Forum LEVEL

Pe modelul de la Hate Draft, deschid threadul ăsta pentru a centraliza descrierile - for ease of access and archival purposes.

(în curs de actualizare)

McWilliams


1. Wolfenstein: The New Order (2014)



Nu sunt un mare jucator de shooter-e, insa imi plac jocurile din aceasta categorie care, la intersectia dintre Call of Duty si Battlefield, se invart ca titirezul si aleg a cincea dimensiune ca directie. Ma rog, exagerez cu spume. Insa intre nazisti in Normandia si nazisti in Rusia, eu aleg nazisti pe Luna. Nu inoveaza mare lucru la genul numit shooter dpdv tehnic, insa are grija sa faca actiunea vesela. Da, povestea este mai tragica decat textele lui Sofocle. Insa in acelasi univers sumbru, protagonistul nostru ofera one-liners demne de Predator (primul!), manevreaza cate un lansator de rachete in fiecare mana si, cel mai important, are... un cutit pe post de ustensila universala - o "arma" care aminteste de o fraza dintr-un joc Indiana Jones, anume "Your Revolver Holds Six Bullets But your Fists Never Run Out of Ammo". A wasted opportunity to reintroduce BJ's boot to the francise, but you can't have it all, I guess.

Este un joc fun, mai ales pentru cineva care nu a apucat epoca Quake/Doom/UT si tot ce stie este (modern) military shooter, cu chest-high walls si regenerare automata a vietii. Din nou, nu revolutionar, doar atipic fata de concurenta. AND DID I SAY FUN?! Cause God forbid I should have a little fun in my video games, when I'm stomping Nazis at the bottom of the ocean, in a train on the Gibraltar bridge or the bloody Moon.


2. The Witcher 3: Wild Hunt (2015)



E un joc bun, bah! Un action RPG okay dpdv mecanic - nimic care sa te dea pe spate, insa util pentru tipul de joc dorit. Stiti, e limba aia de lemn a producatorilor, cu "we wanted to tell a story". N-are auto level-up, dar s-ar fi pliat pe stilul jocului si nu cred ca schimba cu mult experienta. Cause tell a story they did.

Geralt, the mutant freak who hunts monsters for coin, este un personaj destul de... arhetip. Si presupun ca asa ar trebui construit un personaj pentru un joc video, daca vrei ca acel joc video sa fie pentru toata lumea. Insa personajul principal al seriei il percep ca pe unealta prin care putem lua parte la viata din universul Witcher. Quest-urile, daca este sa le reducem la o schema (arbore logic?!) dintr-un powerpoint, sunt banale. Insa diferenta este facuta de personajele implicate. Personaje care exista independent de tine, cu un motivatie proprie, cu calitati, cu defecte, cu prieteni, cu multe elemente care-l diferentiaza de message board-ul care ofera quest-uri pe banda rulanta.

Ma rog, ca sa nu o luam pe carari acolo unde se doreste doar o SCURTA descriere. Imi place jocul pentru ca este o progresie naturala a seriei, o crestere organica in scop si in dimensiune, o fereastra intr-o societate care imita Evul Mediu preocupata si de cele lumesti, si de cele... oculte, o lume care ridica probleme actuale, dar adaptate la setting-ul universului jocului. Un joc in care poti sa tai capul la o entitate dintr-alta dimensiune, insa nu va opri dezmembrarea unui imperiu din motive economice sau disparitia viziunii de nekkers din albia raului.

Stiti ce, retrag ce am zis initial. Nu este un joc bun, bah - este o expunere a unui univers interesant, care se intampla sa aiba si un joc video.


3. Shadowrun: Hong Kong (2015)



It was a coin flip between Hong Kong and Dragonfall. Dar de vreme ce elemente reactionare au ales o fata a monedei...

Amanadoua sunt versiuni imbunatatite fata de versiunea de baza, Shadowrun Returns. Diferente mecanice nu prea exista intre cele doua stand alone expacks; setting-ul este cel care influenteaza - si vizual, si narativ. Regulile universului au un mic twist fata de "your average Sci Fi/fantasy world", in sensul ca este Science Fantasy - Orcs and Dwarves with cyberware and decks.

Iar daca te enervezi, iti poti face un troll, il poti numi Dragnea si poti iesi in miezul noptii la lupta cea dreapta cu corporatiile care vor sa ne suga de seva vietii. And fail horribly at your first skill check.


4. This War of Mine (2014)



Nu e mare lucru de spus aici. Cine l-a jucat, intelege. Cine nu, a pierdut enorm. Este un joc mic si sensibil, tinut in spate de un ocean de emotii.

Nu-l mai las neales, ca nu se stie cand apar barbarii si mi ti-l sutesc.


5. FTL: Faster Than Light (2012)



Because space. Because real-time (but with pause). Because rogue-like. Because fuck Isaac. But mainly because this:




6. The Banner Saga (2014)



In principiu, este nevoie de toate cele trei parti ca sa vorbim despre joc, dar sunt vandute separat si se joaca ca stand alone, asa ca o sa aleg prima versiune pentru ca asta a declansat bruma de apreciere pentru joc.

Sunt niste chichite noi fata de un joc de genul X-Com (de ex, schimba putin modul de a aborda luptele faptul ca acelasi atribut tine loc si de HP, si de attack - daca are mai putina viata, personajul in cauza loveste mai slab), insa il aleg pentru univers si pentru poveste. Jocul este crowd-funded - si s-ar putea sa fie chiar unul dintre putinele cazuri fericite, din primul val de "let's give our money to some guys so they can make a video game", inainte sa dispara increderea - si cu toate astea se poate vedea suficient de bine faptul ca, pana si pentru 1/3 din joc (daca era ca tot proiectul sa se opreasca la BS1), tot universul a fost creionat din start - personaje, civilizatii, rase, evenimente istorice, geografie... Plus ca reuseste sa integreze in joc niste schimbari venite din optiunile player-ului destul de bine, unlike some other guys that went bankrupt I know (TellTale Games will remember this).

Este un joc bun story-wise, desi pot fi de acord cu TG ca este un joc destul de slab la nivel de mecanici (you're not gonna die unless you put some effort into it). But I can live with that.


7. Enter the Gungeon (2016)



Este un joc amuzant. Din nou, ca in cazul altor jocuri alese de mine, nu este un joc care sa inoveze genul din care face parte sau care sa deschida usa pentru un gen nou. Insa ce face, face bine - plusurile si minusurile unui rogue-like/bullet-hell sunt acolo. Si are un mic gimmick in persoana "universului". Este mic, pana deschizi pentru prima oara in Ammonomicon. Orice, de la inamici la arme, de la abilitati la iteme, de la personaje la dialog, ORICE este un apropo la... the proverbial gun. Glumele sunt cam hit or miss, dar varietatea este intr-atat de mare incat sigur gasesti ceva pe placul tau.


8. Cities: Skylines (2015)



Imi plac jocurile celor de la Paradox (dezvoltate direct de ei sau doar publicate sub ei). Unele foarte mult, altele ceva mai putin. Stiu din capul locului modelul pe care il urmeaza cand vine vorba de viata unui joc lansat de ei (Paradox) - pretul de lansare, gama de optiuni pe care o are jocul la lansare, asigurarea de content post-lansare, gratis sau contra cost, perioada de viata a jocului etc. Unora le place, altora, nu.

Pentru ca am fost scutit de bataia de cap de a alege intre CK2 si EU4, si pentru ca am considerat ca HOI4 sau Stellaris sunt cam din acelasi domeniu, am zis sa merg in alta directie. Intr-o directie care miroase a Sierra Entertainment. Nu este exact acelasi lucru, pentru ca jocuri ca Zeus sau Caesar III nu se mai pot face in acelasi stil. Insa este suficient de aproape cat sa ma faca sa ma simt tanar, in timp ce imi cere cate 5-10-13 euro la fiecare cateva luni.

Imi place sa construiesc. Mai mult, imi place sa am perspectiva asupra a ce construiesc. Sa vad cum progresez in mod natural de la Chitila la Tokaido. Plus ca este nevoie doar sa aud cate-o declaratie de tipul "noi am scos tara din noroaie" ca sa deschid Cities si sa ma pierd in el, scotand orasul din noroaie pentru ca apoi sa deversez fosa septica peste oras si sa zbier ca ne invadeaza Taricenii.


9. Grim Dawn (2016)



Like Diablo, in the good ol' days. With some quality of life improvements. Aviz amatorilor - n-are auto level-up.


10. Warhammer 40,000: Space Marine (2011)



Nu sunt multe jocuri bune in universul Warhammer 40k. Ma batea gandul sa aleg Dawn of War, care este un joc bun. Foarte bun. Si pentru gen, si pentru univers. Insa Space Marine este... something else!

Este un joc vechi. Se vede si se simte in grafica. Este un joc "standard" in ceea ce priveste storyline, gameplay, mechanics. Insa, repet de cat mai multe ori, sunt rare jocurile cel putin "standard" in universul 40k. Iar acest joc, in care poti sa te plimbi prin imensele hale de productie, prin imensele nave, prin imensele catedrale (sunt goale, in marea lor parte, si destul de seci, dpdv grafic, dar sunt RARE astfel de ocazii, cand apuci sa VEZI ceea ce exista de ZECI DE ANI in scris). And you can mow down the enemies of Man, for the glory of the Emperor. With impunity! Efectiv, este pornografie pentru pasionatii de 40k, cand vine vorba de arme, armuri, factiuni, tactica, gandire etc. pentru Space Marines.

Imi pare rau ca acest joc nu a avut succes comercial astfel incat sa aiba parte de un viitor. Si imi rau ca THQ s-a dus cu picioarele-n sus, astfel incat IP-ul s-a pierdut in seifurile celor de la SEGA. Insa ma bucur ca l-am gasit si ca l-am butonat in draci.

Azad

1. Primordia (2012)



Nu puteam deschide lista cu altceva. Probabil adventure-ul meu preferat si printre jocurile mele preferate all time. Puzzle-urile nu sunt foarte inspirate pe alocuri, dar nu despre asta vreau sa vorbesc. Dincolo de povestea cu insertii filozofice si teologice, in care omul e un zeu disparut iar lumea ruginita abunda in nihilism, Primordia are ca fundamente speranta si melancolia. Speranta ca tu, pus in circuitele lui Horatio Nullbuilt, poti schimba lucrurile sau le poti frange prin deciziile pe care le iei. Probabil momentul meu preferat din joc a fost sa asist ca martor impotent la suspinele triste ale unui robot dupa pierderea cuiva apropiat. Si nu puteam face altceva decat sa privim in orizont, cu ploaia si vantul ca singure consolari. Consider Primordia capodopera celor de la Wadjet si unul dintre jocurile must play ale genului adventure.


