[Teorie] "Retro" - un exercițiu în degenerare semantică
Posted: 28 Feb 2017, 20:37
Stau la o bere cu niște amici. Înainte de a arde un film prin proiector ne uităm la ceva știri online, parcă simulând trăirile părinților noștri care în tinerețe erau serviți cu puțin telejurnal și ceva propagandă în cinema-uri înainte de ecranizarea filmului. Suntem informați de o domnișoară cu buze fine despre o “expoziție de mașini retro”. Uite domnule, tocmai ce am fost cu câteva luni înainte la o expoziție de calculatoare retro (având cuvântul chiar în titlu), acum îmi sunt oferite și mașini retro. La prima vedere, s-ar părea că un curent stilistic ce a avut dintotdeauna calități îndoielnice a luat cu asalt lumea designului industrial (spre exasperarea designerilor cu gust de pretutindeni). Doar că nu. Desigur – și acum lăsând la o parte tonul ironic și forțat – mașinile “retro” despre care vorbea domnișoara erau, după cum și-a dat seama deja cititorul cu discernământ, nimic altceva decât mașini vechi. La fel cum niște calculatoare expuse într-o cafenea pe care le-am văzut acum ceva vreme erau tot vechi și atât. Dacă în cazul din urmă, unde confuzia între software “vechi” și “retro” era deja abundentă datorită utilizării abuzive a termenului propagată de scena jocurilor indie și a entuziaștilor de aparatură veche care din păcate nu sunt și entuziaști în ale semanticii, faptul că asemenea imbecilitate apare și în legătură cu domeniul auto, ce are o tradiție mai veche și conține deja termeni consacrați precum “mașini de epocă” sau “mașini clasice”, mi s-a prezentat ca un element îngrijorător. După ce râd cu cei doi prieteni despre ce tocmai am văzut și admirăm fugitiv trăsăturile atrăgătoarei prezentatoare de știri – îmi dau seamă că asist, pentru prima dată în viața mea, la procesul de propagare a coruperii lingvistice, la involuția unor termeni sub mâna publicului. Am ignorat subiectul crezând că va dispărea singur, că în timp va fi tern și oamenii vor reveni la cuvinte simple pentru lucruri simple. Dar vulgul nu are măsură și corupția de orice fel îl inundă, îl acaparează și îl animă. Bun. Atunci să facem curat. Că deja adevărul s-a lăsat așteptat prea mult timp, și suntem mai mult decât îndeajuns de întârziați la petrecere pentru o intrare de efect.
În designul de orice fel (grafic, industrial, vestimentar, etc.) termenul “retro” identifică un lucru nou ce are elemente stilistice, sau chiar mecanice, similare cu un lucru ce îl precede. În arte de asemenea. În fapt, în orice domeniu acest termen este folosit cu acest sens de oricine nu este un imbecil.
Lotus Seven, produs de Lotus Cars sub direcția lui Chapman în 1957 este un autoturism clasic (a trecut de mult de baremul de 25 de ani, lucru care face orice mașină clasică, inclusiv un Oltcit măi băieți) – e un autoturism vechi, considerat clasic datorită vechimii sale ce a trecut de un barem arbitrar ales de cei din domeniu. Plymouth Prowler produs de DaimlerChrysler pe la finalul anilor nouăzeci, mașinuță ce s-a făcut cunoscută generației mele prin seria Midtown Madness, este de asemenea o mașină veche; mai puțin veche decât Lotus Seven dar cu siguranță mult mai retro decât Lotus Seven. Pentru că Prowler este conceput ca o trimitere directă către era și stilistica băieților de la Lotus; fiind deci un lucru ce face un arc în timp către un lucru mai vechi poate fi clasificat fără probleme ca un design retro. Lotus Seven a fost cât se poate de bine împlântat în era sa stilistic și tehnic, fiind oarecum în temă cu mașinile de pista ale momentului. Nimic retro acolo, era “state of the art” în materie de mașini sport și în prezent este apreciată de colecționari cum se cuvine. Mai puțin poate fi spus despre Prowler care poate fi privită ca primul pas către PT Cruiser, lol (nu pot să spun că împărtășesc dezgustul unora față de Cruiser; chiar m-a impresionat când am văzut-o prima data pe stradă copil fiind, dar înțeleg aversiunea față de ceva în așa hal de – da, retro). O “expoziție de mașini retro” ar fi deci o expoziție de mașini ce au carecteristici retrograde în design, indiferent de anul de fabricație.
