natural sa apara, inevitabil, normal, asta e. World of Warcraft e unul dintre ele desi nu l-am jucat niciodata. Nici nu il voi juca. E inclus la cateogoria aia de fenomene care nu au nici cea mai mica legatura cu fibra mea de om care joaca de foarte multi ani jocuri video. Cu care sunt incompatibil. Si cand sunt incompatibil cu ceva care are extrem de mult succes adaug acel ceva la Hate Draft.


8. FarmVille



MUIE! Pentru ca la locul precedent de munca mi s-a intamplat de prea multe ori sa ma cheme cate o tanti de 50 de ani ca are probleme cu calculatorul numai ca sa-mi zica ca nu merge FarmVille sau ca MERGE PREA GREU SI II CRESC GREU CULTURILE. SA MA FUT IN CULTURILE LU MATA DE PORUMB.

Multumesc


9. No One Lives Forever 2: A Spy in H.A.R.M.'s Way



Ok, aici s-ar putea sa fac o greseala enorma. Daca pana acum alegerile mele au valoare de adevar aici nu-s prea sigur. Nu-s prea sigur pentru ca am jucat acest joc cred ca vreo 5-10 minute (da, stiu ca sunt jocuri in lista mea pe care nu le-am jucat deloc dar la alea nu este nevoie). NOLF2 s-ar putea sa fie un super joc, il voi mai incerca o data la un moment dat in viata dar de ce l-am pus aici? L-am pus aici pentru ca predecesorul sau The Operative: No One Lives Forever este cel mai de calitate FPS din istorie si unul din cele mai de calitate jocuri de orice gen tot din istorie. Este un joc magic, de o subtilitate rara si o atmosfera tot asa. Cu bagajul asta imens in carca am intrat in NOLF2. Mi-a cazut mandibula sub birou din primele minute. M-am trezit la inceputul jocului intr-un satuc asiatic in care la fiecare 3 secunde ieseau de dupa cate o casuta cate 3 ninjalai care urlau si trageau. N-am putut sa trec peste si am iesit. Parea ceva total paralel cu primul NOLF. Brusc mi s-a parut ca ce era o experienta de calitate, prin cele mai multe locuri linistita, stealth, eleganta s-a transformat intr-un fps generic de bubuiala la nimereala. N-am rezistat si am iesit. Repet, poate asa e doar inceputul, si poate e un super joc care face cinste primului. Eu nu stiu inca asta, asa ca-l pun aici pentru alea 10 minute mega dezamagitoare.


10. Command & Conquer: Tiberian Sun



Ma apucasem sa scriu despre ultimea mea alegere: Heroes Of Might And Magic IV. Dupa prima fraza am zis sa caut daca a fost ales. Si a fost de catre Mahdi. Asa ca m-am reorientat spre o alegere asemanatoare pt mine. Din cam aceleasi motive. Red Alert si Heroes2 mi-au mers direct la suflet. Primul contact cu ele in copilarie, lovit direct in freza si hipnotizat de frumusetea lor de atunci si continuand pana in prezent cand inca le mai joc din cand in cand. 2 jocuri care au fiecare cate un loc special in mintea mea. Am asteptat entuziasmat Tiberian Sun, ca era urmatorul Command & Conquer dupa super Red Alert. Si mi s-a prezentat o balega galben verzuie searbada. Nimic nu mi-a ramas in minte de la Tiberian Sun. Nu m-a atras nimic la el. Daca din Red Alert stiu si acum si vizualizez toate unitatile si cladirile din Tiberian Sun nu retin nici macar o unitate sau cladire. Insipid si urat. Bleah, nu-l jucati cand aveti probleme la stomac.

1. Diablo II (anul diavolului 2000)



Credeați că știți care e faza cu Y2K? No you fucking don't. Blestemul în materie de software se numește Diablo II. Deja voi avea nevoie de terapie prin faptul că mă cobor la nivelul de a include așa ceva în orice listă, nici pe o lista de jocuri hated nu ar merita să apară.

Hai că primul a mai fost cum a mai fost, m-am plimbat, am apreciat atmosfera, dar oricum nu e ca și cum l-am jucat la lansare ca să mă afecteze așa de tare. Diablo II în schimb era jucat la toate sălile și progresând în questul meu de a juca toate RPG-urile relevante mă loveam des de mențiunea acestei dubioșenii. Blizzard, ca niște pești de profesie ce sunt, știu ce vor clienții de la curvele lor, iar în Diablo II au băgat bine, mă scârbește obsesia de a trece prin el pentru "drop-uri", îmi displace click fest-ul și faptul că la fel cum a făcut CoD 4 (practic un rail shooter) la FPS-uri, a avut un efect de undă și cu toate că e radical diferit de un RPG, a influențat acest gen.

O mizerie mizerabilă. *spits*


2. The Elders Scrolls IV: Oblivion (2006)



Bre, mai țineți minte Oblivion? Jocul ăla de avea câțiva fani la lansare dar care probabil s-au vindecat jucând ceva pe miniclip? Spre deosebire de Diablo II, care îmi e antipatic pentru că există, la Oblivion am o implicare personală mai mare. Am jucat într-o oarecare măsură toate TES-urile, nu am terminat nici unul (ceea ce nu înseamnă mare lucru, pentru că sunt mari) dar mi-a plăcut foarte tare Morrowind. Avea atmosferă, avea un umor aparte, lume deschisă, gameplay quirky as fuck, grafică, o comunitate creată în jurul MOD-urilor care mai dăinuie și azi. Nu e Gothic 2, dar e un joc respectabil pe care îl apreciez mult.

Ce avea Oblivion? Dincolo de niște poze frumoase pre-lansare? Poveste, dialoguri și personaje cretine... ok, nimic grav pentru un joc care nu pune accentul pe asta. E totuși o lume mare, open world, frumoasă. De fapt, e o lume mare, open world, goală și la fel de frumoasă ca un star porno tratat cu photoshop. Totul e fals, sintetic în Oblivion, de la cromatică la pădurile ce sunt un copy paste împuțit, orice fel de farmec Morrowindian s-a dus naibii aici. Heck, o plimbare prin Oblivion e de ajuns ca să poți aprecia apoi Skyrim.

Însă măcar e salvat de gameplay. Spun asta pentru că aici e cu adevărat remarcabil, Oblivion fiind, ca și mecanici, unul dintre cele mai proaste jocuri pe care le-am jucat vreodată. Zic asta relativ obiectiv acum, e atât de prost nene. Un RPG în care creșterea în nivel e irelevantă pentru că modul în care jocul face level scalling e atât de tâmpit încât elimină tocmai jocul din joc. Te duci unde vrea pla ta și dai cu ce ai în mână în cap boss-ului, cum ajungi acolo, alegerile pe care le faci pentru progresia pe parcurs… irelevante. Până și în mizeria de Fallout 3 mi s-a părut mai ok gameplay-ul, ok, tot era cretin dar măcar îți imaginai că joci un FPS mediocru.

Aș lua peste picior și toată treaba cu radiant AI, dar să fim serioși, deja e ca și cum aș râde de o persoană cu dizabilități, iar asta nu e frumos.

Oblivion e genul acela de caz rar întâlnit, joc căruia e greu să îi găsești o calitate care să îl scoată din penibilul în care se află. One fucking thing acolo, un gol de onoare, nimic. De fapt, poate că mint, există o cantitate pervers de mare de MOD-uri anime cu personaje underage. Deci chiar degeaba nu a fost făcut.


3. Mass Effect 2 (2010)



Hai să fie treaba treabă și să am trei B-uri pe primele 3 poziții. După maeștrii indubitabili ai jocurilor populare de categoria B, Blizzard și incompetența Bethesdiana, ajungem de această data la salvarea homosexualilor de pretutindeni… Bioware. Sigur, Dragon Age II e de departe cel mai prost joc făcut de Bioware, dar orice persoană tangențial legată de realitate știe că acela e un gunoi. În plus, după ME 2, nu aveam vreo așteptare de la el.

Mass Effect 2 în schimb? Mega-apreciat, GOTY, best game EVEEER, reprezentarea unei figuri mesianice în mediul jocurilor video, aidplm, ce mai poți să vrei de la un joc? Mass Effect 2 e o sub-mediocritate, un hibirid între un nu chiar third person shooter și un nu chiar RPG, cu personaje desprinse din filmele lui Michel Bay care se pișă pe orice fel de flegmă inteligentă prezentă în primul joc. Iar asta vine de la cineva care nu are nici o problemă cu protagonistul "badass", specific Hollywood (preferatul lui Waaagh! și a lui ne0lith). Sigur, e un clișeu tâmpit, dar mă doare la bască. Există însă limite, Shepard, indiferent de organele sale sexuale, emite vomă cu fiecare dialog, oscilând între femeie frustrată și dobitoc cu mușchi.

Chiar și în condițiile astea, tot puteam trece peste, dar vorbim de un joc care nu are nici un quest reușit. Și nu e că nu ar fi fost idei bune. Tocmai aia e amuzant, că aproape fiecare quest legat de companioni pleacă de la o idee interesantă și absolut toate sfârșesc ori în secțiuni de shootereală plictisitoare sau SUPER ORIGINALE încercări de a ieși din tipar cu elemente de gameplay stealth scriptate, prin care treci în două butoane.

De fapt, mai multe butoane nu prea folosești deloc în jocul acesta. E un fel de NFS cu filmulețe, partea de împușcat e bizar de simplistă, ușoară și absolut deloc variată. Despre partea de RPG v-am zis deja. A, sigur, ai de ales între ce tip de personaj vrei să îți construiești. Dar who gives a fuck, pentru că oricum după prima luptă ai văzut tot ce era de văzut.

Poveste mega epică în care salvezi universul și așa mai departe, pentru că dacă nu salvezi ÎNTREG UNIVERSUL în fiecare joc Bioware, cineva nu doarme liniștit. În fine, nu merită jocul efortul de a-l ridiculiza mai mult. Mass Effect 2 e mult mai prost decât primul și evident mai prost decât al treilea. Care o fi el un third person shooter medicoru, dar măcar te trec transpirațiile împușcând inamicii și râzând la tâmpenia poveștii. Mass Effect 2 nici măcar atât nu îți oferă.

O dezamăgire într-un moment de cumpănă, puteau să extindă elementele bune din primul joc al seriei sau să mănânce căcat. Ghici ce au făcut?


4. Defense of the Ancients (2003)



Reprezentant de seamă al popularului curent de diaree competitivă numită MOBA (prin asta mă refer la stropul de început). Action RTS frate! De parcă button mashing-ul din Stacraft nu era destul de action, era nevoie și ca voma asta să polueze jocurile. Mă rog, jocurile e mult spus, pentru că părerea mea e că orice joc competitiv se descalifică din start, balansarea excesivă mi-a făcut scârbă întotdeauna, iar ilarele încercări de elitism ale player base-ului mă dau de fiecare dată pe spate de râs.

Puteți înlocui numele cu orice MOBA făcut vreodată. Toate sunt același joc pentru mine și dacă dau alt tab din vreunul în Diablo 2, să mor dacă observ vreo diferență. Dumb action mashing, care primește o noimă mulțumită însăși naturii jocului, nu pentru că ar avea un gameplay consistent sau acaparant. Nu văd absolut nimic atractiv la nici o componentă a acestor jocuri. It’s a big nothing, mai bine faci competiție de masturbare sincron, tot reflexele alea le testează. Ca și Oblivion, singurele merite sunt terțiare, MOBA-urile par să fie un punct de atracție pentru femei. Măcar atât.

Bun pentru dependenții de insta-gratification pentru care jocurile de cărți sunt prea complicate și câțiva păcătoși pe care îi iert (pup ne0lith), dar cam atât. Când văd că se organizează turnee cu căcaturile astea și sunt țări unde au ajuns atât de mega populare mă îndoiesc serios despre viitorul rasei umane. E ceva la fel de inexplicabil pentru mine ca sosul de usturoi.


5. Borderlands 2 (2012)



Am vrut să mai iau o mizerie Blizzard, dar niște varietate nu strică. Borderlands 2 e o plictiseală de tot căcatul, o încercare penibilă de joc edgy și distractiv care nu reușește să fie nici pe sfert la fel de mișto ca Blood Dragon-ul ales de .chester aici de exemplu. Sigur, nu am fost eu mare fan nici al primului, dar avea locul său, pana mea. Borderlands 2 în schimb te fute la cap de la început cu cât de crazy și neconvențional e.

De fapt, fuck, încă de pe poster. Acum tipul nu se împușcă cu un singur pistol, O FACE CU DOUĂ MĂ. Deci cât de YOLO trebuie să fie jocul ăsta? Foarte YOLO, cel mai YOLO, YOLO of the Year. La început dai de un roboțel intenționat antipatic pe care îl cheamă CLAP TRAP. Băi, deci realizați nivelul de adâncime și originalitate din jocul ăsta? Deja mi-am dat drumul, cum să îl cheme frate CLAP TRAP și să vorbească mult? Incredibil.

O parodie ratată cu personaje care mai de care mai CRAZY, dar în afară de erecțiile provocate prin cosplay-urile de la Comic Con și jocul ăsta există degeaba (da, e o temă aici). E plin de personaje handicapate care fac lucruri handicapate la care ar trebui să râzi la fel ca la un LP din ăla amuzant de pe Youtube făcut de tipul ăla care vorbește repede. Dialoguri cretine care încearcă din răsputeri să amuze dar nu reușesc niciodată și un gameplay relativ anost pentru mare parte din joc. Un fel de Diablo FPS (da, e o temă aici), pe mine m-a plictisit enorm și din păcate chiar a trebui să îl joc.

Un joc pe care îl urăsc pentru că e mai fals decât un prinț nigerian, cu glume puse acolo de mână, tot ce mai lipsea erau râsetele alea din sitcom-uri și era rețeta completă.


6. Arcania – Gothic 4



Nu îl urăsc pentru că s-a numit Gothic. Am avut deja discuția asta pe forum, eu nu o să înțeleg niciodată de ce unii oameni sunt deranjați de folosirea deampulea a IP-urilor, vezi Thief sau Magna Cum Laude. Personal, mă doare la bască și le văd ca jocuri complet separate. Am jucat Arcania până la final, dar l-am urât din principiu și m-am bucurat că a dus la falimentul JoWood.

Nu că ar fi fost un joc bun, Arcania e un gunoi din toate punctele de vedere mai puțin realizarea mediului înconjurător. Un protagonist emo cu tulburări bipolare, combat din două butoane și personaje... nu mai îmi amintesc nimic ca să pot face mișto. Țin minte o fază amuzantă, mai pe la început, când trebuia să cobor pe o scăriță dar jocul era atât de scriptat încât nu pornea event-ul. A fost interesant.