2. Brothers: A Tale of Two Sons (2013)



Probabil nu e cea mai "buna" alegere pentru pozitia a doua, dar nu conteaza. Brothers mi-a oferit niste momente superbe si l-am ales pentru povestea simpla, dar umana si emotionanta, pentru atmosfera sa de basm si pentru peisajele frumoase. Actiunea urmareste peripitiile a doi frati plecati sa gaseasca un leac pentru tatal lor aflat pe moarte, iar jocul te lasa sa-i "controlezi" pe amandoi in acelasi timp. Multi recomanda un controller, dar eu l-am terminat din tastatura. Ba chiar as putea spune ca jucatul pe tastatura adauga putin la capitolul imersiune. E greoi si simti cateodata ca te zbati, exact ca personajele. Brothers se poate gasi foarte ieftin si il recomand neaparat. Macar pentru experienta, mai ales ca tine doar 3-4 ore.


3. Shadowrun: Dragonfall (2014)



Daca as fi apucat sa termin Hong Kong poate alegerea ar fi fost alta, dar Dragonfall a fost o experienta nemaipomenita. Nu pot spune ca straluceste pe partea tactica, dar o imbina foarte bine cu celelalte aspecte. Scriitura, quest-urile si side-quest-urile date de companions sunt la alt nivel fata de multe jocuri. Quest-ul lui Glory mi s-a parut cel mai interesant si bine realizat, cu destule probleme de moralitate. De fapt, as rejuca Dragonfall numai ca sa trec iar prin story-ul ala. In rest, e genul de joc care imi doream sa nu se mai termine. As fi putut face shadowrun jobs in Berlin mult si bine. Well, on to Hong Kong!


4. Total War: Shogun 2 (2011)



Nici nu stiu ce as putea zice mai mult decat ce a zis Marius Ghinea in review-ul sau. Printre ultimele Total War-uri de calitate, l-am ales pentru imersiune. I also love Total War. Yeah, cititi review-ul.


5. Sleeping Dogs (2012)



Well, cum GTA IV a fost lansat in 2008 am trecut la next best thing. Am terminat Sleeping Dogs intr-o sesiune de vara. Timp de 3 zile am stat lipit de ecran si nu am regretat o secunda din timpul investit in jocul asta. Povestea e ok-ish, sa zicem, dar orasul si atmosfera reprezinta substanta lui. Sistemul de lupta necesita putina obisnuinta, dar nu m-a deranjat decat in rare ocazii. In rest am petrecut mult timp doar explorand Hong Kong-ul. Also, I love that Chinese pop music:




6. Bastion (2011)



De data asta nu o sa scriu ceva. Toti stiti jocul asta. Mai degraba o sa las doar asta.




7. Divinity II: The Dragon Knight Saga (2011)



Voiam initial sa aleg Risen, dar am vazut ca l-a ales deja Michi so Divinity it is. Nu am jucat Original Sin, Dragon Knight Saga a fost primul si singurul meu contact cu universul Divinity. Dar un contact plin de farmec, as putea spune. Sigur, jocul nu e perfect si cele doua Original Sin ii sunt probabil superioare, dar e tons of fun si cred ca mi s-a facut chef sa il rejoc.


8. Tyranny (2016)



Yeah...sorry Ferd. Am tot asteptat sa-l iei and you didn't. Mi-as fi dorit sa aiba un continut ceva mai bogat decat are deja, but I am fine with it. L-am jucat cateva zile aproape non-stop si nu pot spune ca mi-a placut pentru gimmick-ul "you are the bad guy". Mai degraba m-a prins lumea jocului si politica. Dpdv vizual se inspira putin din perioada Antichitatii prin unele armuri si arme, dar si prin unele concepte. Disfavored reprezinta adevarati legionari de fier, discplinati si greu de infrant. Scarlet Chorus...well trebuie sa existe si stereotipul barbarilor pe undeva. Pana si arta jocului aduce aminte de mozaicurile romane. Nu l-am terminat, dar planuiesc sa fac asta. Loved every second of it. Rare mai sunt jocurile unde sunt atat de prins incat uit sa mananc.


9. Technobabylon (2015)



Well, this was a tough one. Competitia s-a dat intre A Golden Wake, Technobabylon si Shardlight, toate fiind adventure-uri scoase de Wadjet la intervale de cate un an. A Golden Wake straluceste prin setting-ul sau, Florida anilor 1920, dar nu are mai multa substanta de atat. Shardlight este extraordinar ca atmosfera si personaje, dar imho a dat-o rau in bara in ultimul sfert de joc, devenind un film de actiune. Ramane Technobabylon, despre care am spus mai demult ca ii lipseste acel "zvac". Acea scanteie care exista in Primordia, Unavowed, Blackwell, Gemini Rue...dar tot reuseste sa se ridice deasupra multor jocuri adventure. Cyberpunk-ul sau nu este ceva bombastic sau deprimant, mai degraba melancolic si trist. Ca sa nu mai zic ca se pune accentul pe relatiile dintre personaje si problemele fiecaruia. Jucati Technobabylon nu cu asteptarile gresite pe care le-am avut eu, ci cu placerea de a explora problemele unor oameni cu regrete si probleme personale, pusi in situatii din care incearca sa iasa cat de bine pot. Technobabylon nu e cel mai bun joc, nu e cel mai bun adventure. Reprezinta propriul lui univers care nu iti cere mai mult decat sa il explorezi.


10. Trine 2 (2011)



Well, no better way to end this. Jocul e extraordinar pe partea vizuala, cu o atmosfera de basm si un gameplay suficient de variat cat sa nu plictiseasca. L-am terminat atat in single player cat si in coop, and it was tons of fun everytime. Are niste niveluri cu adevarat memorabile si regret doar ca nu a durat mai mult. Also, the characters are just loveable.

Triggerix

1. Left4Dead 2 (2009)



Jocul urmărește patru personaje: Coach, antrenor de fotbal cu un apetit pentru dulciuri, Nick, con-artist sarcastic, Ellis, mecanic foarte prietenos (și mult prea vorbăreț conform coechipierilor lui) și Rochelle, reporteriță pe care apocalipsa a prins-o... la muncă. Cei patru s-au reunit pentru a supraviețui apocalipsei zombie, jocul având loc la o săptămână după terminarea poveștii primului.
Am început să joc Left4Dead prin 2013, iar apoi am trecut și la al doilea. Ce-mi place cel mai mult la ele sunt personajele care sunt bine individualizate și deși nu se pune foarte mare accent pe back-story, care e prezentat numai prin dialog, ajungi cumva să te atașezi rapid de fiecare din ei (în afară de Nick care e nesuferit sorry not sorry).



Povestea seamănă cu cea din primul destul de tare pentru că mai greu dezvolți un scenariu ce se întâmplă în apocalipsa zombie, e realist și nu seamănă cu altceva. Mi-ar fi plăcut să facă un comicbook type of story și pentru al doilea, cum au făcut pentru primul, dar n-a fost să fie.
All in all, am terminat jocul cap-coadă de vreo două ori și uneori mai joc și în multiplayer și jocul ăsta va avea mereu un loc special în inima mea.


2. Telltale's The Walking Dead (2012)



Lee Everett pornește într-o călătorie prin apocalipsa zombie pentru a-și găsi familia pe drum întâlnind, printre alte personaje, și o fetiță de opt ani pe nume Clementine. Relația lor evoluează pe durata jocului iar la final ajunge să fie ca cea dintre tată și fiică. Pentru mine este a coming of age story pentru amândoi.

Cel mai bun joc Telltale (da, m-am răzgândit) și cel mai bun din seria TWD. Mi-a plăcut foarte tare, cel mai bun joc adventure pe care l-am jucat până acum. Personaje nu neapărat relatable pentru toată lumea but human as fuck, povestea foarte touching, protagoniști minunați. E... altceva jocul ăsta. Everything it is and implies is great as fuck.


3. SOMA (2015)



2104, PATHOS-II sunt locul și timpul în care Simon Jarrett se trezește după ce participă la un CT-scan experimental pentru a încerca să reducă traumele produse în urma unui accident de mașină aproape fatal. Simon trebuie să descopere de ce se află acolo și ce s-a întâmplat cu toată echipa din outpost-urile împrăștiate prin oceanul Atlantic, făcând descoperiri macabre și fiind nevoit să se lupte atât cu inamici exterior cât și cu propria... persoană.

Ăsta a fost unul din jocurile alea mai grele de jucat pentru mine. Atmosfera e genială și temele pe care le prezintă sunt destul de interesante și încărcate emoțional din punctul de vedere al unui om cu conștiință (no spoilers dar cei care l-au jucat o să înțeleagă).


4. Rise of the Tomb Raider (2015)



Sunt atașată de seria Tomb Raider de când eram mică. Mi s-au părut întotdeauna interesante poveștile locațiilor pe care Lara le vizitează, îmi place Lara ca personaj principal și gameplay-ul în general. N-am apucat să-l joc pe ultimul apărut, așa că-l aleg pe ăsta. Also 1996 triangular tittes Lara ftw.


5. Outlast (2013)



First-person survival horror ce are loc într-un spital de psihiatrie. Un jurnalist (parcă? not 100% sure) merge pe acolo să investigheze ceva lawl. A fost printre primele jocuri horror pe care le-am încercat. Povestea e faină, atmosfera e mișto, la fel și locația. Scared the shit out of me at times, mai ales scenele alea din întuneric când trebuie să folosești night-vision camera.
Outlast (2013)


6. Tales from the Borderlands (2014)



Loved it. L-am terminat în vreo două zile. Nu o să pun nici o descriere pentru că e mai bine să-l joci fără să știi nimic despre el imo. Telltale a surprins din nou, chiar dacă jocul ăsta nu e la același nivel de popularitate cu TWD sau The Wolf Among Us. A fost foarte amuzantă povestea at times, spre deosebire de celelalte două jocuri mai sus menționate și destul de imprevizibilă. Mi-a plăcut foarte tare și modul în care au ales să spună povestea: au început cu sfârșitul să zic așa iar apoi s-a produs o extorsiune a unui degajament între prezent și trecut. Pretty great stuff.