Dar media, acest vârtej de informații și curente cu sistem digestiv salin ce regurgitează tot felul de reziduuri pe plăjile noastre însorite, nu are loc pentru asemenea finețuri sau distincții. Și totuși, rezidurile vin de undeva, și acum ne apropiem de acele calculatoare vechi, unele mai îngălbenite ca altele. Nu este nimic retro în ceea ce privește un Atari ST, un Amiga 500, un IBM compatible al anilor nouzeci, sau orice calculator până la Antikythera sau prima numărătoare care a fost un “supercomputer” la vremea creării sale. Aceleași reguli explicate mai sus pentru domeniul auto se aplică și aici, cu mici detalii demne de luat în considerare tipice complexității mecanice ale industriei IT – dacă Atari 2600 nu este o masinărie retro ci doar veche, un Atari Flashback în schimb este, pentru că are caracteristici hardware retro evidente, emulând look-ul și abilitățile unui Atari 2600 împreună cu o suita de jocuri. Și aici intervine finețea, acesta emulează jocurile originale – dar este vorba exclusiv de redarea unor jocuri vechi. Exercițiul hardware și software oprindu-se la nivel de emulare, codul fiind chiar cel original (nimic retro acolo deci), proiectarea unor titluri noi cu stilistica jocurilor acelei ere fiind dincolo de ceva precum Atari Flashback sau alte asemenea proiecte de relansare a unor titluri clasice (pentru ca au trecut de mult de baremul de 25 de ani, nu-i așa). Pentru asta trebuie să facem încă un pas.
Jocurile video post 2000. Democratizarea puternică a uneltelor de creație digitală, evoluția tehnologică și hardware-ul accesibil puse sub vălul de nostalgie al unei generații întregi duce la apariția scenei “indie” și a produselor acestora, pe bună dreptate privite ca retrograde de cei ce au avut ochi să le vadă ca atare. Limitări tehnice precum rezoluții joase cuplate cu direcții artistice/mecanice ale deceniilor trecute sunt reanimate și puse pe raft. Și de aici începe confuzia, iată nodul ce trebuie tăiat cu sabia.
Scena indie, plină de pseudointelectualism, arfe artistice, direcționată de un șarlatanism naiv deloc cultivat sau discret, începe să aducă confuzie în termeni și în percepția a ceea ce este vechi și nou. Care sunt originile exacte ale coruperii nu contează, cumva prin mrejea de bloguri, articole din presa de specialitate, decernări de premii, în alte cuvinte, în acea popularizare instinctivă și tâmpă (că nu e vorba efectiv de propagandă in sensul real, nu au rupt fraierii pagini din manualul bolșevicilor; asta ar presupune un dram de educație lol) a celor ce fac astfel de jocuri dar și a celor ce le consumă, termenul “retro” este gradual alipit și titlurilor vechi, titluri dintre care multe au fost la origini – și încă sunt pe plan istoric – “state of the art”. Acest lucru a convenit cu siguranță scenei indie la nivel colectiv, pentru că dacă termenul care semnifică întreaga lor șleahtă este asociat cu greii trecutului, înseamnă că și ei sunt, nu-i așa, niște grei. Ba mai mult, prin procesul de raționalizare absolut feminin al acestor indivizi, pe măsură ce termenul “vechi” a început să fie înlocuit de “retro” în privința jocurilor clasice, sunt sigur ca inversul a început să prindă contur în mințile lor, și anume că nu micile lor încercări amatoricești sunt precum clasicii, ci că mai degrabă, clasicii sunt ca ei. Să nu îndrăznim să ne așteptăm la mai puțin de la nadirul artei noastre, unde susul devine jos și josul sus. Cave Story și Spelunky (da, chiar ele, mai există un suflet care își aduce aminte de aceste “indie darlings”?) sunt jocuri retro, vizual și mecanic. Metroid și Rick Dangerous nu sunt retro, sunt jocuri vechi care la vremea lor au fost în linie cu stilul vizual al perioadei și au demonstrat competență tehnică cu jocuri similare, fiecare pe platforma căreia îi aparține; Rick Dangerous fiind lansat pentru mai multe PC-uri, printre care și Amiga sau Atari ST-ul menționate mai sus, iar Metroid pentru Famicom/NES/lolterminatordoi. Putem trage ușor linia la dezvoltarea scenei indie ca moment pivotal în degenerarea termenului, deoarece înaintea acestui curent termenul retro era folosit corect, iar în ceea ce privește titluri vechi, când era cazul se folosea un termen cu o încărcătură afectivă aparte – “oldie”. Oldies but Goldies se mai spunea pe forumuri, pentru cei ce își aduc aminte, cei care nu au ajuns cu creierii zdrențe și pot încă să își mai aducă aminte.