În fine, e genul de joc atât de fad încât nici să îl urăști cum trebuie, dar ce vreau e de fapt să spun e "fuck you JoWood!", Arcania a fost simbolul perfect pentru activitatea acestui publisher.


7. Zeno Clash (2009)



Pentru jocul ăsta am un alt tip de ură. E atât de high level încât aș îndrăzni să zic că e jocul pe care îl urăsc cel mai mult. Nu îl urăsc pentru că e mediocru sau cine știe ce alt motiv rezonabil. Nu frate, îl urăsc din toată ființa mea din motive inexplicabile. Deci grafica aia cretină îmi provoacă o stare de greață. În general stilul artistic din Zeno Clash mă face să îmi vomit intestinele prin urechi, nu înțeleg nici eu de ce, probabil apasă pe niște butoane undeva dar jesus fucking christ cât de mult a putut să mă irite.

Apoi luptele alea melee... morții măsii cât de nașpa pot fi, nu pentru că ar fi ieșit din comun de prost făcută partea asta, ci pur și simplu, îmi vine să omor tot neamul celui care le-a gândit.

La fel și personajele. Father Mother? Wow, să-mi su- wow, deci cât am înjurat pe scurta perioadă a acestui joc, nu vă puteți imagina. Și fără motiv în plm, pur și simplu fiecare scenă mă făcea să înjur, cu fiecare secundă în plus mă gândeam la noi moduri prin care aș putea tortura familiile dezvoltatorilor în timp ce ei privesc. Nici măcar nu l-am terminat, am ajuns la ultima luptă, chiar înainte să câștig am ieșit din joc și l-am dezinstalat. Din principiu, fmm de joc!

Fuck Zeno Clash. That is all.


8. Test Drive Unlimited 2 (2011)



Fain primul TDU, combinație destul de ok între arcade și semi-sim, destul de mișto controlul mașinilor, ditamai harta, overall un joc distractiv. Test Drive Unlimited 2 avea teoretic o treabă simplă, deci ce au făcut ăștia? Au luat parțial chestii din primul, peisajele superbe, satisfacția de a lua o curbă bine deși joci un arcade și... cum să zic, dacă iei toți cocalarii și îi pui să îți compună ceva, unul nu va scoate o manea mai manea ca gameplay-ul pe care ți-l bagă căcatul ăsta pe gât.

Voiam și eu ca omul să fac curse și să conduc. Nu frate, trebuie să primesc ceva poveste cretină cu niște maimuțe de personaje și cutscene-uri PE CARE NU POȚI ÎN PLM SĂ LE SARI. Jesus fucking christ, vrei să faci curse? Dar nu mai bine mergi la frizer? La târfe? Ia dute tu și fă poze la mașină ca un dobitoc. Ajungi în sfârșit la un event care îți place, trei minute cutscene, alte trei minute cutscene de prezentare, apoi 5, 4, 3, 2... da' începi în morții mătii?

Aceeași poveste, cursă de cursă, event de event, curscene-uri de un cretinism greu de explicat în cuvinte. Parcă te uiți la o scenă de sex făcută de Bioware over and over and over again. E păcat, pentru că ce face bine, chiar face bine, acest contrast e incredibil de stresant pe tot parcursul jocului. Dacă nu știi cum să îți dai venele pe verticală, TDU 2 e leacul.


9. Call of Duty 4: Modern Warfare (2007)



Sau așa cum îmi place mie să îl numesc: moartea FPS-urilor. CoD4 a fost un punct important din istoria genului. Sigur, o luase puțin pe arătură, dar erau tendințe, nimic comparabil cu valul de dobitocie ce urma să vină după (bine realizatul ce-i drept) brainwash făcut de Activision. Perfect logic că s-a unit cu Blizzard, e practic un duo Florin Salam - Copilul Minune. They were made for each other.

Experiență cinematică frate, un shooter unde te uiți mai mult la filmulețe, apeși pe câte un butonaș și îți aștepți cuminte rândul. Dacă ești bou și abia începi să te joci, când îți vine rândul stai și tragi în malnutriți care te fac cu pistolașul de la 10 km (sau asta era în altă iterație?). Dacă nu ești bou realizezi că tot ce ai de făcut e să sprintezi și te doare la penis, se face trigger la următorul eveniment din joc și inamicii dispar. Much gaming.

Dacă totuși vrei să te distrezi și să tragi în ei, eokbă, dai două, iei patru, te duci după o cutie, nu vine nici dracu' după tine, iar ieși, iar dai două, etc. E moartea minții mai rău decât DotA. Dacă asta nu era de ajuns, mizeria a dus la niște copy paste-uri de îți e mai mare dragul, o întobitocire în masă a player base-ului, hărți de cinșpe dolari și sequel-uri de 60 de euro la care au lucrat experți în Ctrl + C.

E practic un blockbuster de weekend transpus în mediul jocurilor video. Măcar dacă doar pentru multiplayer era lăudat, dar nu... demenții îi jucau campaniile, se agitau, au existat în plm recenzii la campania single player din CoD4+. Bezna minții, recenzie la ce?

În fine, Diabworldofcodota.


10. The Banner Saga (2014)



Banner Saga e un joc frumos. Problema lui este că e un joc prost. Motivul urii vine tocmai din potențialul irosit și, cu toate că nu am contribuit la kickstarter, dezamăgirea. Producătorii au încercat să facă un sistem de lupte pe ture, aș vrea să îmi amintesc în detaliu fiecare greșeală de clasa a patra pe care au făcut-o (și chiar puteam!) dar nu mai pot. Îmi amintesc însă cum combatul e plin de elemente ce se combină în cele mai dezastruoase moduri posibile, varietatea tinde spre zero, deciziile pe care le faci pe parcursul jocului (de altfel un alt punct slab, they suck) pot influența în moduri tâmpite bătăliile.

Dialogurile variază între mișto și cretine, altă problemă fiind această disonanță. De altfel disonanță e cuvântul care caracterizează perfect The Banner Saga, a încercat să fie unul dintre indie-urile alea pretențioase pe care se încăpățânează unii să le critice, dar nu a reușit - o abordare tip Dear Esther îl făcea din start un joc mai bun în ochii mei. A încercat să fie original, dar nu a reușit decât prin blend-ul artistic, să zicem că apocalipsa nordică nu a mai fost redată așa de mișto în jocuri. A încercat să aibă gameplay, dar absolut fiecare luptă reprezintă o rupere a imersiunii și un facepalm din partea jucătorului. Nu zic, poate nu trebuia să îl joc pe ultimul nivel de dificultate, sunt convins că dacă treci mai rapid prin el, observi mai puțin dureroasa implementare de TBS.

Dincolo de asta, ultima luptă reprezintă unul dintre cele mai cretine momente din istoria jocurilor video. Da, e dificilă, dar plm, a însemnat câteva load-uri, nici nu se apropie de zona care să-mi gâdile orgoliul. Problema e CUM e dificilă, ca să fac o comparație cu Underrail, producătorii au încercat o manevră de superior beings, intenționat să îți fută jocul în baza unor alegeri și întâmplări. Dar master race-ul nu e pentru toată lumea, iar Banner Saga reușește doar să surprindă prin stângăcia de care au dat dovadă dezvoltatorii. Ceea ce na, e ok, poate că au învățat și 2-ul e mai ok, dar a fost frustrant de suportat. Un fel de "da, văd ce faci, văd ce faci, interes- aaaaand, no, nope, nota 3".

1. Super Mario Bros.



Hai sa incep in forta, cu o veritabila bucata de vidya history pe care o urasc. Super Mario Bros. N-am sa inteleg niciodata de ce e atat de multa lume fascinata de jocul asta, un platformer super banal si super basit. Uau, alergi si dai cu capu-n caramizi. AMAZING. Mai bine iau controller-ul si mi-l bag in cur. Nici macar cand eram mic nu mi-a placut Super Mario. Am jucat doua niveluri si m-am plictisit. Poate ca jocurile mai noi ale seriei sunt ceva mai interesante, dar Super Mario Bros e cam la fel de incitant ca o farfurie de ciorba. 0/10


2. Duke Nukem Forever



Alegerea asta nu e ca sa supar pe cineva sau ca sa ranesc sentimente. Pur si simplu, Duke Nukem Forever a fost cea mai mare dezamagire din viata mea de gamer. Duke Nukem 3D a fost primul shooter pe care l-am jucat si are un loc special in sufletul meu, mai ales ca il juca si taica-miu si imi placea sa stau pe langa el in timp ce juca pentru ca era mult mai bun ca mine si rupea tot. Am avut chiar si jocul in format fizic, cumparat de taica-miu din America, parca, in varianta big box, care era cea mai mare smekerie posibila si pe care, ca un idiot de copil ce eram, am dat-o cadou unui coleg de clasa din generala. O sa regret toata viata chestia asta.

In fine, Duke Nukem 3D a fost un shooter excelent, cu o varietate mare de arme, una mai interesanta si mai mortala ca cealalta, si cu un protagonist cool, care intruchipa toate cliseele marilor action heroes americani, doar ca intr-un mod inteligent si amuzant. Un clasic in toata puterea cuvantului.

Apoi, dupa 20 de ani de coiala si development hell, au venit si Gearbox cu borâtura asta de joc, care este in mod cert cel mai de cacat FPS pe care l-am jucat in toata viata mea. Efectiv nu are nicio calitate care sa-l scoata din mocirla. Grafica e absolut oribila, armele-s infecte si poti avea maxim doua arme odata, nivelurile sunt plictisitoare, inamicii par facuti dupa tutoriale basic de grafica 3D, are niste portiuni idioate de platforming si intreg jocul e umplut pana la refuz cu glume proaste despre laba si excremente. Iar Duke a devenit un personaj penibil, a carui singura caracteristica e ca zice one-linere neamuzante.

Nenorocirea a facut ca am fost nevoit sa joc destul de mult mizeria asta pentru ca trebuia sa ii fac review (parca lucram la PC Garage in perioada aia), asa ca am parcurs mult mai multe misiuni decat mi-as fi dorit. La un moment dat chiar il chemasem pe Mafio la mine ca sa se mai joace si el, ca pe mine nu ma mai tineau puterile.

Un joc ingrozitor de prost si o dezamagire grosolana, care a terfelit numele de Duke Nukem. Duca-se pe pustii.


3. Far Cry Blood Dragon



Far Cry Blood Dragon este un exemplu nefericit de joc ce abunda de stil, insa este complet lipsit de substanta. Da, grafica scaldata in culori-neon este minunata, protagonistul Rex Power Colt este un action hero veritabil cu one-linerele la el, titularii blood dragons (niste cyber-tiranozauri care trag cu lasere din ochi) sunt cool, soundtrack-ul compus de duo-ul synthwave Power Glove e hiperantrenant, iar cutscene-urile in stil 16-bit sunt o gaselnita draguta. Totul este construit cu atentie astfel incat sa te gadile la 80s nostalgia.

Din pacate, ca FPS, Far Cry Blood Dragon este o mizerie anosta si monotona, in care tot ce faci e sa calatoresti catre un outpost, sa te bati cu soldatii care-l populeaza, sa-l cuceresti, apoi sa pleci catre urmatorul outpost si tot asa pana-ti vine rau si te doare capul de la neoane. Toate misiunile se desfasoara exact la fel si devine repede plictisitor sa tot ciuruiesti aceiasi soldatei no-name, oricat de interesant ar fi setting-ul. Dupa care realizezi ca a inceput sa te enerveze si grafica, si muzica, si dragonii curului, si faptul ca tot jocul se petrece noaptea si-ti bagi picioarele in el.


4. Saints Row the Third



Cocalareala extrema transpusa in lumea virtuala. Un third-person shooter open-world in care esti incurajat sa te comporti ca cel mai genocidal psihopat care a existat vreodata pe lume. Spulberi pietoni nevinovati pe trotuar din viteza bolidului, ii mitraliezi in rafale nesfarsite, ii bubui cu tancul, le faci scheme de wrestling si-i izbesti cu fata de asfalt, ii obliterezi cu rachete in vapori neverosimili de sange si viscere, faci macel in tot orasul in timp ce esti imbracat ca Alex Velea si asculti Marilyn Manson si Benny Benassi. Povestea nici nu mai conteaza, ca toate misiunile se reduc la acelasi lucru: omoara pe toata lumea si distruge totul.

Jocul perfect pentru toti cocalarii care isi bagau coduri in GTA III ca sa primeasca tancul si minigun-ul si sa porneasca la killing spree de pixeli nevinovati, refulandu-si astfel toate frustrarile si tendintele violente din interior. Poate ca Saints Row the Third poate fi privit ca o unealta terapeutica, inducandu-ti, cu fiecare civil masacrat, o stare tot mai apropiata de catharsis. Mie mi s-a parut un jeg care incearca din rasputeri sa fie edgy si smeker, dar nu reuseste decat sa fie penibil pe toate planurile.

Daca fiecare cuvant din fiecare linie de cod din Saints Row the Third ar fi inlocuit cu cuvantul URĂ, nu ar egala o miliardime din cat urasc jocul asta.

Ce mizerie de doi bani.


5. Braid



Nu-mi plac platformerele astea zany si caraghioase si quirky al caror intreg gameplay se bazeaza pe cate un gimmick basit de doi lei, datul timpului inapoi, in cazul lui Braid. M-a enervat Braid din primul minut in care l-am jucat. Mi se pare plictisitor si pretentios. Grafica e urata si spalacita, cu tot felul de elemente de design furate de prin alte jocuri. Gameplay-ul e nasol si frustrant. Muzica e o lesinatura monotona care te face sa adormi cu capul pe birou. Jonathan Blow e clar cel mai antipatic personaj din Indie Game: The Movie. Si ma enerveaza cum arata personajul principal. Ce cacat e ala? Un piticot roscat imbracat la costum cu un muian care cere pumni. Besi in plm cu Braid.


6. Quake 3 Arena



Anul 1999. Un an de referinta pentru istoria FPS-urilor, intrucat in acest an s-au lansat doua dintre cele mai cunoscute si jucate shootere multiplayer competitive: Quake 3 Arena si Unreal Tournament. Planeta s-a impartit degraba in doua tabere opuse de fanboys, fiecare gata sa-si apere favoritul si sa oblitereze cu lansatorul de rachete pe oricine ar fi zis ceva naspa de jocul preferat.

Pentru mine, asta a fost intotdeauna o non-dezbatere. Adica, e evident care dintre astea doua este jocul superior. Unreal Tournament avea niste harti foarte smekere care au ramas de referinta pana in ziua de azi (Facing Worlds, Deck 16, Morpheus), un ansamblu de personaje futuriste cool impartite in diverse factiuni, un arsenal super variat de arme cu design-uri interesante si moduri alternative de foc, un soundtrack electro super antrenant, un announcer care-ti dadea fiori reci cand baga un M-M-M-MONSTER KILLLLLLL si o atmosfera generala SF cu tente distopice - o corporatie malefica ce organizeaza lupte pe viata si pe moarte intre gladiatorii viitorului. FUT DA.