7. Dying Light (2015)



I know, încă un joc cu zombie. Wish I could explain but I guess I just really like them.


8. Spec Ops: The Line (2012)



Un shooter care mi-a plăcut incredibil de mult, cu o poveste foarte bună (mai ales finalul). Pretty heavy themes in it, deși inițial pare ceva generic despre război și lupta dintre bine și rău and all that good jazz. Protagonistul nu mi-a plăcut în mod special, dar m-am atașat foarte tare de celelalte două personaje secundare. Arată și destul de bine jocul, not very hard to play și are și partea de co-op și multiplayer (deși nu știu cât de multă lume le mai joacă) care mie mi se par destul de mișto.


9. Tesla Effect: A Tex Murphy Adventure (2014)



Primul adventure pe care l-am jucat cu cut-scene-uri live-action. Cel mai mult mi-a plăcut protagonistul, one ironic motherfucker, deși și celelalte personaje sunt faine (mi-a plăcut mai ales Louie). Povestea a fost faină și nu mi s-a părut teribil de complicată, iar cut-scene-urile alea presărate printre gameplay mi s-au părut foarte faine, you could just sit back and enjoy them.


10. State of Decay (2013)



După trei jocuri cu zombie, trebuia să închei tot cu un astfel de joc. Dar State of Decay e puțin mai diferit, un action-adventure survival șmen care te ține lipit de ecran cel puțin câteva ore la fiecare sesiune de joc. Nu arată neapărat briliant jocul, dar ca și gameplay și ”efortul” pe care trebuie să îl depui pentru a face ceva mi se pare super fain. Mă rog, nenorociții de la Steam nu mai au decât varianta remastered, dar eu recomand jocul ăsta oricui vrea ceva atât cu survival, cât și cu zombies.

marvas

1. Portal 2 (2011)



De parca are nevoie de prezentare. Imi era frica sa nu il ia careva inaintea mea. Pentru mine seria Portal reprezinta chintesenta JOCULUI. Un melanj de gameplay, poveste si umor cum nu am mai intalnit pana la el sau de la el incoace. Portal 2 a imbunatatit primul joc la toate capitolele si cred ca s-au speriat cei de la Valve de cat de bine le-a iesit, incat nu mai au curajul sa scoata a 3-a iteratie. Daca o rasa extraterestra mi-ar cere sa le exemplific ce inseamna "jocurile", le-as da un cod de Steam pentru Portal 2.


2. Red Dead Redemption 2 (2018)



Ma bucura si ma ingrijoreaza in acelasi timp cate jocuri bune s-au lansat in anii astia. Oare cand o sa apuc sa le joc pe toate? Oare cate din ele o sa imi mai furati pana ajungem la 10 alegeri? Asa ca sar repede pe RDR2 inainte sa apuce altcineva.

Rar mi-a fost dat sa vad peisaje asa frumoase intr-un joc si o lume atat de vie. Am petrecut ore intregi explorand munti, paduri, canioane, orase si simt ca am vazut mai putin de un sfert din ce era de vazut.
Povestea mi-a oferit ceva reconfortant, un sentiment de familiaritate cu care inca am ramas la cateva luni dupa ce am terminat jocul. Iar in jurul ei sunt rasfirate sute de alte povesti construite in stilul clasic Rockstar cu personaje excentrice ce te pun in cele mai neasteptate ipostaze.

O sa mai treaca o generatie de console pana cand o sa vedem iar un astfel de joc.


3. Super Mario Odyssey (2017)



De departe cel mai bun joc pe care l-am jucat pana acum pe Switch. O lume imensa si diversa gata de explorat, fara momente de plictiseala. Mi-as fi dorit sa am un astfel de joc pe la vreo 10 ani si ar fi devenit cu siguranta preferatul all time.

Daca cineva vrea sa inteleaga ce inseamna Nintendo, asta e jocul cel mai potrivit.


4. Legend of Zelda: A Link Between Worlds (2013)



"Vaaai marvas, dar cum sa il alegi pe asta, Breath of The Wild e cel mai cel!"
Ia mai taceti, bai! Ce stiti voi?! Macar l-ati incercat?

De multe ori in tinerete am auzit de Zelda, ba prin revistele de jocuri, ba pe internet, dar nu l-am bagat in seama. Nu intelegeam nici de ce il tot lauda lumea, credeam ca e inca un "japonezism" de ala. Bine, multa vreme am crezut ca Zelda e personajul principal. Cand am aflat ca de fapt se numeste Link, deja eram un connoisseur enervant care ii corecta pe ceilalti: "Ahem, de fapt Zelda e printesa. " Insa a trecut si mai mult timp pana am ajuns sa efectiv incerc un joc.

A Link Between Worlds pentru mine e de departe cel mai bun joc pe care l-am jucat pe 3DS. Si din multe puncte de vedere consider ca e jocul perfect care sa te initieze in universul acesta. La propriu si la figurat e legatura dintre jocurile Zelda vechi si cele noi. Trecerea din planul 3D in planul 2D e o smecherie pe care am apreciat-o si aici si apoi la Mario Odyssey. Personajele intalnite reusesc sa fie simpatice, dar nu cringy, asa cum ar sugera grafica si animatia. Uneltele si armele sunt diverse si fiecare iti permite accesul la o alta parte din harta. Directia de deplasare pe harta nu iti e ingradita, decat poate de capabilitatile tale de deductie. Pentru ca jocul are niste puzzle-uri care o sa te faca sa te simti destept!

E bun, il recomand si sper ca intr-o zi sa aveti noroc de el.


5. Broken Sword 5: The Serpent's Curse (2013)



Am vrut sa il las pentru mai tarziu, da' vad ca ati turbat complet cu alegerile astea, asa ca nu o sa mai risc nimic.

Broken Sword 5 a fost o surpriza foarte placuta pentru mine, si un demn urmas al seriei mele preferate de adventure-uri. Povestea a fost destul de intriganta si familiara incat sa mentina viu interesul vechilor fani, iar grafica a fost adusa la zi pentru noile generatii.Si George e la fel de amuzant cum il stiam!

Am primit prin 2015 editia de colectie, asa ca am luat cu mine manualul cu artworks intr-o excursie in Paris in incercarea de a gasi locatiile din jocuri pe-acolo. Good times!


6. The Talos Principle (2014)



Au trecut mai mult de 4 ani de cand l-am instalat si nu ma lasa sufletu' sa il sterg. Il tin acolo ca pe un tablou si in fiecare an imi propun sa il incep din nou.
Poveste captivanta, intretinuta de foarte mult text si puzzle-uri exce-fuckin-lente. Cei care l-ati jucat stiti deja la ce ma refer, ceilalti nu aveti nici o scuza.


7. Rocket League (2015)



Cel mai bun joc online din ultima decada.


8. Inside (2016)



M-am tot gandit ce sa aleg intre Limbo, Inside si Black The Fall.
Limbo mi-a placut tare mult, dar Inside a dus genul la stadiul de arta si puzzle-urile au fost mult mai inspirate. Nu e tipul de joc la care vrei sa dai spoilers, mai ales ca e asa scurt si povestea asa interpretabila. Dar dupa ce l-ai terminat e de datoria ta sa ii dedici o seara de discutii la bere cu prietenii.

Black The Fall l-as alege pentru ca m-a marcat mai mult avand in vedere toate referintele la comunismul romanesc si faptul ca e facut de romani, dar nu e la fel de finisat.

Am jucat de curand si demo-ul de la Planet Alpha, un alt joc facut de romani. Nu mi s-a parut rau deloc si l-am pus pe wishlist.


9. Batman: Arkham Asylum (2009)



Poate ca nimeni nu crede in super-eroi, dar din 2009 incoace lumea crede in jocuri cu super-eroi.

Batman: Arkham Asylum a venit parca de nicaieri si a ridicat stafeta pentru toate jocurile de actiune. A reusit sa implementeze un sistem de lupta care nu doar ca arata bine pe ecran, dar e si foarte satisfacator de butonat. Pe langa celelalte jocuri din serie, acest sistem l-am mai intalnit apoi in Shadow of Mordor, Mad Max, Spiderman si as indrazni sa zic chiar si Sleeping Dogs (pe care ar fi trebuit sa il am deja in lista, multumesc frumos).

Si poate ca era de ajuns atat, insa pe langa asta am primit o poveste captivanta si niste personaje interpretate impecabil.

Now you have to vote for the goddamn Batman.


10. God of War (2018)



Un joc care m-a facut sa ma simt in 2018 ca in 2005 cand jucam Prince of Persia: Warrior Within. Fmm de nostalgie.

Nu e primul joc din serie pe care il incerc. In afara de Ascension care e pe PS3, am jucat toata seria God of War pana acum, inclusiv cele de pe PSP, deci 6 jocuri in total. Am ezitat putin intre jocul de fata si God of War 3, pentru ca recunosc ca mitologia greaca din 3 mi-e mai familiara decat cea nordica. Dar sunt un simplu om si nu pot sa ignor povestea si GRAFICA din ultimul joc. Pe legea mea ca merita sa iti iei un PS4 doar pentru asta.

cg1700


1. Hollow Knight (2017)



Metroidvania-urile sunt unul din genurile mele preferate de jocuri. De cand am incercat asa la plesneala un Castlevania emulat pentru GBA cand eram in liceu m-am indragostit de formula asta si am jucat aproape toate Castlevania-urile in genul asta. In ziua de azi genul e destul de popular mai ales printre developerii indie si am tot primit de-a lungul anilor astfel de jocuri, cum ar fi Ori and the Blind Forest, Momodora 4 sau Axiom Verge, insa probabil cel mai bun dintre toate e Hollow Knight.

Ca structura generala e un Metroidvania clasic insa punctul lui forte e faptul ca adauga peste scheletul de Metroidvania elemente de story, setting si personaje imprumutate direct din Dark Souls si face o treaba foarte buna. Desi multe jocuri au incercat sa foloseasca elentele astea din Dark Souls cu diverse grade de succes, Hollow Knight o face extraordinar de bine, si faptul ca toate personajele sunt insecte si tot world building-ul care vine de pe urma acestei alegeri il fac sa se remarce ca o experienta unica si nu ca "jocul ala care e un ripoff 2D de Dark Souls" cum e considerat de exemplu Salt and Sanctuary.