Și iată cum ajungem și în ograda noastră, a celor ce mai și scriu despre jocuri. Recenzii retro, lol. O recenzie retro este o recenzie scrisă în stilul unei ere trecute, care are aerul anilor ‘80 să zicem, care are pasul și fluxul în exprimare ca în acea era, similar cu reviste ca Amiga Power sau Crash sau ce vrei tu; cu niște recenzii aspre, scurte, fără prea multă încărcătură literară (nu diferit de Game Over și Level în anii nouăzeci). O recenzie a unui joc vechi e doar o recenzie a unui joc vechi, și o recenzie veche e o recenzie veche. Ștanța “retro” pusă înaintea unei recenzii este un exces personal sau chiar un lucru gratuit menit să mai smulgă un sentiment, să atragă atenția. Un adaos ce trădează nivelul de înțelegere superficial al autorului și al articolului.
Treptat, de-a lungul unui întreg deceniu, în forma sa nouă mutantă și pestilențială, “retro” a ajuns în planul cel mai superficial al culturii umane, la nivelul pop-culture și media. Din animații pentru toate vârstele până la documentare sau reportaje, termenul “retro” ajunge să fie interschimbabil cu termenul “vechi”, ba chiar îl înlocuiește pe cel din urmă când e vorba de ceva plăcut vorbitorului, celălalt fiind utilizat pentru ce-i displace. Retro e când e de bine, vechi e când e de rău. Pentru că nimeni nu vrea să fie învechit, nimeni nu vrea să rămână în urmă. Totul e nou până când are o zgârietură. Țipla lăsată intenționat pe ecranul telefonului doar amână inevitabilul. Sub țiplă, o interpretare de Wolfenstein 3D modificată pentru touchscreen.
Cultura modernă, energică, plină de forță într-o creștere ilustrată cu o diagramă de flux care sparge fereastra. O linie de producție care scoate pe bandă rulantă pe cât de mult produs de calitate pe atât de mult reziduu, dacă nu chiar mai mult reziduu. Un amestec de culoare și piese din care vulgul nu știe să aleagă ce este prețios și ce nu. Și asta se aplică oricărui produs. La fel este și cu unul dintre cele mai puternice dar și firave produse umane, predispus prin natura sa abuzului, ce poate abuza dar fi și abuzat într-o fracțiune de secundă – cuvântul.
Dacă publicul abuză repetat un termen nu înseamnă că aruncăm mâinile în sus și spunem că asta e, publicul a vorbit și nu mai avem ce face, cuvintele și ele își schimbă sensurile și valorile în timp la fel ca oamenii, ce să-i faci. Așa e, se schimbă, și e bine că se schimbă, că totul e fluid și sănătos într-o spirală ascendentă – dar publicul își schimbă valorile după cum bate vântul, atât de greu e caracterul lor; și de cele mai multe ori cuvintele cad vertiginos sub atingerea omului de jos, își pierd nu doar lustrul ci pe deplin sensul când sunt scufundate în supa intelectuală a castelor inferioare. Să nu lăsăm deci cuvintele să cadă în mâinile imbecililor și să fie luate pe toate părțile fără să intervenim, fără să ridicăm bastonul și să rupem cocoașa vulgului când exact asta merită. Să fim buni critici și să folosim cuvintele cum se cuvine.
Să fim domni.
În designul de orice fel (grafic, industrial, vestimentar, etc.) termenul “retro” identifică un lucru nou ce are elemente stilistice, sau chiar mecanice, similare cu un lucru ce îl precede. În arte de asemenea. În fapt, în orice domeniu acest termen este folosit cu acest sens de oricine nu este un imbecil.