Prin contrast, Quake 3 Arena este un shooter cacaniu la infatisare, cu niste strambaturi facute la repezeala pe post de personaje, efecte sonore banale si niste arme absolut anoste, care arata toate ca niste tuburi pe ecran. Nu stiu daca mai are si alte arme in afara de rocket launcher, minigun si rail gun, pentru ca toata lumea le folosea doar pe astea 3. Iar hartile sunt absolut nememorabile, ba chiar una dintre ele imi e total antipatica, si anume aia plasata in cosmos cu niste jumping pads si platforme suspendate. Meh as fuck.

Pentru mine, Quake 3 Arena nu s-a apropiat niciodata de feeling-ul dat de Unreal Tournament si mi se pare inferior din toate punctele de vedere si nu ii inteleg pe-aia care il prefera in detrimentul lui UT99. That's whack!


7. Undertale



Uau, cea mai mare tzapalina in materie de gaming din ultimii ani. Recenziile de pe Steam sunt overwhelmingly positive si toate site-urile de gaming au aruncat cu note uriase, promitandu-mi o experienta incredibila si indemnandu-ma sa nu mai citesc nimic despre joc si sa ma arunc cu capul inainte si sa fiu pregatit sa fiu OBLITERAT DE CAT DE AWESOME E JOCUL ASTA.

E o pula. In scurta mea experienta cu Undertale, am facut cunostinta cu o capra bipeda scoasa dintr-un cosmar oribil in rol de mamuca protectoare, am traversat o incapere plina de capcane invizibile care te faceau sa cazi in nivelul inferior si de unde trebuia sa te intorci inapoi in respectiva incapere, m-am "batut" de 10 ori cu aceeasi broasca cu chef de harta care tot aparea in mod random, "lupta" fiind inutila pentru ca puteai pur si simplu sa alegi optiunea "Flee" ca sa abandonezi "lupta" si, mai presus de toate, am fost iritat peste masura de zecile de replici OMG LOL SO QUIRKY AND RANDOM ale personajelor la fel de quirky si random. Pana si grafica m-a enervat - inteleg si pot aprecia ca e facut de un singur individ, dar exista numeroase exemple de jocuri indie facute de un singur shau cu o directie artistica impresionanta. Nu e cazul lui Undertale, a carui grafica pare produsa de un copil autist folosind exclusiv programul Paint.

Undertale a fost deci o mare teapa pentru mine, inselat fiind de recenziile pozitive si de promisiunile ca voi experimenta ceva ce ma va sparge la coitza de misto ce e, asa ca de-aia il trec in lista. Partea buna e ca am jucat doar vreo ora si cu ocazia asta am testat si eu pentru prima data optiunea de refund oferita de Steam. A doua zi aveam cei 5 euro inapoi in cont. COOL AND GOOD.


8. Guitar Hero



FOR THOSE ABOUT TO ROCK... WE SALUTE YOU!

3...

2...

1...

GO!!!

CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLACCLAC CLAC CLACCLACCLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLACCLACCLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLACAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC CLAC

NOW GET READY TO SHRED!!!

CLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLACCLAC

Super distractie. Sa fie rock!


9. Ass Creed Black Flag



Am jucat la viata mea mult prea multe titluri din seria Assassin's Creed, desi nu as fi vrut, asa ca am capatat o sila profunda pentru toate jocurile astea regurgitate de Ubisoft. Singurul cat de cat decent mi s-a parut Brotherhood (ala in care Leonardo da Vinci era anarhist care punea bombe), pe care l-am dus oarecum aproape de final. Am mai jucat si primul Assassin's Creed, care mi s-a parut un joc incredibil de anost, apoi a venit si randul lui Black Flag, care m-a transportat pe noi culmi ale plictiselii.

Nu l-am jucat decat cateva ore, dar fiecare minut petrecut in Black Flag a fost un chin pentru suflet. Este fara indoiala unul dintre cele mai plictisitoare jocuri care au poposit vreodata pe hdd-ul meu, desi la inceput eram destul de entuziasmat de tot setting-ul cu pirati and shit. Dar Assassin's Creed insista mult prea mult pe mecanicile sale tembele de joc si pe lupta lipsita de orice satisfactie, incat se duce dracului si entuziasmul legat de pirati. Poate altora li se pare interesant sa isi cocoate personajul pe acoperisuri si turnuri, dar mie mi se pare o activitate atat de tedious si plictisitoare incat imi venea sa plang jucandu-l. Nu am inteles niciodata cum reusesc oamenii sa joace zeci de ore de Assassin's Creed, mie mi se pare ca e o lume total lipsita de viata (desi arata foarte frumos, nu neg asta) si ca are un gameplay extrem de anost, ca sa nu mai spun ca toata incalceala lor de poveste (ba esti in trecut, ba esti in viitor conectat la nush ce masinarie corporatista) pare ca nu mai are sens nici macar pentru cei care o scriu.

O sa ma opresc aici pentru ca sunt incoerent si pentru ca am scris deja mult prea multe pagini in trecut despre jocurile astea, nu mai vreau sa imi rapeasca timp si in mod indirect. Destul!


10. Mu Online



Inspirat din alegerea lui Sebas, am decis sa imi inchei lista cu un giuvaer din tinerete, si anume Mu Online.

Era anul 2004. Eram tanar, viata era misto. Internetul tocmai intrase in viata mea, multumita unui modem RDS care palpaia vesel si verzui pe coltul biroului. DC++ facea legea, cautam videoclipuri cu Slipknot si le descarcam, puteam in sfarsit sa-mi fac cont pe forumul Level, downloadam pachete de wallpapere din jocuri, cautam cratesuri, luam decizii rapide. Ce mai, o nebunie.

Apoi colegii de liceu au inceput sa vorbeasca in pauze de cel mai smeker joc, Mu Online. E ca Diablo, doar ca online, fratica! Pfaileooooo! Am mers acasa la unul dintre colegi dupa scoala, am imprumutat CD-ul lui cu clientul Mu Online, m-am dus acasa, l-am instalat, mi-am creat cont si m-am pregatit sa fiu ras de pe fata pamantului prin prea mult awesomeness napustit deodata asupra mea.

Mu Online s-a dovedit insa a fi un grindfest absolut odios. Efectiv nu aveai de facut altceva decat grind. Omorai in prostie monstri banali, iti pica gold, iti mai cumparai o arma basita de la blacksmith, apoi treceai iar la spart monstri. Mai erau si unele event-uri, un fel de raiduri, care se petreceau mereu in acelasi dungeon si la care participai alaturi de alte cateva zeci de persoane care de obicei erau de level mai mare ca tine si nu apucai sa omori nimic, intregul event fiind de fapt o goana ca sa aduni loot-ul prost care era ignorat de aia de nivel mare. Cand te plictiseai de grind, puteai sa-ti petreci timpul in oras, spamand chat-ul de trade cu mesaje gen "want to sell jewel of pulancur" si sa astepti sa te contacteze cineva. Scopul suprem era sa devii suficient de smeker sa iti permiti si tu sa-ti cumperi aripi de-alea ca-n screenshot, care iti cresteau viteza de deplasare, iar scopul dumnezeiesc era sa faci level 300 sau asa ceva, cand puteai sa-ti dai reset la personaj ca sa... nu mai stiu de ce. O tampenie, oricum. Mai adaugati la asta si grafica proasta, de inspiratie fantasy coreeana, si aveti reteta perfecta pentru un MMO de doi lei.

M-am distrat oarecum cu el, la vremea aia, timp de cateva saptamani, dar doar pentru ca nu stiam ca exista altceva mai misto. Nu cred ca puteam sa am o introducere mai proasta in genul MMORPG, dar hei, abia imi pusesem internet. Au urmat si vremuri mai bune.

1. Bioshock Infinite



Bioshock Infinite sucks more balls than my ex. Ceea ce, conform presei, trebuia sa fie a doua venire lui Iisus s-a tradus intr-un tur de forta al penibilului rar egalat chiar si in zona blockbusterelor. Daca multe productii de acest gen isi recunosc statutul de “pop-corn games at best”, Bioshock Infinite vine cu pretentii basite pe care nu reuseste sa si le sustina nici in cele mai frumoase vise.

E greu sa decid de unde sa incep, din moment ce jocul e prost in atatea moduri incat nici nu mai tin minte toate modurile in care e prost. Povestea e de departe cel mai notabil cacat din veceul numit Bioshock Infinite, iar faptul ca a atras atatea laude ramane unul din marile mistere ale omenirii – recenziile platite nu mai sunt de mult un secret, dar scara neobisnuit de larga vazuta aici ma face sa cred ca a inselat sincer unele persoane. Felul in care sunt scrise dialogurile, personajele, evenimentele, twisturile, toate astea sunt scrise intr-un stil incompetent ce as fi fost convins ca nu poate fi ascuns sub scuza gusturilor.

Bioshock alege sa jongleze cu idei moralizatoare si evidente, clisee de filme B si alte mizerii stupide intr-un mod cat se poate de serios, nerealizandu-si propriul ridicol in nici un moment. Pe langa faptul ca jocul pune accentul pe cateva teme care sunt la mintea cocosului, in multe cazuri nu exista pic de clasa sau subtilitate in ceea ce priveste executia. Jocul te fute la cap cu mesaje gen "rasismul e naspa, bah" si “no segregation plz” pana iti spui “Gata, opreste-te, nu mai pot!! I’m gonna adopt 3 niggas right now, just stfu!”. Pacat ca nu a ajuns si la Hitler jocul asta.

La scara larga, Bioshock mizeaza pe una din cele mai lenese, dar de succes retete pentru a isi masca lipsa de substanta: universurile paralele. Avem astfel o lume narativa in care aproape orice merge, in care orice inadvertenta este vazuta ca un imbold spre gandire – inca mi-aduc aminte vag discutiile aparute, gen “Oare chestia aia o fi fost reala? In ce ordine credeti ca s-au intamplat chestiile alea? Cum a trecut ala din lumea asta in lumea ailalta?”. Needless to say, it was all pointless, pentru ca si dupa ce faceai o astfel de laba intelectuala, piesele puzzle-ului formau tot un cacat in cele din urma. Nici macar twisturile nu au scapat de blestemul unor scriituri jenante, majoritatea osciland intre telenovele mexicane si SF-uri ieftine.

Personajele sunt, in cel mai bun caz, fade. Aici as incadra-o pe Elizabeth, un NPC de care nu am reusit sa ma atasez deloc, in ciuda faptului ca te insoteste mai tot jocul. Ba chiar am experimentat situatia rara in care nici nu doream sa imi bag benisul in ea. Nu lipseste insa nici penibilul, intrucat personajul principal, Booker, pare desprins din filmele cu Steven Seagal – batut in cap, fan al replicilor cringe-worthy si nici pe departe badass, desi se screme, reprezinta cam tot ceea ce e in neregula cu scriitorii si producatorii jocurilor AAA.

Ca gameplay, jocul este mult mai liniar decat primul Bioshock (pe care nu l-am jucat foarte mult, ce-i drept): inamicii si armele au o varietate mai mica, senzatia oferita de arme este nesatisfacatoare, dificultatea este mult prea scazuta chiar si pe nivelele mari, iar puterile speciale (vigors) devin inutile ca atare.

Singurele merite pe care i le pot recunoaste e realizarea tehnica a lumii – pana si aici, partea artistica o gasesc discutabila. Cert e ca intre lumea atmosferica si intunecata din Rapture si aspectul de circ din Infinite, as alege-o pe prima fara ezitare. Sa nu mai zic ca lipsa de libertate e resimtita mult mai puternic cand te plimbi pe strazi, in aer liber, si vezi ca aproape toate rutele sunt inchise. Nu-ti ramane decat sa contemplezi cum de un asemenea cacat a beneficiat de unul din cele mai mari bugete din istoria jocurilor. Mizeria asta nu poate fi numita decat un Inception pentru mediul sau; o tristete pseudo-intelectuala menita sa ia fata unui public cu standarde narative aproape inexistente.


2. Dark Souls



Inainte de a sti prea multe alte lucruri despre Dark Souls, intalneam des afirmatii precum “difficult, but fair”. Imi imaginam un joc care isi stabileste un set complet de mecanici devreme, provocarea venind strict din inabilitatea jucatorului de le utiliza in modul corespunzator. Speram la o experienta in care moartea nu te lasa cu senzatia “that was so cheap”, in care iti analizezi atent abordarile esuate in loc sa te intrebi “de unde dracu puteam sa stiu asta?”.

Din pacate, m-am inselat. Nu mica mi-a fost surpriza sa descopar ca un joc laudat pentru originalitate mizeaza adesea pe unele din cele mai vechi, lenese si artificiale metode pentru a isi construi dificultatea. Fundatia lui Dark Souls este in primul rand construita pe formula simplista a checkpointurilor ca modalitate de a-ti controla progresul. Obsesia rara pentru repetitie se reflecta in absolut fiecare aspect al sau.

In primul rand, Dark Souls este un joc care te forteaza sa mori. In loc ca esecul sa vina exclusiv ca urmare a propriilor greseli, aici este adesea impus prin game design. Schimbarile de reguli de la o zona la alta se traduc in penalizari pentru faptul ca nu ai citit gandurile producatorilor, urmate de retinerea abordarilor corecte si reluarea jocului de la ultimul bonfire. In acest sens, vei descoperi adesea ca inamici aparent firavi pot avea atacuri devastatoare ce trec prin orice fel de block sau miscari “ghidate” ce iti intrerup orice incercare de roll in apropierea lor. Alteori, te vei trezi prins in ambuscade sau capcane ce nu lasa timp realist de reactie pentru o prima incercare, devenind fix definitia unui reload fortat. Din moment ce particularitatile astea variaza si nu pot fi ghicite, vei fi nevoit practic sa realizezi teste de genul “Ia sa vad, la inamicul asta merge cu block? Ah, am murit”. Reload. Jocul devine astfel un exercitiu de trial and error dus la extrem, bazandu-se dezamagitor de mult pe memorarea zonelor si a inamicilor.

In Dark Souls, nu am simtit niciodata ca rezultatul actiunilor depinde exclusiv de abilitatea mea (i did suck, dar nu asta e motivul criticilor); am simtit in schimb ca trebuie sa invat ce vor producatorii de la mine. Faptul ca am retinut momentele in care iti pica bolovani in cap nu are trebui sa fie un skill relevant in nici un joc.