Pe langa elementele astea, Hollow Knight e si unul din Metroidvania-urile cu cel mai lare grad de libertate pe care le-am vazut. De multe ori jocurile de genul pot sa fie in realitate foarte liniare cu o singura directie in care sa te poti duce atunci cand obtii o abilitate noua, insa in Hollow Knight dupa ce treci de primele 2-3 zone ai o gramada de directii de explorat ceea ce e ajutat si de faptul ca harta e uriasa, probabil cea mai mare pe care am vazut-o vreodata intr-un Metroidvania. Mie in general nu prea imi place explorarea in jocuri dar Metroidvania-urile sunt probabil singurul gen de jocuri unde asta imi face placere. Probabil e din cauza ca imi place sa vad cum se umple harta si in plus harta iti arata usor locurile in care te mai poti duce ca sa explorezi mai departe.

In plus, HK mai are inca o chestie pe care o apreciez foarte mult in jocuri de genul si anume boss fight-uri faine. Sunt o gramada si nu cred ca a fost vreuna care sa nu imi fi placut, prefarata mea fiind probabil Dung Defender. Per total HK mi se pare unul din jocurile pe care toata lumea ar trebui sa il incerce, mai ales ca e foarte ieftin pentru cantitatea de content pe care o ofera.


2. DOOM (2016)



Ultimul deceniu a fost foarte naspa pentru shootere. Jocurile sunt incete, nu mai ai asa de multa varietate in arme si numarul de arme pe care il poti cara e limitat, inamicii sunt prea putin variati si de multe ori sunt "soldat cu arma" sau "soldat cu alt fel de arma". Cam toate shoterele faine din ultimul deceniu au venit de la studiouri mai mici (si de altfel deja au fost alese in draft-ul asta) si de la studiourile mari am primit doar dezamagiri.

Asta pana in 2016 cand in sfarsit am primit un shooter AAA cum se cuvine: rapid, cu multe arme diverse, cu o menajerie de inamici ca in zilele bune si cu un personaj principal care e un mut badass in loc sa fie un deprimat care ai vrea sa taca odata din gura. DOOM a fost tot ce mi-am dorit de la un shooter si sunt extraordinar de entuziasmat pentru sequel.


3. Cuphead (2017)



Probabil cel mai aratos joc al ultimului deceniu. Tot efortul pe care devii l-au depus de-a lungul anilor sa animeze de mana toate personajele din joc a meritat cu varf si indesat. Adunand la asta soundtrack-ul jazz superb face din Cuphead o experienta unica care probabil ca nu o sa fie vreodata replicata de un alt studiou. O gramada de jocuri se chinuie sa arate cat mai fotorealist ceea ce in cativa ani le face sa arate deja outdated, dar ceva precum Cuphead nu o sa imbatraneasca niciodata si o sa arate la fel de superb indiferent de cati ani o sa treaca.

Si daca ar fi fost doar un joc care arata bine dar nu are nimic altceva atunci probabil ca l-as fi uitat repede dar pe langa ca e frumos e si foarte distractiv. E un throwback la genul de jocuri care erau extrem de populare la sfarsitul anilor '80/inceputul anilor '90, cu un nivel de dificultate pe masura jocurilor de atunci. Mie nu mi-ar fi rusine sa il pun langa un Contra sau un Gunstar Heroes.


4. Metal Gear Rising Revengeance (2013)



Probabil ca aici ar fi trebuit sa aleg Bayonetta, dar din pacate Bayonetta nu m-a prins nici pe aproape ca fel de mult ca fratele ei mai mic. L-am jucat prima oara la finalul unui maraton Metal Gear Solid si dupa dezamagirea crunta care a fost MGSV, Revengeance a picat la fix. As zice chiar ca merita mai mult titlul de MGSV decat adevaratul MGSV fiindca desi ca gameplay nu prea are nimic in comun ca feeling general mi se pare mult mai apropiat decat V care de altfel nu prea a avut nici un fel de feeling, sau mai bine zis nu prea a avut nimic, a fost generic open world game lipsit de sarmul celorlalte jocuri din serie. Probabil ca daca am face un draft pentru cele mai dezamagitoare jocuri ale deceniului MGSV ar fi pe primul loc.

But anyway inapoi la Revengeance, gameplay-ul e o placere, bossii sunt memorabili ca in Metal Gear-urile vechi si luptele cu ei sunt partile cele mai faine ale jocului, iar lupta cu boss-ul final e unul din cele mai satisfacatoare climax-uri pe care le-am vazut vreodata intr-un joc.


5. Nier (2010)



Probabil ca v-ati asteptat sa aleg Nier Automata in lista si probabil ca asa ar fi trebuit, mai ales ca din perspectiva gameplay-ului Automata e superior, dar mie tot primul Nier mi s-a parut mai memorabil, mai ales ca a fost prima mea expunere la un joc facut de Yoko Taro si nu eram pregatit pentru caruselul de emotii la care am fost expus.

Povestea, modul in care e prezentatata si backstory-ul m-au fascinat imens si mi-au ramas permanent intiparite in memorie, iar Automata nu mi se pare ca s-a ridicat la acelasi nivel. La fel si din perspectiva soundtrack-ului, Automata a fost ok, dar tot la track-uri din primul Nier ma intorc in mod repetat.

In plus desi multa lume se plange de gameplay-ul din Nier mie mi s-a parut suficient de solid cat sa nu ma plictiseasca nici aproape de sfarsitul jocului si gameplay-ul din Automata nu mi se pare un salt chiar asa de mare. Inca sper ca o sa vedem un remaster sau vreun enhanced version pentru platformele moderne.


6. Donkey Kong Tropical Freeze (2014)



Jocul asta l-am tot laudat pe forum in ultimul an asa ca o sa reiau pe scurt ce am tot zis. Probabil ca e unul din cele mai bune platformere pe care le-am jucat vreodata. Are o gramada de diversitate in medii si in elementele de platforming si tot felul de setpieces care te fac in permanenta sa vrei sa continui ca sa vezi ce o sa faca mai departe, adaugand la asta un nivel de dificultate destul de greut care te tine in priza fac din joc o experienta excelenta. La asta se aduna grafica colorata si soundtrack-ul extraordinar care fac o aventura despre o maimuta de desene animate sa fie mult mai epica decat ar avea vreun drept de a fi.


7. 9 Hours, 9 Persons, 9 Doors (2009)



Stiti deja ca imi plac mie Visual Novel-urile si probabil ca am mai laudat pe aici in trecut Ever 17 zicand ca e unul din VN-urile mele preferate. 999 poate fi considerat un succesor spiritual al lui Ever 17, unul din principalii scenaristi ai lui Ever 17 fiind director-ul si scenaristul principal pentru 999 si multe particularitati ale story-ului din Ever 17 fiind intalnite si aici.

999 e in esenta un mister in care incepi sa pui lucrurile cap la cap incetul cu incetul trecand prin diversele ramuri ale povestii pana cand la sfarsit de izbeste in fata cu niste plot twist-uri care te lasa fara cuvinte dar care, daca stai sa te uiti in urma, au o gramada de foreshadowing. Asta e ce mi-a placut cel mai mult la Ever 17 si poate fi gasit si aici din plin. Si in plus fata de Ever 17, 999 are si un pacing mult mai bun cu mult mai putine momente in care povestea bate pasul pe loc si lumea vorbeste despre sanvisuri, desi plot twist-urile din Ever 17 sunt putin mai bine realizate si lovesc mai tare.

999 are si sectiuni de gameplay in care trebuie sa rezolvi o serie de puzzle-uri ca sa scapi dintr-o camera, astea sunt destul de fainute, dar cel putin pentru mine nu sunt un punct de atractie la fel de mare ca povestea. Sequel-ul lui 999 e si el tot cam la fel de fain insa nu l-am ales fiindca se termina intr-un cliffhanger care e continuat in al treilea joc si al treilea joc e foarte dezamagitor comparativ cu primele doua jocuri. 999 insa e stand alone si poate sta pe propriile picioare chiar si daca faci abstractie de sequel-uri. Versiunea originala a aparut pe Nintendo DS, dar zilele astea poate fi gasita si pe Steam impreuna cu sequel-ul sub numele de The Nonary Games.


8. Shin Megami Tensei: Devil Survivor (2009)



Vroiam sa aleg un Megami Tensei in lista asta si gandindu-ma la toate jocurile din serie care au aparut in ultimii zece ani (si au fost destul de multe, gen 7-8) primul Devil Survivor e cel care mi-a placut cel mai mult. Probabil ca alegerea populara in pozitia asta ar fi trebuit sa fie Persona 5 dar per total Persona nu mi se pare la fel de interesant din prespectiva povestii ca mainline Shin Megami Tensei.

Ca si gameplay, Devil Survivor pastreaza elementele de baza ale seriei din perspectiva sistemului de combat, cu cateva chestii noi destul de interesante, dar in loc sa fie dungeon crawler e strategy RPG ceea ce inseamna ca nu ai random encounters si momente cand trebuie sa explorezi etaje intregi de dungeon-uri fara sa se intample nimic interesant in poveste, iar in loc scenariile de lupta sunt mult mai plot relevant ceea ce face ca pacing-ul jocului sa fie mult mai bun si mai lin.

Din perspectiva povestii si personajelor jocul e undeva la mijloc intre SMT si Persona. Story-ul principal e traditional ce gasesti intr-un SMT cu un Tokyo invadat de demoni si alegeri pe care le poti face ca sa decizi daca mergi pe calea Law sau Chaos, sau daca ramai neutru, dar pe langa asta in Devil Survivor se pune mai mult accentul si pe personaje cum se intampla de obicei in Persona-uri. Practic e the best of both worlds.

Versiunea originala a aparut pe DS, dar e mai mult sau mai putin outdated fiindca e o versiune imbunatatita pe 3DS care aduce o serie de ajustari gen mai multi demoni ca sa ai mai multe optiuni de construire a party-ului. Asa ca daca prin absurd ar fi cineva interesat sa incerce jocul versiunea de pe 3DS ar trebui sa fie cea pe care o alegeti.