Lotus Seven, produs de Lotus Cars sub direcția lui Chapman în 1957 este un autoturism clasic (a trecut de mult de baremul de 25 de ani, lucru care face orice mașină clasică, inclusiv un Oltcit măi băieți) – e un autoturism vechi, considerat clasic datorită vechimii sale ce a trecut de un barem arbitrar ales de cei din domeniu. Plymouth Prowler produs de DaimlerChrysler pe la finalul anilor nouăzeci, mașinuță ce s-a făcut cunoscută generației mele prin seria Midtown Madness, este de asemenea o mașină veche; mai puțin veche decât Lotus Seven dar cu siguranță mult mai retro decât Lotus Seven. Pentru că Prowler este conceput ca o trimitere directă către era și stilistica băieților de la Lotus; fiind deci un lucru ce face un arc în timp către un lucru mai vechi poate fi clasificat fără probleme ca un design retro. Lotus Seven a fost cât se poate de bine împlântat în era sa stilistic și tehnic, fiind oarecum în temă cu mașinile de pista ale momentului. Nimic retro acolo, era “state of the art” în materie de mașini sport și în prezent este apreciată de colecționari cum se cuvine. Mai puțin poate fi spus despre Prowler care poate fi privită ca primul pas către PT Cruiser, lol (nu pot să spun că împărtășesc dezgustul unora față de Cruiser; chiar m-a impresionat când am văzut-o prima data pe stradă copil fiind, dar înțeleg aversiunea față de ceva în așa hal de – da, retro). O “expoziție de mașini retro” ar fi deci o expoziție de mașini ce au carecteristici retrograde în design, indiferent de anul de fabricație.
Dar media, acest vârtej de informații și curente cu sistem digestiv salin ce regurgitează tot felul de reziduuri pe plăjile noastre însorite, nu are loc pentru asemenea finețuri sau distincții. Și totuși, rezidurile vin de undeva, și acum ne apropiem de acele calculatoare vechi, unele mai îngălbenite ca altele. Nu este nimic retro în ceea ce privește un Atari ST, un Amiga 500, un IBM compatible al anilor nouzeci, sau orice calculator până la Antikythera sau prima numărătoare care a fost un “supercomputer” la vremea creării sale. Aceleași reguli explicate mai sus pentru domeniul auto se aplică și aici, cu mici detalii demne de luat în considerare tipice complexității mecanice ale industriei IT – dacă Atari 2600 nu este o masinărie retro ci doar veche, un Atari Flashback în schimb este, pentru că are caracteristici hardware retro evidente, emulând look-ul și abilitățile unui Atari 2600 împreună cu o suita de jocuri. Și aici intervine finețea, acesta emulează jocurile originale – dar este vorba exclusiv de redarea unor jocuri vechi. Exercițiul hardware și software oprindu-se la nivel de emulare, codul fiind chiar cel original (nimic retro acolo deci), proiectarea unor titluri noi cu stilistica jocurilor acelei ere fiind dincolo de ceva precum Atari Flashback sau alte asemenea proiecte de relansare a unor titluri clasice (pentru ca au trecut de mult de baremul de 25 de ani, nu-i așa). Pentru asta trebuie să facem încă un pas.
Jocurile video post 2000. Democratizarea puternică a uneltelor de creație digitală, evoluția tehnologică și hardware-ul accesibil puse sub vălul de nostalgie al unei generații întregi duce la apariția scenei “indie” și a produselor acestora, pe bună dreptate privite ca retrograde de cei ce au avut ochi să le vadă ca atare. Limitări tehnice precum rezoluții joase cuplate cu direcții artistice/mecanice ale deceniilor trecute sunt reanimate și puse pe raft. Și de aici începe confuzia, iată nodul ce trebuie tăiat cu sabia.
Scena indie, plină de pseudointelectualism, arfe artistice, direcționată de un șarlatanism naiv deloc cultivat sau discret, începe să aducă confuzie în termeni și în percepția a ceea ce este vechi și nou. Care sunt originile exacte ale coruperii nu contează, cumva prin mrejea de bloguri, articole din presa de specialitate, decernări de premii, în alte cuvinte, în acea popularizare instinctivă și tâmpă (că nu e vorba efectiv de propagandă in sensul real, nu au rupt fraierii pagini din manualul bolșevicilor; asta ar presupune un dram de educație lol) a celor ce fac astfel de jocuri dar și a celor ce le consumă, termenul “retro” este gradual alipit și titlurilor vechi, titluri dintre care multe au fost la origini – și încă sunt pe plan istoric – “state of the art”. Acest lucru a convenit cu siguranță scenei indie la nivel colectiv, pentru că dacă termenul care semnifică întreaga lor șleahtă este asociat cu greii trecutului, înseamnă că și ei sunt, nu-i așa, niște grei. Ba mai mult, prin procesul de raționalizare absolut feminin al acestor indivizi, pe măsură ce termenul “vechi” a început să fie înlocuit de “retro” în privința jocurilor clasice, sunt sigur ca inversul a început să prindă contur în mințile lor, și anume că nu micile lor încercări amatoricești sunt precum clasicii, ci că mai degrabă, clasicii sunt ca ei. Să nu îndrăznim să ne așteptăm la mai puțin de la nadirul artei noastre, unde susul devine jos și josul sus. Cave Story și Spelunky (da, chiar ele, mai există un suflet care își aduce aminte de aceste “indie darlings”?) sunt jocuri retro, vizual și mecanic. Metroid și Rick Dangerous nu sunt retro, sunt jocuri vechi care la vremea lor au fost în linie cu stilul vizual al perioadei și au demonstrat competență tehnică cu jocuri similare, fiecare pe platforma căreia îi aparține; Rick Dangerous fiind lansat pentru mai multe PC-uri, printre care și Amiga sau Atari ST-ul menționate mai sus, iar Metroid pentru Famicom/NES/lolterminatordoi. Putem trage ușor linia la dezvoltarea scenei indie ca moment pivotal în degenerarea termenului, deoarece înaintea acestui curent termenul retro era folosit corect, iar în ceea ce privește titluri vechi, când era cazul se folosea un termen cu o încărcătură afectivă aparte – “oldie”. Oldies but Goldies se mai spunea pe forumuri, pentru cei ce își aduc aminte, cei care nu au ajuns cu creierii zdrențe și pot încă să își mai aducă aminte.