Desi inteleg perfect necesitatea surprizelor intr-un joc de acest gen, felul in care se leaga de save-uri si respawnul inamicilior ca urmare, devine aici un exemplu clasic de fortare a duratei de joc. De mentionat aici ar fi si cele mai stupide si lenese mecanici ale jocului: unii inamici pot lasa un efect nociv permanent asupra jucatorului, irosindu-ti timpul prin necesitatea unor vizite la unele din foarte putinele locuri din joc unde poti gasi leacuri. Din nou, penalizarie excesive se datoreaza faptului ca nu ai ghicit ce urmeaza: felul in care afli despre aceste debuffuri este, desigur, explorarea unei zone cu inamici necunoscuti, pana cand realizezi ca atacurile lor te-au afectat de un blestem ce iti scade viata la 50% sau ca ti-au distrus echipamentul. Because fuck you, magic numbers to force the difficulty and waste your time. Desigur, multi vor spune ca leacurile alea le poti cumpara preventiv, dar asta e hindsight thinking. Avand in vedere toate tipurile de atacuri existente in joc si resursele limitate, e nerealist sa ai pretentia ca jucatorul sa se echipeze pentru fiecare posibilitate.

Luptele cu bossii au fost o alta parte nesatisfacatoare per total – daca la inceput aveam o oarecare satisfactie in urma reusitelor, la final am pierdut sirul celor care necesitau aceeasi strategie. Poate ar fi fost mai ok daca existau mai putine creaturi cu coada in universul asta.

Design-ul lumii nu m-a impresionat nici el pe cat speram – desi jocul are unele zone superbe (special mention to Crystal Caves, asta pana cand cazi in gol pentru a 13-a oara si iti bagi picioarele), o portiune semnificativa din timp am petrecut-o prin zone plicticoase, neinspirate ca design, semanand cumva cu beciul bunicii – nu pricep ce ar trebui sa evoce caramizile interminabile din Depths, mlastinile sau restul zonelor joase, unde trebuie sa cresti brightness-ul la monitor.

Cand adaugam si faptul ca aspectul narativ este minimalist si construit pe clisee fantasy nedigerabile cand decizi sa ii acorzi atentie, Dark Souls ramane o experienta goala pentru mine. Am ramas cu amintirea unui joc in care am omorat un grup de monstri doar pentru a progresa spre urmatorul, fara a avea satisfactii deosebite pe parcurs. Un fel de Serious Sam ca efect.


3. Half Life 2



Daca primul Half Life il consider un exemplu perfect al unei realizari de exceptie, cu adevarat importante in industrie, succesorul sau nu a reusit nimic altceva decat sa ma lase perplex. O imitatie goala, superficiala, ce a renuntat la multe din calitatile originalului in favoarea unei expozitii tehnologice lipsite de substanta, a servit doar spre a-mi provoca repulsie prin includerea in topuri ce nu contin cuvantul “cacat” in titlu.

Departe de a avea o problema cu faptul ca nu a imbatranit frumos, experienta mea a fost dezamagitoare si frustranta inca din vremea lansarii. Diferenta de abordare era evidenta. Primul Half Life aducea o lume verosimila, intunecata si atmosferica, in care elementele SF se imbinau armonios cu laboratoare, depozite, fabrici sau baze militare credibile, nu mult indepartate de ce am putea vedea in vremurile noastre ca aspect. Evenimentele narative aveau o justificare solida, atent construita si un parcurs logic, jucatorul simtindu-se cu adevarat prins intr-un dezastru impotriva caruia era nevoit sa lupte din pozitia de outsider.

Half Life 2 a avut insa grija sa calce toate lucrurile astea in picioare. Daca e sa vorbim din punct de vedere narativ, existenta sa e departe de a fi necesara. In loc sa avem o continuare directa, logica, imediat urmatoare a evenimentelor din primul titlu, producatorii au ales un cop-out ieftin pe baza caruia ai putea construi sequel-uri la infinit: Gordon Freeman se trezeste dupa o hibernare indusa de n ani, intr-un oras din Estul Europei, departe de locatiile primului joc, numai pentru a vedea lumea controlata de extraterestri. Nu ca ar conta distanta - am fi putut avea la fel de bine protagonistul deschizand ochii intr-un tomberon din Ferentari, intrucat abordarea lenesa a producatorilor nu impune regulile specifice unei continuitati inteligente.

Lumea prezenta iti lasa o senzatie de artificialitate, jocul incercand in mod teatral sa convinga in privinta distopiei – din primele secunde, avem ecrane enorme cu discursurile villain-ului ce controleaza orasul, politisiti ce cara nestingheriti bastoane pe spinarile cetatenilor, postere de propaganda, plus o sumedenie de aparate ce vor sa iti atraga atentia ca e un joc SF, te afli in viitor bah baiete, nu oriunde. Credibilitatea si subtilitatea lumii face numerosi pasi inapoi aici, lucru ce se extinde dincolo de mediul inconjurator.

Intr-o antiteza directa cu primul titlu, Gordon Freeman este o vedeta, un supererou ridicat in slavi de fiecare NPC prieten – vei auzi adesea de faptele tale legendare, de admiratia pe care ti-o poarta lumea, de abilitatile tale inegalabile si speranta pe care o aduci omenirii. Imi imaginez ca echipele de la Bethesda au fost senzibilizate pana la lacrimi.
Nu e deloc surprinzatoare afirmatia ca parcursul intregii povesti e un fas la fel de mare, motivatia de a dobora un conducator malefic intr-o lume caricaturala fiind practic inexistenta pentru mine.

Ca gameplay, jocul a reusit sa inscrie o noua dezamagire puternica – cu un AI surprinzator de slab, arme cu o senzatie pe care nu as putea-o numi decat “plata” si numeroase secvente incredibil de monotone (momentele din buggy sau luptele cu insecte fiind doar cateva exemple), nu exista prea multe calitati ce il pot salva. Gravity Gun-ul, desi interesant, nu e nici pe departe suficient pentru a face un intreg joc.

Astea fiind zise, Half Life 2 nu e slab doar pentru ca vine ca urmare a unui titlu de referinta. Povestea neinspirata, lumea neconvingatoare si gameplay-ul fad nu reusesc sa stea in picioare nici daca facem abstractie de trecutul seriei. Uitandu-ma la el, pare doar o etalare tehnica, fara suflet a abilitatilor celor de la Valve – un amalgam de fizica realista, decoruri de o frumusete superficiala si momente “epice” fortate. De aici pana la altceva decat un mic jeg e cale lunga.


4. Dear Esther



Dear Esther este una din cele mai pretentioase mizerii pe care le-am jucat vreodata – constient ca statutul sau de joc era discutabil, as fi fost perfect multumit cu un scenariu decent si o atmosfera imersiva care sa-i compenseze lipsurile. Ce am primit, insa, a fost o tentativa fortata de a crea un produs artsy, profund, ce pretinde sa impinga mediul in fata fara a contientiza numerosii pasi inapoi facuti.

Daca lipsa gameplay-ului este justificata aici prin crearea unei experiente narative, am ramas cu atat mai surprins sa constat ca jucatorul nu are vreun aport nici macar in aceasta privinta. Dear Esther se joaca singur, apasarea butonului de walk forward si intoarcerea mouse-ului facandu-te un simplu spectator la orice intentie a jocului. In timp ce o buna parte din titlurile axate pe naratiune macar incearca sa construiasca un univers cu posibilitati interactive si niste personaje prin care sa isi expuna ideile, aici intreaga experienta consta in plimbarea prin mijlocul unor imprejurimi aratoase, dar goale, si activarea unor monologuri ale protagonistului pe masura ce parcurgi traseul pana la final. Senzatia de impotenta (huehue) continua si in asftel de momente, jocul povestindu-ti anumite evenimente din trecut, fara a-ti oferi posibilitatea de a schimba mersul lucrurilor in vreun fel.

Toate astea ar fi putut duce la un titlu slab si uitabil, insa stilul scriiturii a reusit sa imi creeze o repulsie memorabila. E o raritate sa gasesti nivelul de pretentiozitate prezent aici, sa faci jucatorul sa isi dea ochii peste cap cu fiecare paragraf – mai ca ai crede ca e cu intentie. Am incercat sa mai ascult din monologurile cringe-worthy spre a aduce critici ceva mai elocvente, punand pauze dese pentru incurajare, gandindu-ma ca voi rezista jenei, dar am sfarsit mereu tremurand in pozitia fetala si spunandu-mi ca totul va fi in regula.

Ideea de profunzime si valoare literara a producatorilor consta in expuneri narative ce nu implica jucatorul in nici un fel, incalcarea flagranta a regulei “show, don’t tell” si metafore fortate, indesate in unele monologuri pana la refuz, totul lasandu-te cu senzatia unui scriitor ce incearca mult prea din greu sa convinga. Protagonistul va veni cu analogii jenante in genul: “Sufletul meu e la fel de extenuat ca oceanul ce ma inconjoara, oasele imi sunt ca rocile astea, incapabile de a ma proteja de pericole mistice. Testiculele imi sunt ca doua bile de biliard ce se indreapta spre buzunarul etern al mortii.” Just fuck off, m8.

De altfel, intregul scenariu al jocului nu este, pana la urma, nimic altceva decat visul umed al unui hipster – imi si imaginez scriitorul cum trece creionul prin ascutitoare, subliniaza cateva cuvinte pompoase din dictionarul greoi ce il poarta in permanenta in rucsac, dupa care iese la o dezbatere despre postmodernismul din cinematografia mongoleza cu prietenii. Nu la o cafea, ci la o bautura mult mai obscura, de care n-ati auzit voi.

Cand adaugam faptul ca intregul joc ar fi trebuit dus in spate de naratiunea asta simplista si plata, nu mai ramanem cu mare lucru – Dear Esther ar fi trebuit sa fie doar un filmulet pretentios pe youtube. Or maybe it’s just too deep for me, man.


5. SOMA



7. Rainbow Six Vegas



Shooterele tactice au fost o mare pasiune de-a mea in copilarie – orele petrecute in diferitele SWAT-uri sau, preferatul meu, Rainbow Six: Raven Shield imi provoaca si acum un puternic sentiment de nostalgie. Imi amintesc cum parcurgeam fiecare nivel de nenumarate ori, incercand diferite arme si abordari, folosind editorul jocului pentru a studia harta si a planui fiecare aspect, de la intrarea echipelor prin mai multe puncte pana la sincronizarea actiunilor si reducerea riscurilor. In Raven Shield, cand trebuia sa intru intr-o camera, tremurau chilotii pe mine - cu toate dispozitivele high tech si armele excelente din dotare, stiam ca totul se poate termina intr-o secunda, ca un singur inamic putea sa imi doboare lejer jumatate de echipa inainte de a trece el insusi in lumea celor drepti.

Mega laudatul Rainbow Six Vegas, in schimb, e ceva de genul asta:



Chiar si tutorialul incepe in forta cu avantarea de pe o franghie precum Tarzan intr-o incapere in care habar n-ai ce se afla, impuscaturi ca intr-un shooter de duzina, sistem de cover ce trece camera la persoana a 3-a pentru a vedea ce e dupa ziduri fara nici un risc, sistem de regenerare a sanatatii, dispozitive de care nu ai nevoie si cam orice altceva ti-ai putea imagina intr-o viziune hollywoodiana a fortelor speciale. Te-n plm de joc.


8. Hearthstone



Nu mi se intampla des sa dezvolt o ura puternica fata de titluri ce nu o sa le joc vreodata – chestiile gen Fifa, Lol sau Cod le consider mizerii de neatins, insa e usor sa le desconsider de la distanta, aproape indiferent. Hearthstone reuseste totusi sa ma racaie intr-un mod aparte, sa apese niste butoane ce imi declanseaza o stare de repulsie semnificativa.

Regulile sale sunt atat de banale incat prima reactie e sa privesti bulversat si sa te intrebi: “The fuck, is that it? Pentru mizeria asta se agita lumea?”. Imi si imaginez designer-ul planuind vreo 5 minute ideea, numai pentru a fi tras de urechi: “Lasa regulile, mai bine bagam carti multe.”. Lipsa de profunzime reala este “acoperita” doar prin numarul generos de carti cu iconite din Warcraft si abilitati generice precum “Daca dai 3 dmg tura asta, primesti o pula-n cur”, dar nu numai. Totul intr-un cadru in care norocul are un cuvant important de spus.

Stilul artistic este si el cat se poate de kitsch, Blizzard mizand pe un look pueril si mega colorat, la fel de infect precum in MMO-urile alea japoneze pentru baietii de 12 ani, insa fara tzatzele aferente.

Mergand mai departe de atat, Hearthstone nu doar ca e un gunoi cand il privim izolat, dar a avut o contributie importanta si la accentuarea prostiei din industrie. In ciuda simplitatii excesive si importantei norocului, Blizzard i-au fortat transformarea in ESPORT aruncand orbeste cu bani in el. Nu conteaza ca vorbim de un skill cap scazut si mecanici mult prea simpliste pentru a permite jucatorilor sa se diferentieze serios unii de altii, jocul asta mai banal decat septica are TURNEE. Daca in trecut, sa fii jucator profesionist insemna sa stapanesti Quake precum cel mai adevarat barbat, acum esti premiat pentru ca stii sa iti legi sireturile.

Hearthstone este si primul joc ce a convins Blizzard ca succesul poate veni si din titluri cu buget si efort redus, dand rapid startul altor mizerii precum Heroes of the Storm, Overwatch si cine stie ce ni se mai pregateste – toate venind cu aceeasi manelizare a jocurilor online, cu aceleasi mecanici stupide si lejere pentru un public lenes. Asta de la o companie ce obisnuia sa aiba lansari la scara larga, o data la cativa ani. Nici macar in trecut n-am fost mare fan, insa Blizzard-ul de acum pare fix ca o companie din aia coreeana cu MMO-uri dubioase pentru segmentul casual.

Totul plecand de la jocul asta de carti, o mizerie ce trebuia postata pe miniclip, dar ajunsa cumva in mainstream, pe cat de ridicol ar fi parut acum cativa ani. Din simplul motiv ca scrie Blizzard pe el, lucru suficient pentru ca lumea sa se ingramadeasca la el ca la pungile de orez din preajma alegerilor.


9. Witcher 2




10. Portal 2



10. Portal 2

1. Halo: Combat Evolved (2001)



De soundtrack-ul lui Halo se stie ca a fost inregistrat in veceu, ce nu e atat de common knowledge e ca si restul jocului a iesit tot acolo.