9. Ace Attorney Investigations 2 (2011)




10. Sonic Mania (2017)

Mahdi

1. Dark Souls (2011)



Cu alegerea asta cred că l-am pierdut din start pe ne0lith, but then, el a ales chiar și Portal 2 la Hate Draft, deci nu cred că e posibil să-i faci pe plac.

Dark Souls este unul dintre jocurile care mi-au marcat ultimul deceniu. Simt că poate l-am prealăudat pe forum. Nu știu dacă în 2019 Dark Souls mai poate impresiona pe cineva cum a făcut-o cu mine cu șapte ani în urmă. Contextul e însă important - într-un peisaj dominat ba de open world-uri anoste, ba de filme interactive cu porțiuni de combat mediocru, Dark Souls a fost o neașteptată gură de aer proaspăt. Da, mult trâmbițata lui dificultate e mai degrabă un produs al memelor răsuflate, dar faptul că un asemenea concept s-a înfipt atât de adânc în imaginarul gameristic arată și nivelul foarte ridicat al casualness-ului în rândurile noii generații de jocuri.

Deși clonele fidele au fost relativ puține, Dark Souls continuă să exercite o influență aproape mistică în lumea jocurilor. De câte ori n-ați dat ochii peste cap la afirmații de genul "jocul nostru este o combinație de Dark Souls și x"? Acest lucru putând însemna oricare dintre următoarele: că jocul e puțin mai greu decât media, că are niveluri interconectate, că are lore care nu ți se dă mură-n gură, că...


2. Crusader Kings 2 (2012)



Poate că nu l-am jucat decât 120 de ore, un număr infim față de cât investesc pasionații de grand strategies în aceste jocuri, dar sunt 120 de ore în care am suferit și am jubilat intens, trăind zeci de vieți de monarhi și legând adevărate epopei din simple succesiuni de evenimente aleatoare. A fost primul joc de tip grand strategy pe care l-am jucat. De asemenea, a fost și ultimul. La capătul acelor 120 de ore am început să îmi dau seama că doar zgâriasem suprafața, și mai era mult de explorat. Am privit în abisul sutelor de ore pe care urma să le joc și nu m-am putut îndura să mă arunc. Dar rămâne pe un loc special în inima mea.


3. Fallout: New Vegas (2010)



Ca să vezi, nu CDProjekt au fost primii care au scos untul din rețeta open world și au demonstrat că se poate și mai bine. Dintre Fallout-urile pe stil nou, New Vegas este cel mai apropiat ca experiență de primele două din serie. Și asta nu e de mirare, căci la el au lucrat numeroși veterani regrupați sub umbrela Obsidian.


4. Civilization V (2010)



Nu cred că are nevoie de introducere. Seria asta mi-e foarte dragă - Civ 1 a fost primul meu joc de strategie ever, jucat pe un hodorogit 486. Iar Civ 5, împreună cu DLC-urile sale, mi s-a părut apogeul seriei, chiar dacă alți fani mai fițoși țineau mai mult cu Civ 4.


5. The Binding of Isaac: Rebirth (2014)



Din valul de indies de la începutul deceniului, The Binding of Isaac a fost cel care mi-a plăcut cel mai mult. Este încă o dovadă că nu contează așa de mult premisa sau povestea unui joc, atâta timp cât gameplay-ul e tight af. Și să recunoaștem, ideea de a alerga cu un borac într-o pivniță și a distruge cu biluțe de lacrimi tot felul de monstruleți plini de bube sau făcuți din caca nu este ceva care să inspire prea mult interes. Substratul cu note autobiografice despre abuzurile din copilărie și îndoctrinarea religioasă ar fi putut fi supralicitat într-un joc hipsteresc „deep”. Dar nu, The Binding of Isaac este un joc superb, cu gameplay foarte adictiv. Acest sequel-remake este varianta sa definitivă și v-o recomand călduros, mai ales dacă vă plac roguelites și dintr-un motiv sau altul n-ați apucat să îl încercați pe acesta.

În încheiere vă las cu această memă făcută de .chester acum o mie de ani:

6. Serious Sam 3: BFE (2011)



Ce pot spune, am un soft spot (sau mai degrabă guilty pleasure) pentru filmele de acțiune de inspirație '80-'90-istă. Nu mă mai satur de one linerele și clișeele lor. Probabil că știți ce este Serious Sam și v-ați înregimentat deja într-una din tabere. Pentru mine Serious Sam 3 se leagă de o amintire de co-op cu un prieten, care s-a lungit până la 4 dimineața. A fost printre ultimele experiențe de genul, și chiar dacă am mai jucat Vermintide sau alte jocuri în co-op cu băieții, parcă niciodată n-am mai făcut-o așa de lată ca atunci.


7. Wasteland 2 (2014)



Deși nu aș fi anticipat asta, în cele din urmă Wasteland 2 mi s-a părut cel mai reușit dintre jocurile RPG revival din primul val de kickstartere. Are foarte puternice falloutian vibes, amplificate și de un soundtrack compus de nimeni altul decât Mark Morgan.




8. Prey (2017)



Dacă Cristan a ales jocul cel mai apropiat de Thief din deceniul ăsta, eu voi alege tot de la Arkane o aproximare a lui System Shock 2. La fel ca Dishonored, nu-și depășește bunicul spiritual, dar reușește totuși să devină its own thing. Prey este un joc imersiv, cu direcție artistică excelentă și o paletă bogată de opțiuni de gameplay. Elementul acela de horror visceral pe care l-am iubit la SS2 e ceva mai diluat aici, însă jocul are și el câteva momente băgătoare în sperieți, mai ales pe la început. Jocul a obținut un onorabil loc 2 în topul pe 2017 al RPGcodex, o performanță cu atât mai notabilă cu cât nu este tocmai un RPG. Incline!


9. Samorost 3 (2016)



Din păcate, singurul adventure care prinde un loc pe lista mea. Celelalte jocuri cool din acest gen au fost luate deja. Asta nu înseamnă că Samorost 3 e un joc de mâna a treia. Doar norocul că sunt probabil singurul de pe forum care l-a jucat face ca eu să-l pot alege atât de târziu. Acest Samorost este după părerea mea cel mai bun joc pe care l-au dat cei de la Amanita. Impecabil din punct de vedere vizual și auditiv, este o aventură visătoare, plină de farmec. Unii ar spune că îi lipsește o poveste mai puternică, mai cu tâlc. Eu zic că nu, este perfect așa.


10. Undertale (2015)



Undertale este un joc indie foarte popular, deci și-a atras și o parte semnificativă de hate pentru asta. Eu am găsit în el un joc inventiv și drăgălaș, bun de jucat pe Switch seara sub plapumă. Mi-a plăcut că a știut unde să se oprească - nu este lungit inutil cu filler material - iar în cele 6 ore petrecute în compania lui m-a luat prin surprindere aproape la fiecare pas.

ne0lith

1. Kentucky Route Zero (2013)




2. Shadow Tactics: Blades of the Shogun




3. Mount and Blade Warband (2010)




4. Firewatch (2016)



Firewatch este un exemplu deosebit a ceea ce se poate face prin resurse limitate daca ai niste scriitori talentati si ambitie. Punandu-te in pielea unui singuratic ce cauta izolarea de problemele cotidiene prin acceptarea unei pozitii de supraveghetor la un turn de veghe, jocul reuseste sa cladeasca o conexiune si o prietenie neasteptat de frumoasa intre protagonist si superioara sa.

In timpul explorarii unei paduri in scopuri investigative, statia radio si conversatiile cu Delilah reprezinta singurul contact uman al protagonistului si unica scapare mentala in fata pustietatii vaste. Asta se reflecta adesea si asupra jucatorului, ajungand uneori sa astepti cu nerabdare urmatoarea conversatie in urma unor momente prelungite de liniste.

Dialogurile decurg lin, natural, trecand de la tachinari amicale pana la impartasirea vulnerabilitatilor personale printr-un parcurs absolut firesc. De-a lungul jocului, atasamentul dintre cele doua personaje devine tot mai puternic, crescand nivelul de confort si varietatea discutiilor abordate pana la cel al unei prietenii mai vechi.

E greu sa descriu farmecul jocului intrucat calitatea principala sta in scriitura excelenta, dar la final am ajuns sa imi pese de o voce de la capatul radio-ului mai mult decat ma asteptam.

Firewatch mizeaza pe simplitate, dar plecand de acolo reuseste sa atinga mult mai multe puncte decat ai spera de la un walking simulator.


5. Hitman (2016)



Hitman ramane una din seriile mele preferate, asa ca decizia unei abordari clasice dupa experimentul nereusit cu Absolution aproape ca ii garanta un loc pe lista. Desi in cea mai mare parte a timpului jocul nu reuseste sa se ridice la nivelul lui Blood Money, in momentele sale cele mai bune il rivalizeaza serios.

Pentru prima data in istoria seriei avem nivele uriase, spectaculoase, insa si cateva aspecte ce duc la o implementare mai slaba decat formula compacta din Blood Money. Hartile din acest Hitman sunt adesea segmentate in portiuni mai mici ce le poti izola usor, fiecare cu propriul scop, lasandu-te adesea cu sentimentul mai multor misiuni independente plasate in mini locatii separate si nu intr-un sistem mai mare.

Daca in Blood Money aveai senzatia unui mediu organic in care te puteai folosi, de exemplu, de unele elemente de la subsolul unui hotel pentru a omora pe cineva de la etaj, unele din nivelele rebootului vor fi atat de impartite in compartimente ca efectiv nu vei putea accesa a doua jumatate de harta pana nu vei realiza un obiectiv in prima, irosind potentialul scarii impresionante.

De asemenea jocul este scriptat mai enervant decat pana acum, existand asa numitele evenimente unice ce asteapta prezenta jucatorului in anumite puncte pentru a se declanseaza o singura data pe nivel, ceea ce strica din imersiune si nu prea se potriveste cu spiritul de observare al jocurilor anterioare, in care ai nevoie de actiuni repetabile pentru a gasi solutii optime.

Astea fiind spuse, ramane totusi un Hitman respectabil in care partile bune sunt foarte satisfacatoare si in ton cu restul seriei.


6. Subnautica (2018)




7. Cradle (2015)

Pun poza si descriere mai tarziu.