Și iată cum ajungem și în ograda noastră, a celor ce mai și scriu despre jocuri. Recenzii retro, lol. O recenzie retro este o recenzie scrisă în stilul unei ere trecute, care are aerul anilor ‘80 să zicem, care are pasul și fluxul în exprimare ca în acea era, similar cu reviste ca Amiga Power sau Crash sau ce vrei tu; cu niște recenzii aspre, scurte, fără prea multă încărcătură literară (nu diferit de Game Over și Level în anii nouăzeci). O recenzie a unui joc vechi e doar o recenzie a unui joc vechi, și o recenzie veche e o recenzie veche. Ștanța “retro” pusă înaintea unei recenzii este un exces personal sau chiar un lucru gratuit menit să mai smulgă un sentiment, să atragă atenția. Un adaos ce trădează nivelul de înțelegere superficial al autorului și al articolului.
Treptat, de-a lungul unui întreg deceniu, în forma sa nouă mutantă și pestilențială, “retro” a ajuns în planul cel mai superficial al culturii umane, la nivelul pop-culture și media. Din animații pentru toate vârstele până la documentare sau reportaje, termenul “retro” ajunge să fie interschimbabil cu termenul “vechi”, ba chiar îl înlocuiește pe cel din urmă când e vorba de ceva plăcut vorbitorului, celălalt fiind utilizat pentru ce-i displace. Retro e când e de bine, vechi e când e de rău. Pentru că nimeni nu vrea să fie învechit, nimeni nu vrea să rămână în urmă. Totul e nou până când are o zgârietură. Țipla lăsată intenționat pe ecranul telefonului doar amână inevitabilul. Sub țiplă, o interpretare de Wolfenstein 3D modificată pentru touchscreen.
Cultura modernă, energică, plină de forță într-o creștere ilustrată cu o diagramă de flux care sparge fereastra. O linie de producție care scoate pe bandă rulantă pe cât de mult produs de calitate pe atât de mult reziduu, dacă nu chiar mai mult reziduu. Un amestec de culoare și piese din care vulgul nu știe să aleagă ce este prețios și ce nu. Și asta se aplică oricărui produs. La fel este și cu unul dintre cele mai puternice dar și firave produse umane, predispus prin natura sa abuzului, ce poate abuza dar fi și abuzat într-o fracțiune de secundă – cuvântul.
Dacă publicul abuză repetat un termen nu înseamnă că aruncăm mâinile în sus și spunem că asta e, publicul a vorbit și nu mai avem ce face, cuvintele și ele își schimbă sensurile și valorile în timp la fel ca oamenii, ce să-i faci. Așa e, se schimbă, și e bine că se schimbă, că totul e fluid și sănătos într-o spirală ascendentă – dar publicul își schimbă valorile după cum bate vântul, atât de greu e caracterul lor; și de cele mai multe ori cuvintele cad vertiginos sub atingerea omului de jos, își pierd nu doar lustrul ci pe deplin sensul când sunt scufundate în supa intelectuală a castelor inferioare. Să nu lăsăm deci cuvintele să cadă în mâinile imbecililor și să fie luate pe toate părțile fără să intervenim, fără să ridicăm bastonul și să rupem cocoașa vulgului când exact asta merită. Să fim buni critici și să folosim cuvintele cum se cuvine.
Să fim domni.