E o neintelegere foarte des intalnita legata de Halo, cum ca a revolutionat genul si a adus o gramada de inovatii care eu ajuns standard pentru un FPS modern. Chestia e ca nu a fost imitat pentru ca era bun, ci pentru ca se vindea cacalau, deci era natural ca celelalte studiouri sa urmareasca tendintele in speranta ca se vor umple si ele de bani. De fapt asta cred ca e o situatie destul de des intalnita in istoria industriei, cand un joc mediocru devine influent si imitat doar pentru ca s-a vandut bine.

Iar motivul pentru care Halo a avut asemenea succes financiar e simplu. Consola noua, super hype-uita si promovata de Microsoft, lansata fara mai nici titlu interesant. Just look at this: Practic principala sa calitate a fost ca era mai interesant decat lista asta de titluri. Lumea il juca pentru ca nu aveau alta optiune si trebuiau sa isi astampere cumva buyer's remorse-ul. Aceeasi oameni apoi au crescut si acum isi aduc aduc aminte cu placere de acea perioada din viata lor, ceea ce ii face sa presupuna eronat ca Halo a fost un joc bun.

Multe din elementele nocive din FPS-urile din ziua de azi isi au originea aici: limita de a cara doua arme, regenerative health, grenazi cu buton dedicat, sectiuni de condus vehicule, AI care se ascunde si fuge de tine in loc sa lupte. Chestiile astea nici nu ar fi atat de rele daca ar fi ramas o abordare de nisa, in schimb cu timpul au devenit standard. Iar pe langa astea Halo a eliminat mai tot ce faceau FPS-urile fun. Armele le primesti de inceputul nivelului sau le iei de la inamicii ucisi, placerea de a explora toate cotloanele dupa niste viata sau munitie sau o arma interesanta nu mai exista, sau macar pentru a gasi indicii care sa contribuie la cizelarea povestii, nope. In plus, dupa ce ai trecut prin primele doua-trei nivele, ai vazut cam tot ce are de oferit jocul pe plan vizual, in materie de arme si de inamici, restul e more of the same. Chiar un nivel e repetat de doua ori consecutiv, pentru ca why not. Cei drept la un moment dat apar vreo doua tipuri noi de inamici, dar devin boring si ei dupa cateva minute.

Alternative preferabile: Doom 2, Quake 2, AvP 2.


2. Day of the Tentacle (1993)



Cum sa aprinzi un foc in cativa pasi simpli:
1. Fa rost de un trabuc exploziv, o bricheta revolver, si un set de chattery teeth
2. Trimitele cu masina timpului in vremea proclamarii indepentei Statelor Unite
3. Ofera-i lui George Washington trabucul, care ii va exploda in fata si va face sa ii sara proteza dentara din gura
4. Inlocuieste-i proteza cu setul de chattery teeth
5. Thomas Jefferson va observa ca lui George Washington ii clantane dintii si va propune aprinderea focului in semineu
6. Profit

Asta imi place la jocurile adventure ca iti pun mintea la contributie, trebuie sa te bazezi pe inteligenta si logica, nu ca alte jocuri axate doar pe button mashing. Right? Ma rog, se putea mai rau, asta nici nu e de top 10 cele mai ridicole puzzle-uri din istoria jocurilor point & click, dar la nivel de LucasArts, DoTT are cele mai dubioase puzzle-uri for sure. Poate suna amuzant cand vezi solutia, dar orele petrecute incercand sa ghicesc ce giumbuslucuri i-au mai putut trece prin minte lui Tim Schaffer, not that funny.

Am jucat majoritatea titlurilor grele din epoca de aur a genului point & click, anii 90, si as putea zice ca Day of the Tentacle e unul dintre putinele care nu mi-au placut. Mai sunt cazuri de puzzle-uri imposibile, cum ar fi Gabriel Knight: SotF unde nu am reusit sa misc mai nimic fara un walkthrough, dar trecand peste aspectul asta, ramane un joc cu poveste si atmosfera excelente. Heck, titlurile lansate de LucasArts inainte de DoTT au fost printre cele mai bune jocuri adventure ever: Maniac Mansion care adus pentru prima data butoane pentru actiuni in locul interpretatorului de text, gameplay neliniar, mai multe cai de a rezolva puzzle-urile in functie de personaje alegeai; The Secret of Monkey Island si continuarea LeChuck's Revenge; Indiana Jones and the Fate of Atlantis.

Day of the Tentacle mi s-a parut ca incearca mult sa fie amuzant si nu ii iese. E un echivalentul pentru anii 90 a rage meme-urilor de pe 9gag, cam pe la nivelul ala. De exemplu intreaga premisa a jocului e construita in jurul unei glume recilate din primul Maniac Mansion, un tentacul mutant vrea sa cucereasca lumea (asta era gluma), si un grup de adolescenti ciudati trebuie sa il opreasca. Nici sountrack-ul si design-ul locatiilor nu sunt la fel de memorabile ca in alte jocuri LucasArts. Probabil ce ii lipseste cel mai mult e o latura mai serioasa a povestii, cum au Full Throttle sau Grim Fandango, stiu cand sa fie funny, dar reusesc sa te faca sa iti pese de personaje.

Alternative mai bune: in materie de point & click-uri care parodiaza pop culture-ul, Space Quest III e tot ce Day of the Tentacle a visat sa fie.


3. Star Wars: Knights of the Old Republic II: The Sith Lords (2005)



O alegere foarte personala, un joc care am vrut mult sa-mi placa, chiar am incercat. Prima data l-am terminat cand a iesit, in 2005, si m-a lasat rece, dar am crezut ca poate mi-a scapat mie ceva. Acum doi ani l-am rejucat cu modul care restaureaza continutul taiat la lansare, sperend sa descopar o noua perspectiva. Tind sa cred tot mai mult ca nu timpul scurt de dezvoltare e cauza neajunsurilor lui, problemele sunt mult mai fundamentale, si doar o regandire de la zero l-ar putea face eventual un joc bun.

Povestea lui KotOR 2 se vrea o deconstructie a universului Star Wars, dar e in schimb e o deconstructie a unui strawman construit pe baza unor conceptii eronate fata de acest univers. Ca vezi tu Jedi n-au intotdeauna dreptate si Sith mai zic si cate una buna. Lumea nu e alb-negru, ci nuante de gri. George Lucas s-a inselat, noi suntem mai destepti! Doar ca filmul din 1977 nu incerca mai mult decat sa adune un amalgam de influente din benzi desenate, filme de aventura de tip sword & sandal si filme SF din era Ed Wood. N-a avut pretentia sa fie o analiza a naturii umane care sa uimeasca peste decenii.

Desi e construit pe scheletul primului KOTOR, care e un joc excelent, ii lipseste acel strop de magie care face tranzitia intre o adunatura de nivele, modele 3D, si linii de dialog si o lume virtuala vie, imersiva. Lumea din The Sith Lords se simte stearpa, lipsita de viata, artificiala. Inteleg sa ai un ton sumbru, dar locatiile sunt pur si simplu urate. Nu e vorba de limitarea tehnologica, sunt destule jocuri 3d din anii 90 care au resusit sa creeze lumi 3d memorabile, cu personalitate. Pentru cei de la Obsidian / Black Isle a fost prima incursiune in 3D si combinat presiunea de timp, se vede. Optiunile de fete masculine ale personajului principal sunt hidoase, poate tipul cu barba ce e mai jucabil, noroc ca la femei au mai pastrat cateva variante din Kotor 1 care sunt mai decente.

Tovarasii de aventura par interesanti pe hartie, dar in practica personalitatea lor devine irelevanta pe parcursul jocului cand ajung sa se muleaze toti pe alignmentul personajului principal. Tensiunile si neintelegerile dintre membrii echipei ar fi trebuit sa fie partea cea mai interesanta! Kreia e masina de aruncat citate criptice, e un concept original de personaj, dar tot nu mi-e clar care e motivatia ei finala, sau daca tot misterul asta din jurul ei e doar un alt tertip pentru a deruta jucatorul si al face sa creada ca are de-a face cu o poveste profunda. Nihilus, la cat de badass arata in screenshot-uri, prezenta pe care o face in joc e cea mai mare dezamagire. N-as indrazni sa zic ceva rau si de HK47, nu? Nu e nevoie pentru ca e un personaj bun in KotOR 1, de unde replicile sale bune provin.

4. World of Goo (2008)



Asa e ca ati crezut ca va uitati la un artwork din World of Goo? Ha! Ati cazut prada unei farse. De fapt ce vedeti e doar un desen facut de mine in paint. Exista totusi o diferenta majora care ma da de gol: desenul meu n-a luat titluri de Game of the Year sau sa ia primul 10 din istoria revistei Level.

Nu inteleg de ce sunt luate atat de in serios jocurile astea indie simpliste cu tematica abstracta si gameplay care orbiteaza in jurul unui gimmick. Poate la nivel de joc casual pentru telefon mobil, ok, l-as juca pe buda daca as fi genul care sta pe telefon in buda. In orice alta situatie posibila as prefera sa imi petrec timpul jucand un joc adevarat, nu jocuri flash glorificate.


5. Sanitarium (1998)



Exista un articol interesant despre development-ul lui sanitarium care explica de ce jocul a iesit cum a iesit. Dreamforge erau un dezvoltator de jocuri third party care doar lucra la ideile altora si Sanitarium a fost conceput in momentul cand cativa angajati s-au adunat si au zis "hai sa facem un joc care sa fie al nostru". Articolul ma face sa-mi fie mai greu sa urasc jocul, pentru ca raportat la ambitiile modeste din care s-a nascut, a iesit destul de impresionant ca si complexitate si tehnologie.

N-as zice acelasi lucru despre poveste. Daca jocul ar fi fost o serie de episoade suprarealiste deconectate si ar fi lasat concluzia deschisa, interpretabila, mai ca l-as fi considerat un succes. Asta daca ar fi avut un voice acting mai decent, macar pentru personajul principal, si daca scriitura dialogurilor nu ar fi dat atat de des in cringe. Dar cel mai mare pacat al sau e ca incearca sa lege povestea cu cel mai cliseic plot device posibil, luat parca dintr-un film cu Steven Seagal. Mai lipsea doar ca villain-ul sa arunce la un moment dat replica "I'm gonna take over the world, muahahaha!" si kitsch-ul era complet.

Sanitarium are momente cand grafica si soundtrack-ul se aliniaza pentru a crea niste experiente destul de momorabile, recunosc asta, dar de obicei magia e distrusa in momentul cand cineva deschide gura si vorbeste. In particular capitolul al doilea cu oraselul orfanilor, cam oricine a parcurs jocul e de acord ca e partea cea mai reusita. Dar chiar si acolo felul cum sunt portretizati copiii e inspirat din clisee holywood si nu resusesc sa creeze impresia de personaje autentice. Iar finalul nivelului, cu nu e deloc o idee interesanta, e cheesy si dezamagitor. Capitolul care mi-a placut probabil cel mai putin e cel cu circul. Din nou un copil care gandeste si vorbeste cum are impresia Holywood ca copii se comporta, de data asta e personajul controlabil de jucator, si in tot nivelul e un amalgam format din cele mai neoriginale idei posibile (clowns = creepy, n-am mai auzit-o pe asta...)

Ma enerveaza cum Hollywood a creat o perspectiva fictiva si foarte eronata asupra bolilor mintale (si nu includ aici One Flew Over the Cuckoo's Nest), care e mai apropiata de un cum un trip cu droguri psihedelice functioneaza (banuiesc) decat de realitate. Sau faptul ca nebunia e folosita ca scuza ieftina pentru personaje si situatii care nu au sens. That's not how it works. Faptul ca Sanitarium perpetueaza aceste mituri, incercand sa para ca transmite un mesaj serios, profund, nu-i ajuta deloc cauza.


6. Final Fantasy VI (1994)



Acum vreo 10-12 ani eram pe val cu jRPG-urile de SNES. Final Fantasy IV, Chrono Trigger, Lufia. Puteti sa-i multumiti lui Final Fantasy VI ca m-a facut sa abandonez acest gen si sa nu am o lista la hate draft umpluta de confrati ai sai. Nu e singurul jRPG care contine problemele pe care am sa le mentionez, dar a fost ultima picatura, momentul cand mi-am zis too much is too much, mai ales ca e un joc atat de aclamat. La inceput mi s-a parut interesant sa vad un gen care nu se teme sa combine concepte distante cum ar fi tematica fantasy medievala cu elemente de sci-fi, dar la Final Fantasy VI a inceput sa mi se para ca a ajuns un terci de idei eclectice aruncate la gramada fara nici o coerenta. De parca la un moment dat in timpul developmentului un scenarist s-a uitat la un western cu Clint Eastwood si a decis "hai sa avem in joc si un ninja care isi face intrarea pe o tema muzicala care e o parodie ridicola dupa creatiile lui Leone din trilogia dolarilor". Cred ca amalgamul de clisee care formeaza povestile din jRPG-uri pot impresiona pe cineva tanar, care n-a avut de-a face cu multe opere artistice la viata lui, dar odata ce te dezmeticesti si observi cat de superioare sunt ideile in mediul lor original fata de imitatia ieftina... You can never look back.

Nu inteleg cum japonezii pot sa realizeze creatii foarte inteligente si profunde cand chiar vor, dar in mare parte jocurile video sunt tratate ca un mediu pentru copii si adolescenti. Si nu in sensul cum Pixar sau Disney isi fac filmele care desi sunt adresate copiilor, reusesc sa fie captivante si relevante pentru orice varsta.

Si pana la urma, unde e RPG-ul din JRPG? Nu iei absolut nici o decizie care sa afecteze decursul povestii, nici macar nu influentezi in vreun fel cum creste personajul si ce abilitati dobandeste la level-up. Practic singura decizie care poti sa o iei e cu ce arma sa ataci sau ce vraja sa castezi. Nimic mai RPG decat felul in care alegi cu ce arma impusti inamicii in Doom sau Quake. N-am o problema in principiu cu sistemele de lupta turn based simpliste, vezi Disciples 2, unul dintre jocurile mele favorite, dar acolo toata smecheria e ca iti construiesti componenta party-ului si complexitatea e data de deciziile luate la nivel strategic. La jRPG-uri, FF6 in particular, combat-ul mi se pare complet neinteresant si problema cea mai mare e ca ocupa cel putin trei sferturi din durata. Nu e ca la Planescape Torment unde combat-ul e slab dar il poti trece cu vederea pentru ca e o parte minora.

Totusi trebuie sa recunosc ca soundrack-ul e in mare parte excelent, Uematsu nu se dezminte. Probabil asta e si una dintre dezamagirile mele crunte fata de joc: faptul ca are o bucata atat de iconica de muzica cum e Terra's Theme, si nimic din ce se intampla in joc nu ii face dreptate magnitudinii si ambitiei melodiei, nici pe aproape.