8. E.Y.E: Divine Cybermancy (2011)




9. Borderlands 2 (2012)




10. Far Cry 4 (2014)

TG

1. Underrail (2015)



Voi încerca să nu aleg numai RPG-uri. M-a bătut gândul să încep cu o alegere mai populară (pe care o pot pierde), pentru că nimeni nu va lua Underrail. Dar mi-aș trăda prea tare principiile, nu există dubii în mintea mea că Underrail este cel mai bun joc al deceniului. Nu că-mi fac reclamă, dar am scris deja un review despre el și am postat și aici pe forum la jocuri terminate, cred că și cei care mă au la ignore știu deja de ce îl aleg.


2. The Witcher 2: Assassins of Kings (2011)



N-am prins 3-ul, care se potrivește aici prin prisma impactului asupra industriei și lecției ce au dat-o CDP celorlalte studiouri. Dar într-un top personal, e pe ultimul loc, după primul și al doilea.

La nivel narativ, CDP nu s-au mai apropiat de W2, cum de altfel nu a făcut-o nimeni cu ARPG-uri recente. Un joc în contrast puternic cu prima mea alegere, pentru că pune accentul exclusiv pe livrarea poveștii. Până și misiunile secundare din Witcher 2 împing firul principal (care apropo, e jalnic în 3 ). Printre cele mai bine închegate RPG-uri 3D, cu un final remarcabil și cel mai bune realizat personaj negativ din serie.

Nu îl consider al doilea cel mai bun joc al deceniului, dar își are locul aici. Cu puțin mai multă labă pseudo-intelectuală, poate îi plăcea și lui ne0lith.


3. Amnesia: The Dark Descent (2010)



Deja știu că o să mă coste alt joc treaba asta, dar ce să-i faci. Nu prea sunt un mare consumator de jocuri horror, mi-au mai plăcut câteva de-a lungul timpului dar în afară de Dark Corners of the Earth și Cryostasis (pe care îl menționez pentru că poate îl alege cineva), nu prea m-au atins unde trebuie. Până la Amnesia.

Un joc care excelează vizual, artistic, dar și prin intenționatele limitări de gameplay, ce îți imprimă un sentiment de neputință. Mă rog, s-a vorbit și scris destul despre el. Eu îl aleg pentru că îl consider un joc de referință al genului și o experiență... puternică și memorabilă, pentru că ”distractivă” nu ar fi cuvântul potrivit. Țin minte că m-a lovit destul de bine la acel moment și e cred singurul din genul său pe care l-aș pune în lista asta.


4. Deus Ex: Human Revolution (2011)



De ce Human Revolution și nu E.Y.E, care este indubitabil mai bun ca mecanici de joc? Pentru că eșecurile lui HR sunt multe, dar are una dintre cele mai mișto lumi cyberpunk. Și dacă îl judeci ca un joc de acțiune, e excelent. De asemenea, să fii Ubisoft, să lansezi un nou Deus Ex și să nu o dai rău de tot în bară? Trebuie premiat cumva acest record absolut.

Iar Hengsha e printre locațiile mele preferate din jocuri.


5. Europa Universails IV (2013)



Probabil cel mai bine realizat joc Paradox de până acum. Am jucat seria EU de la al doilea, iar progresia a fost evidentă. Poate că EU IV vine cu niște simplificări față de III, dar o face într-un mod excelent, păstrând varietatea de joc și multitudinea de povești ce iau naștere într-un playthrough.

Sigur, lumea știe mai degrabă de Crusader Kings 2, însă acesta, deși dispune de o foarte interesantă componentă de role play, nu vine nici măcar aproape de EU din restul punctelor de vedere. Diplomația statelor e bine implementată, războiul strategic e printre cel mai reușit redat, la ani lumină de jocurile de X și 0 din Total War-urile (non Shogun 2) și peste ce a putut oferi seria Civlizations vreodată.

Nu am jucat încă Stellaris și nu am trecut prin multitudinea de expansion-uri disponibile pentru EU IV (cred că l-am jucat ultima dată cu New World), însă pentru mine reprezintă apogeul rețetei grand strategy marca Paradox.


6. S.T.A.L.K.E.R.: Call of Pripyat (2009)



Primul STALKER în are am intrat, pentru că făcusem upgrade pe atunci. O serie cu un loc unic în istoria jocurilor, nu am trecut prin toate și nu am înțeles tot ce era de înțeles din poveste (tot îmi propun să o fac, însă), în schimb atmosfera și explorarea Zonei va rămâne cu mine, suprinzător de Gothic like, mai ales dacă te țin ouăle să te plimbi noaptea. M-am și căcat pe mine de câteva ori, pentru că are niște inamici foarte incomozi.

În fine, un open world făcut cu cap, care te lasă să explorezi dar nu pierde coeziunea lumii cu obiective de doi bani. Printre cele mai memorabile (if flawed) experiențe ale "deceniului".


7. Machinarium (2009)



Mi-ați luat Gemini Rue, dar totul nu este pierdut. N-am jucat încă Samorost 3, însă Machinarium mi se pare cel mai înalt punct atins de Amanita Design până acum. Un joc plin de momente memorabile, superb realizat din punct de vedere artistic (de o pasiune înfiorătoare) și cu puzzle-uri doar ocazional frustrante. Surprinzător de old school adventure sub capotă.

Îmi amintesc mai mult emoții decât momente specifice din el, parcă l-aș mai juca o dată.


8. Alpha Protocol (2010)



Oaia neagră Obisidian. Copilul genial dar neînțeles al deceniului, Alpha Protocol e un amalgam de idei bune, parțial bine puse în practică dar care și cu atât, a dat clasă multor jocuri de gen mult mai bine cotate. Doar Witcher 2 a reușit o mai bună punere în practică a părții narative, fără însă a începe să atingă complexitatea din Alpha Protocol.

Răspunsuri simple care duc la dialoguri multiple, povești multiple, personaje diferite, skill-uri diferite (generate atât din dialog, cât și din gameplay)... plm, un hibrid TPS - RPG cu o adaptabilitate ieșită din comun, practic propune o arborescență specifică unei nuvele vizuale. Da, partea de shooting a fost mediocră, a fost îngropat de un consolism forțat, dar e fără îndoială cel mai revoluționar joc scos de Obsidian în această perioadă de timp.

It's also batshit crazy, plin de kitch, personaje tipic Obsidian și misiuni într-un decor rar folosit în jocuri cu elemente RPG.


9. The Saboteur (2009)



Remarc că nu am ales încă nici un open world GTA style. Poate că Sleeping Dogs ar fi fost prima mea alegere, în principal datorită relației strânse cu cinematografia Hong Kong.

Ca să mă citez pe nesimțite:

Poate cel mai acaparant sandbox de acțiune, în The Saboteur duci pe drumul răzbunării un mecanic irlandez, pe vremea Parisului ocupat de naziști. Pandemic Studios (îngropați între timp de prietenii noștri de la EA) au reușit să inoveze formula specifică genului cu un stil vizual ce se împletește organic cu gameplay-ul și o serie de misiuni distractive, mai ales prin prisma vehiculelor de epocă pe care le poți controla.

Un sandbox cu un caracter foarte personal, așa cum a fost și mai recentul Sleeping Dogs. Gameplay-ul e dinamic, personajul principal se asociază cu mișcarea de rezistență în speranța de a-și duce misiunea la bun sfârșit, iar fiecare zonă eliberată își recapătă (la propriu) culoarea, devenind mai ușor de traversat după.

Recomandat pentru fanii genului, dar la fel de recomandat și pentru cei care pot aprecia surprinzătorul cântec de lebădă al studioului, sub forma unui joc atmosferic, pe alocuri inovator, care suferă ocazional de stângăcii mai mult sau mai puțin adorabile. Toți acești factori contribuind la o experiență mai mult decât memorabilă.

Își are loc în lista asta, pentru că la fel ca Sleeping Dogs, pe lângă valoarea sentimentală, e și unul dintre singurele jocuri de gen care a scremut să facă mai mult decât GTA. Dacă Saints Row (inb4 îl alege cineva care nu s-a gândit la el) doar a eliminat blocajele în favoarea unui joc distractiv, nebunatic și perfect gol. The Saboteur a reușit să ducă explorarea, atmosfera și valoarea lumii înconjurătoare la un alt nivel. Practic cel mai mare neajuns al său este că e un joc cu francezi.


10. Mark of the Ninja (2012)



M-am gândit inițial să închei cu Armored Princess sau Elex. În mod normal aș fi vrut să am și un joc PB în listă și consider Elex realizarea mai impresionantă și jocul mai bun, raportat la Risen. Iar King's Bounty am jucat în draci. Totuși, deceniul ăsta a fost unul propice pentru jocurile indie, pentru platformere, cu surprize care mai de care.

Dacă aș fi putut, poate că luam Braid sau Hotline Miami și se ocupa locul. Tot mai rămân câteva însă, printre care și excelentul Mark of the Ninja. Un joc în care stealth-uri ofensiv (strategic, bă!) e foarte satisfăcător, cu o latură artistică care m-a gâdilat corespunzător. Hai să fie ăsta capul de listă, dacă jucăm numai cu 10.

Cristan


1. Portal 2 (2011)



De parca are nevoie de prezentare. Imi era frica sa nu il ia careva inaintea mea. Pentru mine seria Portal reprezinta chintesenta JOCULUI. Un melanj de gameplay, poveste si umor cum nu am mai intalnit pana la el sau de la el incoace. Portal 2 a imbunatatit primul joc la toate capitolele si cred ca s-au speriat cei de la Valve de cat de bine le-a iesit, incat nu mai au curajul sa scoata a 3-a iteratie. Daca o rasa extraterestra mi-ar cere sa le exemplific ce inseamna "jocurile", le-as da un cod de Steam pentru Portal 2.



Și încă o notă personală - pe lângă conceptul fantastic, povestea fantastică, umorul fantastic, level designul fantastic și campania fantastică (campaniile, de fapt, că e una separată pentru multiplayer) și... dar de fapt de ce vă zic despre asta? e Portal 2, nu aveți nicio scuză să știți toate astea. O să mai adaug doar că are o semnificație aparte pentru mine. Mai întâi pentru că e primul (și singurul) joc pe care l-am jucat în coop cu cineva de pe forum - am terminat campania cu Jaunty, mai e puțin și se fac 7 ani de atunci. Iar ceva ani mai târziu, când deja uitasem ce se întâmplă în joc, l-am terminat încă o dată în coop cu fiică-mea, e unul dintre jocurile ei preferate. Ceea ce reprezintă încă o mărturie pentru atractivitatea universală a jocului.

2. Divinity: Original Sin (2014)

(în varianta EE (2015), dacă se trezește careva să ia lucrurile prea literal)



N-o să scriu prea mult despre joc, presupun că mai toată lumea știe despre cum e jocul și oricum, n-am jucat prea multe RPG-uri din astea masive și nici nu știu să analizez jocul ca TG, să fac comparații și evaluări pentru fiecare componentă, comparativ cu alte jocuri sau chiar cu succesorul.

D:OS1 aduce o lume imensă, foarte colorată și umor presărat peste tot, cu extrem de multe posibilități de joacă, cu multe sisteme care se întrepătrund și dau naștere la multe situații neașteptate (interacțiunea dintre elemente, abilitățile de luptă, piramidele - genius addition), cu un sistem de luptă extrem de interesant și de plăcut de jucat și cu numeroase posibilități tactice, și da, chiar și povestea e digerabilă. Chiar dacă începutul e puțin cam lent, nu m-am plictisit niciodată să explorez și să descopăr tot timpul ceva nou. Sentiment care, m-a surprins și pe mine, s-a păstrat pe tot parcursul jocului, chiar dacă lumea e enormă și am jucat aproape 100 de ore. Țin minte și acum când jucasem ore bune și mă gândeam că am avansat semnificativ în joc, iar pe urmă am ajuns la End of the World și am văzut toate locurile alea goale pentru portaluri pe care să le deblochez și am realizat cât de mult încă mai am de jucat.

Și, cireașa de pe tort, jocul este excelent optimizat pentru multiplayer și e foarte plăcut de controlat cu gamepad-ul, e o experiență coop perfectă. Sau mă rog, aproape perfectă, pentru că apoi a apărut D:OS2 care a dus coop-ul la un alt nivel. L-am terminat cu fiică-mea și îl recomand oricui vrea o experiență de coop în familie.

Și că veni vorba de D:OS2, am stat pe gânduri dacă să-l aleg pe ăla sau nu. Chiar dacă personajele, dialogurile și multe alte aspecte au fost îmbunătățite în al doilea joc, l-am ales tot pe primul din câteva motive:
- pe al doilea încă nu l-am terminat; după 30 de ore încă n-am trecut de prima zonă;
- luptele sunt mult mai fun în primul; sistemul de armură din al doilea introduce un bottleneck la începutul luptelor și cam taie din plăcerea experimentatului și limitează folosirea abilităților;
- și atmosfera și lumea din primul sunt ceva mai light și mai amuzante față de al doilea, care începe all serious bsns cu magistrați și deținuți și oprimare și etc.
- succesul lui D:OS1 l-a făcut posibil pe cel de-al doilea, deci ca importanță istorică îi e superior
- una peste alta, chiar dacă D:OS2 în ansamblu e un joc obiectiv mai bun (din cât am jucat până acum și ce am mai citit), D:OS1 mi s-a părut mai distractiv
- (și dacă se întâmplă să-i fi furat alegerea asta lui TG, poate o să îl forțeze să aleagă D:OS2 și, dintr-o descriere în alta, poate ajunge să scrie review-ul ăla la care a făcut aluzie )

Again, fără să fi jucat prea multe alte RPG-uri, jocul mi se pare o bornă în materie de distracție cu un joc video (și cu RPG-uri în special) și ca experiență multiplayer.


3. XCOM: Enemy Unknown (2012)



Mă găsesc și cu ăsta cam în aceeași dilemă ca la Divinity. Avem și aici un sequel, care aduce mai multe îmbunătățiri și per total e o experiență mai plăcută (discutabil poate), dar care nu m-a prins la fel de mult ca primul - și aici l-am terminat pe primul, dar la al doilea n-am băgat mai mult de o treime.

Cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare, știți și voi foarte bine genul de povești care se nasc din jocul ăsta. Și eu le-am trăit poate mai intens decât alții, căci nu trecusem înainte prin xcomul vechi decât așa, cât să văd cum arată, deci nu aveam blazarea aia pe care am văzut-o afișată pe net pe la fanii mai vechi că „meh, e simplificat, e mai ușor, păi să vezi în original că nuștiuce”. Nu, am stat în tensiune la fiecare alegere și la fiecare moarte a unui soldat (da, am pățit și din astea) până la sfârșit. Și nu, n-am jucat nici expansion-ul Enemy Within, nici Long War, nimic altceva decât vanilla. Tot a fost o experiență excelentă și, din cât am experimentat și am citit, o modernizare a seriei foarte bine făcută, apreciată chiar și de Julian Gollop.

(Ca o paranteză, v-aș recomanda Xenonauts dacă căutați o experiență mai apropiată de vechiul X-com - am jucat și din ăsta puțin și da, e mai X-com decât noul XCOM)

Și aș menționa aici ca un plus, again, și importanța istorică - succesul lui XCOM, pe lângă faptul că a făcut posibil cel de-al doilea joc, a dat și semnalul unui reviriment al genului TBS, din care ar fi de menționat chiar faptul că l-a convins pe Gollop să se apuce din nou de făcut jocuri.


4. Dishonored (2012)



Un joc care mi-a plăcut foarte mult, cu o lume incredibilă, născută sub direcția artistică a lui Viktor Antonov (care a contribuit și la City 17 din Half-Life - alt setting impresionant), abilități puține dar puternice, ce încurajează stiluri de joc diferite, poveste și personaje interesante și nuanțate, gameplay deschis mai multor abordări dar bine orchestrat.

(În mod normal aș fi stat în cumpănă să aleg între Dishonored și DX:HR, dar TG mi-a ușurat alegerea. Oricum ăla e un joc mai nașpa - remember alegerea cu butoanele de la sfârșit? Bleah, sper că aveți bunul simț să nu votați cu jocul lui)


5. Stardew Valley (2016)



Cum ziceam, cineva trebuia să-l aleagă și pe ăsta. Jocul cel mai feel good dintre jocurile feel good. Pentru descriere, o să citez un celebru autor de pe un site celebru de jocuri:

Pentru cei care nu știu, Stardew Valley e… greu de descris în doar câteva cuvinte. E un simulator de viață la țară, în care trebuie să te ocupi de ferma moștenită de la bunicul tău, dar totodată trebuie să ai grijă și de relația cu mica comunitate lângă care se află ferma. Personajul tău poate stabili relații de prietenie (sau chiar de căsătorie) cu personajele din orășel, se poate implica în restaurarea centrului cultural și de activități al orașului (prilej de multe quest-uri) și poate participa la numeroase festivități ce au loc periodic. În plus, există numeroase alte sisteme care se întrepătrund, rezultând un gameplay plin de activități și questuri, care pot da naștere la numeroase povești.

Cu toate acestea, obiectivele din joc nu sunt obligatorii, astfel încât jocul nu devine obositor sau copleșitor, ci doar relaxant sau, cel mult, stimulant. Singurul ritm care este impus jucătorului este dat de curgerea zilelor și a anotimpurilor, propriu vieții la fermă: micul tău fermier trebuie să aibă grijă de propria sănătate (să mănânce și să doarmă în fiecare zi); plantele și animalele trebuie îngrijite aproape în fiecare zi (asta însemnând udat, hrănit, recoltat, muls vaca, adunat ouă); roadele muncii trebuie valorificate (vândute în oraș sau prelucrate la fermă: murături, dulcețuri, bere, maioneză, etc); fiecare anotimp vine cu culturi și pomi fructiferi proprii; și așa mai departe.

Iar peste toate acestea, o mulțime de mici detalii îi dau o savoare nebănuită și un farmec aparte, ceea ce-l face greu de lăsat din mână odată ce te-ai apucat.

6. To the Moon (2011)



Cred că îl știți cu toții. Gameplay-wise nu e nimic special, dar ca poveste și storytelling... oh, my. E ca un parazit, dacă îi dai puțin timp și joci măcar o oră, a intrat în tine și face damage pe interior. I'm not crying, you're crying.

7. Rayman Legends (2013)



Fără să fi jucat prea multe titluri din seria Mario, mi-e greu să-mi închipui un platformer mai bun și mai plin de creativitate decât Rayman Legends. Și Origins e foarte bun, dar Legends rafinează tot ce-l făcea bun pe primul (ba chiar reia și unele niveluri) și e o experiență de joc perfectă. Ca să schimb ce ziceam eu în primul post despre Portal, Rayman Legends e JOCUL - e bucuria pură de a te juca, cu un control precis, cu grafică și sunet grozave, personaje și inamici pline de personalitate, niveluri excepționale (cele câteva niveluri muzicale sunt doar cireașa de pe tort - vezi mai jos în spoiler), minijocuri, o experiență coop excelentă, totul e la superlativ. Chiar dacă a apărut acum 6 ani, ar putea la fel de bine să fi apărut ieri.

8. Starcraft II: Wings of Liberty (2010)



(Nu știu care e treaba cu jocul ăsta, dacă e considerat un singur joc în 3 părți sau 3 jocuri separate, dar o să-l iau doar pe primul ca să fiu sigur. Și doar pe ăsta l-am jucat oricum.)

Spuneți ce vreți despre poveste, că e cheesy af, că retcon, că plot holes galore. Nu mă interesează prea tare, nu pentru poveste am jucat Starcraft. Nici pentru multiplayer. Dar campania singleplayer este excelentă, cu o structură inedită și cu misiuni originale și foarte distractive. Duse sunt misiunile tipice strategiilor, cu base building și pe-ei-pe-mama-lor; aici fiecare misiune are un ceva aparte, care schimbă felul în care joci sau introduce câte o chestie nouă. Plus rejucabilitatea - metajocul e o găselniță foarte mișto - felul în care e structurată campania, cum îți alegi misiunile și alegi upgrade-uri din tech-trees aduce o binevenită varietate și face jocul mult mai interesant. Nu mai zic de grafică, sunete, unitățile mișto și Blizzard-polish. Totul e un pachet foarte-foarte distractiv și nu e doar un RTS bun, e și un joc foarte bun.