7. Gears of War (2006)



Ziceti ce vreti de Dota sau NFS, nu exista nimic mai manelist decat cliseul the 'murican military tough guy, iar Gears of War il duce la un nivel hiperbolic cu o gasca sa de protagonisti cocalari cu cefe groase. Niste barbati in toata fierea, plini de muschi, cu voci adanci dar cu niste replici de adolescenti teribilisti care fac de rusine si intruparea penibila a lui Duke Nukem din Forever.

Prea multe nu am de spus despre joc pentru ca am renuntat la el destul de devreme. Ce stiu ca m-a suprins e ca desi credeam ca genul FPS oricum e destul de accesibil, Gears of War a considerat ca trebuie dumbed down la un nivel la care mai ca se joaca singur. Nu se simte nici macar ca un shooter linear de duzina gen Doom 3, ci mai degraba ca un fel de VIrtua Cop 2 glorificat.


8. Beyond Divinity (2004)



Greu sa gasesc un RPG care sa chiar nu imi placa deloc. Daca povestea e prastie si realizarea mediocra, atat timp cat ai inamici de omorat si echipament de upgradat nu e totul pierdut. Beyond Divinity a reusit sa ma surprinda neplacut. Datorita ideii inexplicabile de a controla doua personaje in acelasi timp in real time, orice lupta e opusul la fun. Iar fata de Divine Divinity care avea loc intr-o lume deschisa, cu orase, sate, npc-uri, quest-uri, lumea din Beyond e un fel de iad, dar e o serie interminabila de dungeon-uri repetitive si neinteresante. Si e lung rau. Un test de enduranta titanic.


9. Crysis 2



Un FPS mediocru care in general e recunoscut ca un FPS mediocru, dar e considerat (alaturi de celelalte titluri din serie) un punct de referinta pentru fidelitatea grafica in mediul 3D. Can't disagree more. Primul Crysis, hai sa zicem ca avea un setting de insula tropicala care arata cat de cat ok. Dar al doilea se simte ca rezultatul care il obtii cand pui cel mai puternic motor grafic de pe piata in mana unor graficieni care de-abia au invatat sa foloseasca 3D Studio max, si a unor level designeri care au lucrat ca tiristi la job-ul anterior. Obtii un joc care pare ca arata bine la suprafata, in screenshot-uri, dar esueaza sa creeze macar un dram de atmosfera, de autenticitate. M-am simtit mult mai imersat in Liberty City-ul din GTA 3 decat in New York-ul din Crysis 2. Level designul parca e facut pe principiul "hai sa umplem locul asta cu obiecte ca sa nu para gol". Aceleasi obiecte, aceleasi texturi, aceleasi cladiri, repetate again and again tot jocul.


10. Overwatch (2016)

Uite un joc pentru care sentimentul e chiar de ura, nu doar dezamagire ca e un slab sau sub asteptari. Overwatch e destul de bine facut pentru ce se vrea, doar ca ce se vrea reprezinta tot ce e gresit cu industria din ziua de azi. Stiu, o sa sun ca un grumpy old man care nu poate suporta ca tinerii se distreaza altfel decat obisnuiam eu la vremea mea.

Una dintre probleme e... cartoony shit man. Nu pot inghiti tematica. Nu e are un setting cu vreo directie sau coerenta, e... Cu Pharah mai inteleg, are o aliura de Cathode din UT 2004. Dar ce cauta fucking Velma din Scooby Doo?! Cred ca e un trend care a pornit din MMO-urile coreene si chinezesti de duzina, a fost popularizat de League of Legends, iar acum 2016 e deja premiat cu GOTY.

In al doilea rand, matchmaking-ul si online-ul au facut experienta jocurilor PvP mai comoda, mai facila, dar a si dezumanizat-o putin si a transformat-o intr-o rutina. Una era cand jucai intr-un internet cafe si incercai sa-l depsesti la scor pe tipul ala foarte bun, si alta e cand te lupti mereu cu adversari anonimi. E unul dintre motivele pentru care coreeni sunt atat de dominanti in e-sports, la ei internet cafe-urile n-au disparut si latura competitiva e mai personala. Still, si jocurile comode, de rutina isi au locul lor, dar ca au ajuns sa fie considerate apogeul gaming-ului si toate companiile se inghesuie sa faca titluri multiplayer only, mi se pare deranjant.

1. Unreal 2: The Awakening



Primul Unreal a fost o experienta superba din mai toate punctele de vedere: ca shooter functional, antrenant si pe alocuri sofisticat; ca experienta unica prin feelingul si povestea cu tente mistice; ca multiplayer nici pe departe apreciat la adevarata valoare de prea-larga plaja ocupata de Quake 2; ca estetica vizuala si auditiva. Al doilea Unreal reuseste sa faca aproape totul pe dos, devenind experienta generica prin definitie. Practic, fiecare element pare gandit in asa fel incat sa reprezinte o medie a tendintelor si directiilor observabile pe piata, ceea ce nu se traduce, din pacate, printr-un numar de aur, o proportie divina, ci afundarea in cea mai brutala mocirla a mediocritaii.

Povestea este banala si lipsita de orice ghes metafizic sau fascinatie SF, in afara poate de stropul de poezie al finalului, dar pana sa ajungi acolo trebuie sa induri macar 15 ore de clisee. Companionii tai sunt niste marionete, mi-o amintesc in special pe asistenta recrutata parca de pe canapeaua lui Capatos. Gameplay-ul e nerealist, pe de o parte, si neamuzant pe de alta. Toate armele si nivelele sunt repede uitate, singurul moment de oarecare trepidatie (prima intalnire cu extraterestrii) transformandu-se rapid intr-o impuscatelea fara niciun haz sau miza. Nava de la final vine ca un ironic memento ca posibilitatile engine-ului ar fi deschis strada unor momente narative mai acatarii, unor medii virtuale mai imaginative, unei trairi mai aproape de patosul din primul Unreal.

The Awakening e un joc foarte slab raportat la predecesorul sau; si chiar judecat indepedent de acesta, nu face decat sa se inscrie in zona unor zoaie inodore si incolore care incearca sa treaca drept ciorbita reincalzita a cliseelor genului.


2.Serious Sam: The First Encounter



Un simpaticut cadru egiptean de inspiratie antica si niste mecanici decente ale vechilor 3d-shootere sunt singurle "calitati" care-l recomanda pe Serious Sam la cateva sesiuni de butonare relaxata, dar de aici pana la...Doamne, a luat peste 9 in Lvl?! Ce-i drept, prin afara parca laudele au fost mai retinute si jucatorii mai putin entuziasti. Imi amintesc jucand cate un nivel dupa antrenamentele de baschet, exact portia de distrugere fara minte care mi-era necesara pentru a ma relaxa pentru 20 de minute inainte de a ma apuca sa il adnotez in original pe Heidegger sau sa corectez ultimile manuscrise ale lui Mircea (parca reviziuia Mendebilul pe vremea aia). Da, decorurile imi gadilau nostalgia dinastica dupa Amenothep si Nefertiti, monstrii erau enervant de multi intr-o proportie borderline cu delectabilul, armele de gaga si puternice, replicile personajului de un cretinsim infantil, dar...parca nimic din astea nu erau elevate la un nivel superior de vreo atingere de clasa. Un shooter fara pretentii pentru un public fara pretentii, imi ziceam in barba terminand amaratul de nivel zilnic, cu mintea deja la Fiind. In fine, un Duke Nukem discutabil, fara sarmul personajului principal, fara complexitatea si 'fun'-ul gameplayului acestuia. O copie cu vag iz mocirlos de Nil.


3. Black&White (2001)



4. Worms 3D (2003)

[/quote]
5. Counter-strike (2000)



6. Carmageddon 2 (1998)



7. Doom 3 (2004)


8. Commandos 3 (2003)



9. Runaway (2004)



Parafrazandu-l partial pe Caleb, Broken Sword 1 si 2 sunt probabil cele mai frumoase desenate chestii care au existat vreodata pe calculator. Calitatea mai sus numitelor nu sta numai in grafica, desigur, ci in multitudinea detaliilor de atmosfera si precizia cu care amanuntele simple isi ating scopul. E o discutie mai larga, pe care in mare parte am acoperit-o intr-un retro la primul BS.

Ei, Runaway este practic o imitatie de BS, cu cateva detalii schimbate pe ici, pe colo, dar esentialmente o copie-omagiu adusa unui clasic. Aparut intr-o perioada foarte vitrega jocurilor de aventuri, cand genul nu mai era vandabil, iar calitatea titluri care-si faceau totusi aparitia era sub-mediocra, Runaway a fost cu atat mai mult investit cu o valoare simbolica. De fapt, jocul spaniolilor este emblematic pentru incercarile futile de a recrea succesul unei serii folosindu-te de niste aparente superficiale, nu de elementele de substanta care au adus recunoastere si afectiune clasicului.

Practic, totul jocul un face decat sa conjuge la modul urechist si afon acel melanj de trasaturi specifice care transformau BS intr-un joc memorabil. Unde BS lucra cu finete ca de covor persan, Runaway intra cu bocancii murdari. In dorinta lor de a lua totusi oarece distanta de model, Pendulo au tranformat personajele in palide personalitati de film B. Nu sunt simaptic-mundane ca protagonistii din BS, ci au o latura enervant ancorata in "realitatea dura": Brian Basco (ce nume!!!) e un tocilar handicapat social, iar Gina dansatoare exotica. Nimic din naturaletea lui George si Nico, doar stereotipii exagerate.

Aminti-va de scenele minunat echilibrate din BS, desenate curat si aerisit, un spatiu imediat recognoscibil (mediteraneean, oriental, parizian) si atragator prin economia elementelor estetice de efect. Runaway nu face decat sa supraliciteze, aglomerand tuse groase in aceeasi scena doar de dragul de a personaliza mai mult spatiul. Capoteaza, insa, si devine agasant pana la saturatie, lipsit de noima si, pe alocuri, ilar.
De fapt, asta ma si deranjeaza punctual la Runaway, pe langa faptul meta ca a reprezentat o falsa renastere a genului (nu, a fost un puternic simptom al decaderii lui), lipsa de gust si masura. Umorul e gros, personajele caricaturale, conflictul supra-licitat in gol si, deci, absent, totul e strident si tipa catre tine: desenat de mana, neamule!!! Un cui apasat batut (contrar intentiilor) in sicriul aventurilor de moda veche. Heh, si una din putinele dati cand mi s-a parut ca Mitza ataca un joc cu publicitate in spate si din alt motiv decat acela de a fi contra curentului.


10. Postal 2 (2003)



Aici n-am prea multe de spus. Pe primul l-am considerat un GTA mai vulgar-violent. Nu mi-a placut in mod deosebit, dar hai ca am putut justifica cele cateva ore pierdute cu el. Postal 2, in schimb, reprezinta pentru mine apogeul vulgaritatii fara motiv, a excesului descreierat, a prostului-gust ridicat la rang de "joaca pentru joaca". Nu spun ca n-ar trebui sa existe. Ba da, avem nevoie de el ca de un etalon al pornografiei ieftine, la care apelezi in rarele momente de dezgust plenar pentru tot ce are mai atragator sexualitatea, frumusetea si, in general, existenta umana. E ca incercatul scatofiliei dupa ce ai gustat din supremele perversiuni, cand ai nevoie de ceva gretos care sa te poata face sa apreciezi din nou perversiunile de rang inferior. E, deci, un rau necesar, o materie intunecata care sa tina industria gaming-ului in picioare si functionand. De acord! Dar, pentru Dumnezeu, sa nu-i ridicam un soclu! Pentru ce sa glorificam ce are gaming-ul mai retardat si simplist, pentru ce sa ne impaunam cu satisfacerea celor mai animalice instincte? Se lauda cineva cu defecarea cotidiana? Nu, dragilor. Ba mai mult, Postal 2 incearca sa se vanda ca o felatie ca fiind cu subinteles. O felatie cu accente mistice, carevasazica. Bleah. Nu violentei fara stil!

Descrierile, cum v-am obisnuit, putin mai tarziu.

1. Bioshock Infinite (2013)



2. Fallout 3 (2008)



3. Spore (2008)



4. Rage (2011)



5. Planescape: Torment



6. Dungeon Keeper (2014)



7. Carmageddon TDR 2000 (2000)



8. Call of Juarez: The Cartel (2011)



9. Starcraft 2 (2010)



10. Chaser (2003)

1. EVE Online



Nu pot sa spun ca am jucat multe MMO-uri in viata mea. Runescape, WoW, Lineage II, MU Online, Warhammer Online si EVE. Dintre toate MMO-urile listate mai sus, singurul care mi s-a parut per total o pierdere de timp si de bani a fost EVE. As fi vrut sa-mi placa jocul, mai ales pentru ca mi-as dori mai multe MMO-uri sandbox, sau macar cu mai multe elemente sandbox.

Jurnalul capitanului incepe cu un spawn in imperiu, unde totul e safe si cozy. La timpul respectiv (si nu era in beta, era scos de mult) cam singurul lucru de facut in imperiu era sa fac misiuni sau sa minez. Am dat sa fac misiuni sa vad cum e combat-ul. Combat-ul nu e nimic ce s-ar asemana cu Freelancer sau X sau orice simulator spatial care sa se respecte. Dai click pe inamic, intri in range, pew pew. Click pe urmatorul. Tot ce faci e management de resurse gen scuturi sau munitie. Jocul se joaca singur. Nu trebuie sa tintesti sau sa faci dodge la proiectile pentru ca n-ai efectiv cum, in afara miscarilor gen ai iesit din range sau te-ai bagat in cloak. Misiunile erau fix aceleasi. Aceleasi drone, sarit dintr-o parte in alta, alta mana de drone identice. Era, de fapt, o singura misiune care isi randomiza de fiecare data locatia si isi schimba numarul de drone.

Am zis sa explorez. EVE se lauda ca are cel mai mult spatiu ever, numai ca e doar spatiu. E o tona de spatiu gol. Iti deschid un Notepad si iti spun acum, "un univers mai imens decat EVE" pentru ca poti da scroll la infinit pe foaia aia alba din Notepad. Notepad bate EVE la spatiu, I'll tell you that. Centurile de asteroizi sunt fix aceleasi (nemaidiscutand de neverosimilitatea lor). Doar ce e in ele poate sa difere. Plimbandu-ma prin spatiul gol, am ajuns la marginea "safe zone"-ului, unde niste tristi fara viata s-au hotarat sa-mi bubuie nava de noob si sa-mi tina capsula ostatic, daca nu le dau nush cate catraliarde de space credits. Le-am zis ca le-a cazut untul de pe biscuite pentru ca eu eram mucea cacacea, si mi-au spart si capsula. Ce-am avut si ce-am pierdut.

Sistemul de progres iti da voie sa inveti cat timp esti offline. O idee buna, pana vezi ca iti ia 2 ani jumate sa ajungi la endgame stuff. Imensa majoritate a echipamentului era inchisa sub luni si luni de frecat manganul, pentru ca minatul era si mai oribil de plictisitor decat misiunile. Dai click pe un asteroid, te uiti la bara. Nu, nu craftezi nimic de la inceput, te-ai dilit la sursa? Pentru aia iti tre nush cate luni sau ani sa stai degeaba, sa freci motanul si sa astepti sa iti creasca bara de research. Nu ai cum sa accelerezi procesul decat marginal, cu implanturi, unde o sa-ti salveze doua zile la o asteptare de 30 de zile pt. nush ce research.

Jurnalul capitanului se incheie cu intrarea mea intr-o corporatie, unde am fost ademenit intr-o centura de asteroizi cica sa pazesc un transport si executat sumar de colegi sub pretextul ca eram spion. Banuiesc ca luni intregi de nejucat jocul, repetat misiuni ad nauseam si uitat la bara de progres a research-ului fara a o putea impacta oricat ai juca au avut un efect de dilire a capshorului jucatorilor, de-aia ii si vad ca find unii dintre cei mai aprigi fanboys, de parca ar fi toti victimele unui choice-supportive bias. Si mai sunt sigur ca, dupa doi ani de frecat manganu', bai nene cand intri in zero si iti faci o baza si te apuca o batalie de-aia de 2 FPS unde stai si faci management de scuturi, se merita. Deja ai dat doi ani jumate bani pe un MMO sa nu-l joci, si daca iti servea un rahat pe tava il papai cu lingurita si luai restul la pachet.


2. Dwarf Fortress



Sunt un snob cand vine vorba de gameplay versus grafica. Fac parte din grupul ala de neckbeards care considera ca grafica si eye candy au omorat industria jocurilor, iar jocurile au devenit din complexe dar minimaliste grafic in omg fiecare frunza e pictata manual dar jocul e o malahie. Pentru ca inainte aveai cat timp voiai sa scoti jocul si acum ai un an pan' la craciun sa-l scoti si jumate din echipa sunt designeri si graficieni. Pentru ca, intre timp, the filthy casual peasants s-au prins ca joacele-s cool si acum ei sunt publicul tinta.

Avand in vedere background-ul prezentat, si normal ca atunci cand am auzit de Dwarf Fortress, cat de complex e si ce emergent gameplay scoti din el, am zis, clar, frate, asta-i pentru mine. Creat de un autist care lucreaza la el de cand haul si o sa mai lucreze pana moare, precum un GRRM al jocurilor, era clar ca nu e plamadit din acelasi lut precum triple-A money grabs for the plebs. Problema mea insa era ASCII, ca nu stiu daca J verde inseamna jumari sau jaguar sau Jagdpanther si in cazul asta nu stiu daca-i bine mai inspre J sau mai departe de el. Un graphic pack mai tarziu, arata asa:



Si aventura a inceput! Am creat o harta, istorie, loc de pornit, totul era brici! Si apoi sa incep sa dau comenzi la dwarfi sa-mi creeze fortareata de autism total. Numai ca n-are suport de mouse si orice actiune trebuie facuta trecand prin 7 submeniuri. Ewww, ce scarbosenie, numai basement dwellers joaca rahatul asta.


3. Heroes of the Storm



Coborand in jos in iadul jocurilor mele, ajungem la al treilea cerc, cercul unei deficiente viziuni asupra pietei jocurilor. Acest joc nu numai ca are un gameplay, mecanici care incita la ura. Jocul asta are o istorie care incita la ura.

Acu mai mult de un deceniu, Dota facea ravagii in salile de net si nu numai, aducand inapoi Warcraft III in lista celor mai bine vandute jocuri. Trei oameni au lucrat la Dota, Eul, Guinsoo si Icefrog. Cei de la Blizzard au vazut ca le merge bine, s-au frecat pe burta satisfacuti, dar n-au dat un os modderilor. Guinsoo a plecat sa faca League of Legends si acum se tavaleste in bani. Ani buni au trecut si Blizzard nu s-a gandit niciodata ca urmatoarea vaca de muls se afla fix sub nasul lor, doar trebuie sa intinda o mana. Apoi a plecat si Icefrog care, impreuna cu Eul, s-au dus la Valve si au facut Dota 2, si acum se tavalesc in bani.


In stanga, Icefrog sta relaxat. In dreapta, Eul se uita dragastos la el.

Si Blizzard-ul s-a prins precum un Slowpoke ca aoleu stai ca MOBA e o chestie si am putea sa facem bani. Si au facut cel mai prost MOBA ever™: Heroes of the Storm.

Heroes of the Storm mi s-a parut un MOBA foarte debalansat dpdv al eroilor. XP-ul este shared intre eroi, asadar daca joci cu unul prost in echipa o sa te traga si mai mult in jos, nu numai ca o sa-i feedeze pe ailalti, dar nici n-o sa ai cum sa cresti tu de capul tau independent sa ai vreo sansa sa rebalansezi situatia. Nu exista obiecte sau gold, tot ce conteaza e un gank bun si gata. Jocul prezinta cateva optiuni de build al eroilor, dar prea putine incat sa conteze. Asadar, devine plictisitor rapid daca n-ai bani reali sa cumperi alti eroi sa vezi ce-i cu ei, si chiar si dupa asta devine plictisitor rapid pentru ca e fix acelasi lucru repetat in prostie. Da, si Dota si LoL au aceeasi problema, dar macar acolo mai faci alt build, si cu obiecte ajunge sa difere destul feel-ul unui erou. Si fragurile sunt shared, adica orice posibilitate de a straluci ca individ (chiar daca joc un joc de echipa, vreau sa fiu recunoscut pentru aportul individual si nu-mi pasa atat de mult ca a castigat echipa cat imi pasa daca eu am facut diferenta sau nu) este complet stearsa. E jocul perfect pentru comunisti vs. comunisti.

Sa recapitulam. Blizzard a avut MOBA in mana un deceniu, nu le-a dat un cartof modderilor. Modderii au plecat, si-au facut jocul lor, s-au umplut de faima si bani. Au zis Blizzard ca-si fac ei MOBA-ul lor, with blackjack and hookers, si a iesit un rahat sinistru. Atata prostie si incompetenta mai rar gasesti si de-aia HotS isi are locul lui in shitlist-ul meu.

4. Gothic 3


Un cerc de iad mai jos, dam de abominatiile din categoria "QA is for losers". Acest joc reprezinta un punct important din viata mea, pentru ca de atunci am incetat sa mai join the hype train si sa mai iau jocuri cum au aparut. Am facut prostia de a lua Gothic 3 imediat dupa release, avand in vedere ca eram un fan al seriei Gothic. Primul Gothic a fost primul RPG 3rd person pe care l-am jucat, toate RPG-urile pana atunci fiind isometrice. Grafica, pe vremea aia, era top notch, fiind batuta doar de Morrowind, care si venea la pachet cu ultimele placi video. Mai avea si multe alte inovatii in lumea jocurilor, cum ar fi NPC-uri cu program zilnic (se duceau sa doarma, se duceau la piata etc.). Al doilea Gothic, desi doar o ciorba reincalzita, a fost privit de mine ca un expansion al primului si se terminase ca nuca-n perete, lasand loc de o continuare care se intrevedea a fi epica.

Cred ca stie toata lumea cum se continua povestea. Bug-uri peste bug-uri, dintre care unele din ele foarte frustrante, gen stunlocking boars, lens flare de la soare in pesteri, gauri prin harta si, ca sa imi strice de tot experienta, progression block. Eu am avut mult mai putina rabdare ca un prieten care a luat unofficial patch dupa unofficial patch, pana l-a facut un Frankenjoc in care mai sarea un NPC cu cate un text in rusa, care lipsea din jocul original.

Lucrurile astea se intampla mult mai des in ziua de azi pe Steam, unde early access e first alpha, release e beta si abia dupa doi ani primesti jocul intreg (cu cateva DLC-uri), dar pentru vremea aia era o blasfemie. Cand am luat Rome 2 acum 2 saptamani de pe Steam si am putut sa ma bucur de el fara bug-uri pentru ca l-au testat deja fraierii, mi-am adus aminte de lectia importanta pe care mi-a dat-o Gothic 3.


5. Pokemon GO


Ce, ati si uitat deja? Baaai, asta-i jocul pe care credea toata lumea ca o sa-l joace minim doua eternitati si-un sfert! Nu se facusera servicii de taxi care te plimbau incet sa-ti coaca ouale, si mai era si ala care si-a dat demisia sa se joace Pokemon GO full-time? Nu au facut unii pokestop-shop-uri? Hai ma ca a fost... anu' care tocmai ce-a trecut, ce naiba! Nu mai e 9gag-ul full de oratanii penibile, facute de oligofreni pentru copii? Nu mai aflu din 5 in 5 minute care echipa e mai retardata in viziunea celorlaltor echipe? E oare pentru ca jocul in sine e prost rau, bug-uit in draci si foarte, foarte rudimentar? E oare pentru ca harta cu punctele importante e luata dupa Ingress si deci punctele de pokemoneala sunt biserici sau te-miri-ce?

Oameni in toata firea, care de decenii intregi au par pubian, se plimbau ca cretinii pe strada, picau in gauri de canal, faceau accidente, pentru a juca un joc execrabil din punct de vedere al executiei si calitatii, pentru ca de aceasta perla la care cica au slefuit douj de ani a fost atasat un franchise facut sa vanda niste jucarele, care contine una dintre cele mai puerile si infantile premise existente vreodata: animalute caraghioase si niste negrese se bat pentru amuzamentul si faima unor personaje care nu cresc niciodata, ca sa ramana la nivelul intelectual al consumatorilor. Aceasta dejectie mentala este Fig.1 in demonstratia faptului ca umanitatea nu are viitor.


6. Warhammer Online


Nu sunt fan Warhammer. Nici nu aveam habar cine sunt Skaven, ce-i aia End Times si de ce Games Workshop si-au dat cu IP-ul de pamant pana de curand, cand am luat Vermintide. Warhammer Online l-am primit moca pentru ca la vremea respectiva lucram pentru comania care a cumparat Mythic, si anume EA.
Pornesc eu jocul, toate bune si frumoase. Imi fac un char de tip Squig Herder, ca e ca un hunter si stiu eu ca hunter-ii se descurca cel mai bine la PvE solo. RPG-ul se simtea foarte asemanator cu WoW. Zonele erau impartite pe bucati de cate 10 nivele, gen pentru 1-10 zona 1, 11-20 zona 2 etc. Zona 1, bucurie. Quest-uri simplute, PvP in battlegrounds cat cuprinde, am crescut mai mult din PvP. Apoi am intrat in zona 2, unde nu mai erau muritorii cu conturi de trial. Pustiu. Chel. Quest-uri care necesitau multi oameni, lasate abandonate. Abia daca mai gaseam un alt jucator aliat ratacit, nemaivorbind de inamici. Daca nu erau nici inamici, nu mai faceam xp din PvP. Trageam zilnic de bara de XP si ma luptam cu hoarda de monstri fara sa vad jucatori ore in sir. Cand am ajuns in zona 3, deja ziceai ca mi-a luat tata server. Eram un fel de I Am Legend al zonei 3, umbland prin wasteland singur, doar eu si cu pet-ul. Quest-urile globale, chiar si cele vazute ca fiind "verzi" adica low-level, nu mai puteau fi facute pentru ca nu mai faceam fata, erau monstrii prea grei si trageam prea multi, erau clar gandite zonele sa fie pline de jucatori. As fi putut face PvP doar daca ma omoram singur. La un moment dat chemam GM-ii doar sa le arat bug-uri si sa am cu cine sa vorbesc, si ei veneau instant pentru ca nu era ca si cum aveau altceva de facut, gen "alti jucatori" de servit. Masiv multiplayer online, m-a coplesit.


7. Darkest Dungeon



Sa nu combini niciodata ROGUELIKE cu GRIND, mai ales daca poti sa mori pentru ca plmRNG. Jocul asta ia 6 ore de gameplay bun si mai tranteste inca 120 de ore de chin doar pentru ca e punishing aiurea. Nu ma intelegeti gresit, imi plac jocurile challenging, dar cele challenging, nu punishing. Imi place cand un boss ma omoara pana-i gasesc eu punctul slab, nu ca ma omoara pentru ca (un)lucky crit 10000k you die. Try again, dar de la inceput si mai intai farmeaza astea douazeci de dungeon-uri identice, generate random. Ai farmat? Mai ia o sansa la boss. Pishing shot 10000k din nou ti-ai luat bataita? Ia-o de la 0, mai baga niste farm, ca deja ti se lungesc ochii ca la chinezi si asta-i semn ca-ncepe sa-ti placa.


8. Sunless Sea



Sa nu combini NICIODATA ROGUELIKE cu GRIND, mai ales cand premisa jocului tau este sa stea lumea sa citeasca povestioarele tale. Un joc anost si incet in draci, fara vreo esenta in afara fitzelor de genul "ia uite cat scris avem noi bueeei scris egal cult egal arta". Simplu si tembel facut dpdv mecanic, e doar povestea de el, si apoi mori si o iei de la capat ca sa mai citesti o data povestea. Oops, am murit, o luam de la cap.

Un joc anost si incet in draci, fara vreo esenta in afara fitzelor de genul "ia uite cat scris avem noi bueeei scris egal cult egal arta". Simplu si tembel facut dpdv mecanic, e doar povestea de el, si apoi mori si o iei de la capat ca sa mai citesti o data povestea. Oops, am murit, o luam de la cap.

Un joc anost si incet in draci, fara vreo esenta in afara fitzelor de genul "ia uite cat scris avem noi bueeei scris egal cult egal arta". Simplu si tembel facut dpdv mecanic, e doar povestea de el, si apoi mori si o iei de la capat ca sa mai citesti o data povestea. Oops, am murit, o luam de la cap.

Un joc anost si incet in draci, fara vreo esenta in afara fitzelor de genul "ia uite cat scris avem noi bueeei scris egal cult egal arta". Simplu si tembel facut dpdv mecanic, e doar povestea de el, si apoi mori si o iei de la capat ca sa mai citesti o data povestea. Oops, am murit, o luam de la cap.

Un joc anost si incet in draci, fara vreo esenta in afara fitzelor de genul "ia uite cat scris avem noi bueeei scris egal cult egal arta". Simplu si tembel facut dpdv mecanic, e doar povestea de el, si apoi mori si o iei de la capat ca sa mai citesti o data povestea. Oops, am murit, o luam de la cap.

Un joc anost si incet in draci, fara vreo esenta in afara fitzelor de genul "ia uite cat scris avem noi bueeei scris egal cult egal arta". Simplu si tembel facut dpdv mecanic, e doar povestea de el, si apoi mori si o iei de la capat ca sa mai citesti o data povestea. Oops, am murit, o luam de la cap.


9. Dragon Age 2



Dupa ce primul Dragon Age a bagat Bioware in faliment, pestele mai mare numit EA a papat Bioware si a transformat-o in abominatia care e fortata sa-si bata joc de propriile IP-uri. Ca intr-un circ absurd, nume de pe lista Bioware sunt luate si date prin cacat, lasate la copt 3 minute repede-repede, trecute rapid prin fata testerilor si apoi impachetate frumos, impreuna cu plicurile aferente pentru piscotarii de revieweri, spre distributie asupra consumatorului cateodata nestiutor, impreuna cu hype, video-uri cu content care nu apare in jocul final, dlc-uri day one si uite cum devin Jim Sterling.

Oricine a jucat ambele Dragon Age poate sa isi dea seama de imensa lobotomizare a Dragon Age-ului in sequel. suntem supusi la o reducere mai mult decat substantiala in ceea ce priveste optiunile de customizare ale caracterelor. S-au dus armurile pe piese si bonusurile de set, cauta-n cufere sa gasesti niste token-uri cu care iti upgradezi magic armura. Au facut o caverna, sunt sigur ca sunt foarte mandrii de ea, ca e aceeasi caverna de fiecare data cand intri intr-o caverna. Din vraji a ramas un sfert, din tactici AI nu mai zic.

Au bagat totusi ceva care face legatura cu alegerile facute in Dragon Age: Origins, in afara de 3 linii de dialog schimbate. Ca un joc de sine statator, ar fi fost doar sub-mediocru si atat. Dar faptul ca poarta numele de Dragon Age e fix parada unui cadavru.


10. Mass Effect 3

1. Deus Ex: Human Revolution


P.S. - Am fost hateful ca să match-uiesc tonul draftului, nush dacă e musai, e primul draft, sunt neîntinat...


2. Gears of War 2



3. The Talos Principle

https://i.ytimg.com/vi/kB4KoEIzgIQ/maxresdefault.jpg

Cu o grafică urîtă cu spume, lipsită de personalitate, vine un puzzler care fură cu nesimțire tot ce s-a făcut vreodată plăcut în materie de puzzle-uri, într-o lume de joc care pare alcătuită din ce a avut de eliminat Myst după o clismă zdravănă. Ca nesimțirea să meargă pînă la capăt, se îmbracă în haine pseudo-filosofice și încearcă să se joace cu capul tău în cel mai ieftin mod posibil, demn de intriga serialului Lost. Dintre toate crimele pe care le poate comite un puzzler, alege să le înfăptuiască pe cele mai grave: e plictisitor de pute și la fel de inteligent precum un test grilă cu alegeri multiple la filosofie și logică.
E ok, mai dai cu japca, da' ca să te califici drept valabil trebuie cel puțin să ai simțul umorului și puțintică autoironie. Ești un joc, ce naiba!


4. X-COM: Enemy Unknown



Ai zice că în 2012 s-ar fi potolit lumea cu frica de Armaghedon și echipele care dezvoltă jocuri video de strategie/tactică pot să se concentreze liniștite pe zonele unde nu s-au înregistrat progrese notabile în ultimii 20 de ani: AI, dinamică de joc, algoritmi inteligenți pentru 'ajustarea' situației în timp real, simularea unei invazii extraterestre coordonate, care-și schimbă prioritățile în funcție de ce face jucătorul, set aleator de 'misiuni' paralele, care reflectă reacțiile agendei aliene în funcție de deciziile strategice ale jucătorului.
Ai zice că nu e nevoie de set pieces și reinforcement-uri ieftine, de 'alea iacta est' la început de rundă. Ai zice că libertățile pe care ți le puteai lua cu inventory-ul în primele titluri erau ceva bun. Ai mai zice că probabil tranziția spre finalul unei campanii ar putea fi punctul culminant, un railway strate-shooter lamentabil.

Dar, uitîndu-te la Enemy Unknown, n-ai mai zice nimic și, cu ochii în lacrimi, ai băga un UFO și TFTD în lanț, doar să-ți ștergi de pe retină șutul brutal, recepționat într-un colț drag al copchilăriei. Despre continuare, nici nu mai zic. Ne jucăm de-a hoții și vardiștii prima tură. A doua tură, avem o idee genială: hai să joci tu cu hoții, gogule. Doar că vor fi de enșpe ori mai slabi, îți vom face din fiecare misiune un wave-defending sau offending minigame și vom avea grijă să meargă ca o rîșniță și pe un PC decent, doar așa, fiindcă suntem Firaxis, dezvoltatori tradiționali de jocuri pe console prea retardați să citim un manual de engine de joc și să-l optimizăm cît de cît. Game design at its best, strategie căcălău, tactici de rămîi prost și un AI despre care ai jura că e posedat de vecinul Ștefan a PIIIG.
Cee, te plîngi? Dar e treide, coaie, ce, nu-ți plac efectele de foc și fum?

5. Dead Island



Pentru că ce ar putea fi mai inspirat decît să altoiești fail-urile din Borderlands (exces de scurmat prin gunoaie, mobi cu level-up inexplicabil de frecvent, obligarea jucătorului să treacă la o armă mai eficientă fiindcă aia care de fapt îi place și cu ajutorul căreia își făcuse un stil de joc distractiv abia mai dă chip damage la cei mai josnici mobi) cu niscai iz de Left For Dead (dar fără focusul ăluia), puțintel Dead Rising (dar numai grotescul, nu și amuzantul) pe un decor de Far Cry, căci, nu-i așa, ce contrast stupefiant între o vacanță în Paradis și o luptă pentru supraviețuire în Infern. Subtilitate ioc, nuanțare ioc, gameplay care pare mai degrabă o caznă repetitivă de hunter/hunted + gatherer. Repetitiv pînă la sînge, cum dai de ceva atmosferă îți amintești că trebuie să faci backtrack pînă la mama naibii printre hoardele de respawnaci să-ți ascuți cheia franceză scuipătoare de flăcări de îți lasă totul flasc, iar 'specialii' numai speciali nu sunt. Nu zic, se pricepe să facă momente bune de tensiune cam în aceeași măsură în care o dă de gard cînd ți-e lumea mai dragă.

Exclusiv pentru masochiști.


6. Wing Commander



Practic, e seria care a băgat Hollywood-ul, mai exact partea lui de rahat, în jocuri. Cu un buget bomastic, acting de tot căcatul și niște mecanici de joc de se-nvîrt Elite și X-Wing vs Tie Fighter pe toate axele de scîrbă și nu știu cîte continuări la fel de retardate ca abominația care le-a dat startul, a reușit să fută decisiv și lumea creatorilor de jocuri, transformînd-o într-un mare slot machine, interesantă cel mult pentru contabili, unde important e să nu-ți asumi niciun risc și să scoți măcar cît ai băgat, nu să lucrezi la abordare, explorînd profunzimea mediului.
Cine s-a încăpăținat să meargă contra curentului (Troika, Looking Glass, Black Isle, Sir-Tech și alții) și-a furat-o din plin, motiv pentru care vezi întreaga vomă de playsafe.

Pînă și Sid Meier's Pirates! din '87 îl face în toate pozițiile, fără atîtea mijloace artistice și financiare. Unde mai pui că papagalul s-a întors și a muls cu vorbe goale și rahat de bivol fonduri cît toate studiourile bune falimentare laolaltă în doar cîțiva ani cu sinistrozitatea aia de Star Citizen. Chris Roberts e un văcar și cine a cotizat pentru jocurile lui e o vacă.


7. Curiosity



Cea mai mare porcărie din istoria a orice legat de jocuri video. Din păcate, a demonstrat că, în linii mari, oamenii sunt din ce în ce mai proști nu merită să li se întîmple nimic bun. Nici nu pot să mă desfășor aici, nici să rîd de așa o glumă proastă nu mai pot.


8. Heavy Rain



Uitată fie era de tristă amintire a point and click-urilor frustrante și alambicate! Bun venit în viitorul jocurilor adventure, inspirate din thrillere și filme horror de categorie D! Interactivitatea nu a fost niciodată pe culmi mai înalte decît acum, cînd poți să-i scuturi scula protagonistului după pișare cu mișcări energice ale controller-ului avansat Sixxxaxxxis. Apasă clanțe! Învîrte robineți cu mișcări realiste! Deschide capacul tomberonului cum nu l-ai mai deschis în niciun joc! Mai ales, lasă-te purtat de intriga complexă, umple-te de suspans cu un final previzibil de la o poștă - nu e ca și cînd nu există oricum gameplay care MERITĂ și distrage de la expunerea de tot rîsul. Clap, clap, clap, mai faceți din astea, în sfîrșit, după atîtea exclusive lamentabile precum Demons' Souls sau Ni Ko Uni, merită să ai un PS - ca și cînd filmele din seria Yakuza sau MGS nu ne-au plictisit destul! GG!!!


9. Metro 2033



De teamă că după n+1 beri voi fi atît de elocvent că va face implozie thread-ul, descrierea mai tîrziu.

Mai tîrziu:

Te chinui să rupi gura tîrgului în cele mai nasoale condiții posibile, stai ca șobolanul să faci un AAA din nimic, alimentînd unitatea centrală dela 1000 de baterii R6 (AA). Bagi shadere peste shadere peste texturi și poligoane pe care mi le vomită monitorul înapoi de nu pot vedea jocul de ele. Investești în animație și amibent să faci <atmosferă>, comunități vii, dramă umană și toate alea. Bagi elemente de imersiune, cum ar fi să renunți la majoritatea chestiilor care seamănă cu un HUD și le transferi pe obiectele din joc (GG!).
După care, ambalezi totul într-un mare tunel, bagi extratereștrii-mutanți-interdimensionali buni-dar-răi, alternezi momente frustrante și slab realizate de sneaker cu măceluri în toată regula pe coridoare și închei totul - surpriză - într-un mod în care dai de înțeles că există și un final mai bun, dar tu, jucătorule prost, nu te-ai prins că nu trebuia să colectezi gloanțe din stația X, să o tragi de codițe pe Natașa din stația Y, trebuia în schimb să hrănești porcii din halta Z și era de la sine înțeles că dacă te holbezi prea mult la texturi albastre nu are cum să-ți pice varianta roz.
Din ce putea fi lejer o chestie de durată, imersivă, cu un motor mai plauzibil și interesant, extins pe întinderea hub-urilor metroului, cu mici componente strategice, cu un stealth și sistem de 'morală' mai bine explicate și implementate, a ieșit un carusel unde belești ochii la pixeli și cam atît. Toată investiția în dezvoltare și aia a jucătorului în lumea de joc se rezumă la 'facem ca-n Half Life că a avut succes',și-așa le rupem gura cu grafica.
Bun, insultă peste injuriu ce fac ei cînd e vorba de 'revizuit' edițiile? Mai bagă frate niște grafică, fiindcă altfel era jocul perfect, impecabil.
Ca să fiu sincer, nu e nici pe departe o experiență nasoală. Dar cînd vezi cît talent zace acolo și în ce închisoare bășită a designului s-a consumat, îți vine să-ți tragi singur masca de gaz de pe ochi și să te sufoci, numai să uiți de o asemenea risipă.
Bașca, nici pînă acum nu ș-au dat seama că dacă tot te caci pe tine că vrei atmosferă și autenticitate, elementul de tensiune și cel horror sunt fabricate chiar de jucător, în mintea lui? Nu e mai bine să te gîndești ce dracu l-ar face nesigur, paranoic, reflexiv, decît să borăști pterodactili mutanți alieni ca presupus proxy pentru toată paleta de angoase pe care ar putea să o simtă jucătorul? Pe mine unul m-au făcut mult mai mult la țichi excursiile printre oameni. Unde erau segmente de mutanți (mult prea previzibil și sec delimitate), făceam: "V-ăn p..a mea, iar?"
Chestiile banale sunt cele mai de speriat, frica de a nu le înțelege adevărata natură, că nu sunt ceea ce par. Cu un 'background' precum cel creionat de o catastrofă, nici nu ar fi fost foarte greu să aduci omul în starea de a se întreba dacă lucrurile mai sunt sau nu ceea ce știa că ar fi trebuit sa fie. Poți face minuni din chestii trecute cu vederea, iar infrastructura lor permitea chestia asta.
Dar nu, urmăm un roman bășit cu o poveste whatever (credeți-mă, e oribil de slab), pe o durată de joc și o expunere care face aproape imposibilă atașarea de orice personaj, inclusiv creionarea unei proprii identități sau afecțiunea față de Artyom, protagonistul pe care-l mînărești prin joc. Setting-ul e bun, grafica rupe, dar unde e substanță, liantul, unde e realizarea potențialului unui asemenea titlu? Mi-e rău.


10. Dark Souls II



Nu e un secret că primele două apariții din seria Souls (Demons', Dark) sunt printre conglomeratele de octeți pentru care consider că merită toată nebunia asta cu jocurile video. Old school, dar cu idei noi, cumva neatinse de conceptul de 'trend', maid degrabă decît să se ia după moda vremii, au reușit chiar să creeze un curent nou și să stîrnească admirația și invidia creatorilor de jocuri.

Pe urmă, Dark Souls II. O să încep cu partea bună: în sfîrșit, un Souls portat OK pe PC, chestia asta m-a foarte bucurat. Și interfața s-a dovedit mai eficientă, scutindu-te de o mulțime de butonat aiurea, cum se întîmpla prin predecesori.
Problema? Tăvălugul accesibilizării și popularizării nu s-a oprit acolo și a trecut cu nesimțire granița greșită, aia care face un joc Souls să fie atît de aparte: și-a băgat nasul în designul lumii de joc, al inamicilor și NPC-urilor și - dorind să mulțumească un public mai larg - a pus un accent nesănătos pe componenta PvP în tot ce a însemnat echipament și echilibrare.
Și, da, au reușit să atragă noi jucători, următorul titlu s-a dat bundle cu PS4, ce mai, succes total. Pînă și cei pe care i-a dat primul Souls gata au apreciat 2-ul. Dar pe drum s-a pierdut vreo 50% din ce i-a făcut predecesorii deosebiți: atmosfera, misterul, unitatea lumii de joc. Nu că restul de 50% nu ar face să merite oricum experiența.

1. Kalonline (2004)



2. Achaea, Dreams of Divine Lands (1997)



3. Might and Magic IX (2002)



4. Counter Strike: Global Offensive (2012)



5. Bioshock Remastered (2016)



6. Grand Theft Auto IV (2008)



7. Ultra Street Fighter IV (2015)



8. Dragon Age: Origins (2009)



9. X: Rebirth (2013)



10. King's Bounty: Warriors of the North (2012)