9. Assassin's Creed Odyssey (2018)



Say what you will about Ubisoft, se pricep să creeze niște lumi mișto. Și asta din Odyssey e printre cele mai mișto - Grecia Antică e absolut superbă. Jocul e un action-RPG tipic, plus mișcarea fluidă caracteristică AssCreed. Cât de mult o să vă placă depinde și cât de saturați sunteți de asscreed-uri. Dar chiar și în condițiile astea, jocul ăsta are suficiente elemente cât să prindă la oricine - o lume imensă, explorare cât cuprinde, lupte navale, călărie, albastrul Mediteranei, insule grecești, sentimentul de odisee, o protagonistă foarte mișto și credibilă în rol de luptătoare și toate detaliile lumii antice, un (aproape) muzeu virtual al trecutului.


10. Superhot (2016)



Un joc care m-a facut să mă simt în 2018 ca în 1996 când jucam Doom. Fmm de nostalgie.

Ok, să încheiem cu ceva frumos. Superhot vine cu o mecanică care, deși nu e originală (dar nici nu a fost folosită prea des), a fost implementată genial. Superhot arată ca un shooter, dar e aproape un puzzle game. Timpul curge doar când te miști tu (mai bine zis, în varianta standard, curge extrem de încet), ceea ce poate părea un avantaj, dar în practică nu e deloc așa. Această mecanică schimbă complet dinamica jocului, și, împreună cu designul de nivel și plasamentul inamicilor, transformă jocul dintr-un shooter într-un Hotline Miami turn-based (și devine un Hotline Miami real-time în reluarea de la sfârșitul unui nivel), cu toate provocările și posibilitățile aferente - ordinea în care distrugi inamicii, alegera armelor, managementul muniției, care dau naștere unor momente extrem de tensionate și extrem de satisfăcătoare. Nu mai zic ce fain e să te ferești de gloanțe sau să le tai cu sabia în zbor . Prezentarea grafică mi-a plăcut mult și nu mi se pare doar un „exercițiu în austeritate” cum zice Nervozix; mi se pare mult mai satisfăcător să sparg niște inamici abstracți în sute de cioburi decât să „headshotui” niște modele umane bine definite. Per ansamblu, este o ofertă foarte originală și satisfăcătoare de jucat, un joc care nu seamănă cu prea multe altele și, aș zice eu, chiar un joc de neratat.
Acum că am ajuns la finalul listei, îmi dau seama ca aș mai fi putut continua cu încă 10 jocuri. Faine vremuri trăim.

ola small dickie


1. Grand Theft Auto V (2013)

Cel mai bun joc din seria GTA. Il are pe Trevor si are zone rurale si zone naturale, de salbaticie. Exact ce mi-a placut cel mai mult la San Andreas. Numai ca aici totul e si mai misto. E escapda de neuitat. L-am terminat dar va ramane mult timp shortcutul pe desktop, mai intru din cand in cand sa vad ce mai fac Trevor, Michael si Franklin. Poze facute de mine:






2. The Blackwell Epiphany (2014)



AAaaaaahhhhh genul adventure. Blackwell reprezinta unul din primele cuvinte care-mi vin in minte daca ma intreaba careva: ce ma? adventure? ce-i aia? ce sa joc din genul asta? ce recomanzi? The Blackwell Epiphany e ultimul joc din una din cele mai bune serii de jocuri adventure din toate timpurile. E ultimul joc, inchide seria, inchide povestea, este si cel mai evoluat din punct de vedere tehnic, vizual. Dar in niciun caz nu trebuie jucat primul. Seria asta trebuie jucata neaparat de la cap la coada, Epiphany fiind tortul, sampania, artificiile, petardele, bubuiala, imbratisarile, pupaturile, lacrimile si pa pa urile, la revede-urile unei mari, frumoase, memorabile, intime, inteligente, inimoase experiente. Doresc tuturor oamenilor sa treaca prin experienta Blackwell.










3. Tales of Monkey Island (2009)



Weeellll......In 2009, dupa 9 ani, Guybrush Threepwood se intoarce. Monkey Island se intoarce. Da, nu e cel mai bun joc din serie (e totusi si cam greu sa depasesti primele 2 jocuri) dar e un adventure bun, foarte enjoyable si e....MONKEY FUCKING ISLAND. L-am jucat la aparitie, mi-a placut. Tin minte si acum niste probleme amoroase memorabile dintr-un triunghi Guybrush, Elaine si Morgan LeFlay care m-au cam pus pe ganduri (si care parca la un moment dat m-au facut sa tin cu Morgan nu cu Elaine----BLASFEMIEEEEE-----) Blasfemie, blasfemeie, blasfemei. Hmm blasfemeie iata un titlu bun pentru o poezie. La urmatoarea bauta sper sa-l tin minte. Revenind, hai ca si pana Ron Gilbert a dat si el buna ziua, a aruncat si el 2-3 vorbe si 4 idei cat sa primeasca si el la credits in Tales of Monkey Island titlul de "Visiting Professor of Monkeyology". Ba, e Monkey Island, singurul din ultimul deceniu, ce mai vreti? Si da, apare si Stan. A! Si il am Collectors Edition cumparat cand a aparut intr-o cutie super misto cu multe cacaturi. Cred ca am mai pus pozele pe forum de cateva ori cu cutia.








4. Thimbleweed Park (2017)

Unul dintre tatucii genului, Ron Gilbert, ne-a dat Maniac Mansion si Monkey Island acum vreo 30 de ani. Ma gandeam daca dupa atata amar de ani inca le mai are cand a anuntat Thimbleweed Park. Dupa ce l-am jucat si terminat pot sa zic ca Ron le are si acum, cu varf. Unul din cele mai bune jocuri adventure evah! ITS A FUCKING WONDERFUL GAMERINO! Give this man the Monkey Island rights already!

Si da, l-am luat collectors box edition








5. Gemini Rue (2011)

Un adventure excelent din familia Wadjet Eye, cu o atmosfera memorabila si una din cele mai bune povesti intalnite de mine in jocuri.






6. Grand Theft Auto: Episodes from Liberty City (2009)

Pentru pozitia numarul 6 am zis sa aleg un joc dedicat voua, userilor forumului level, un joc cu care rezonati intens




7. I fell from Grace (2017)



I fell from Grace, Grace fiind sotia ta. Daca vrei sa fii pus intr-o dimensiune foarte bleak si deprimanta, in care sotia ta e grav bolnava, in care tu trebuie sa decizi cum te raportezi la un medicament "experimental" fata de ea, intr-o realitate in care intra si o sarcina pierduta intr-un accident. Daca nu e de ajuns, orasul in care locuiti e intr-o degradare sociala pronuntata si continua pe parcursul jocului. Daca nu e de ajuns, situatia la locul tau de munca este si ea pe deplin asortata tabloului general. Pleaca de acasa in fiecare zi, lasand sotia bolnava in pat, cautand speranta intr-un oras bolnav si o companie in care lucrezi la fel de bolnava. Un joc memorabil, cu multiple cai pe care o poti lua si cu multiple finaluri. Jocul reuseste o atmosfera apasatoare si neagra care te tine lipit de ecran de la inceput pana la final, oricare l-ai nimeri prin deciziile tale din joc.


8. Sam & Max: The Devil's Playhouse (2010)



Cu ocazia acestui draft as vrea sa ridic aceasta halba si sa salut prezenta baietilor Sam si Max in ultimul deceniu din viata noastra.




9. Blackwood Crossing (2017)

Sa ma autoplagiez:

"Blackwood Crossing e un adventure foarte scurt (mie mi-a luat 4 ore si 35 min - zice gog galaxy) dar foarte concentrat, o experienta de neuitat, puternica. E unul din cele mai suprarealiste jocuri intalnite de mine. Prin tematica, pierderea persoanei sau persoanelor apropiate, mi-a adus aminte de Last Day Of June. Blackwood Crossing te poate face sa te gandesti in timp ce-l joci la oamenii care iti sunt cei mai apropiati, la relatia cu ei si la cat timp si atentie le acorzi acestora. Pe mine m-a facut.

Recomand

9/10"

Ferrrrrrrrrdinand


1. Hotline Miami (2012)



Dacă te întreabă bunica ce este un joc pe calculator îi arăți asta.


2. Papers, Please (2013)




3. The Wolf Among Us (2013)




4. Metro 2033 (2010)




5. The Stanley Parable (2013)




6. Gone Home (2013)




7. The Elder Scrolls V: Skyrim (2011)




8. Five Nights at Freddy (2014)




9. Devil Daggers (2016)




10. Cupid (2016)



Un visual novel drăguțel free to play pe steam. M-a atras în special calitatea player-ului, tu ești o voce extrem de abuzivă din capul personajului principal, o fată timidă, introvertită și depresivă care trăiește pe străzi. De pe străzi ajunge în casa unui conte (acțiunea se petrece în Franța prin secolul XVIII cred deși decorul din panels e ca un serial la tv cu un buget inexistent filmat la cineva acasă). Povestea este destul de lungă dar se sfârsește... interesant.

Michilangelo

Descrierea completă e aici, până reușesc să o copiez pe toată. - Mahdi

1. Risen (2009)



Bănuiesc că mulți dintre oamenii mai bătrâni de pe forum își aduc bine aminte ruperea produsă acum mai bine de 10 ani între Piranha Bytes și JoWood. Acolo își au originea abominațiunile numite Forsaken Gods și Arcania, dar și seria Risen. După un Gothic 3 cu mult potențial, dar lansat la apă înainte să fie astupate toate găurile, părea că nu o să mai vedem ceva comparabil cu fenomenul Gothic* de la echipa germană. *Side note, sunt curios câți dintre oamenii mai noi de pe forum au jucat sau măcar auzit de seria Gothic. Ridică cineva o mână, acolo în spate?



3 ani mai târziu și un publisher nou, Nameless Hero se reîncarna pe monitoare, la fel de desculț, ba și fără bogata podoabă capilară blondă. Ca un adevărat urmaș spiritual, Risen arunca jucătorii în pielea unui neica-nimeni, fără posesiuni, experiență sau scop în viață.



Risen a preluat o serie de idei din Gothic 2 și expansion-u Night of the Raven, aducând în prim plan pirații și lizardmen. La fel, unele dintre locații sunt asemănătoare, mânăstirea din imaginea de mai sus fiind un exemplu clar.



Dacă în Skyrim sau mai știu eu ce alt RPG AAA ai tot felul de peisaje și structuri fanteziste, în Risen ai ruine și coșmelii.



Combat-ul este unul din punctele forte ale lui jocului, mult îmbunătățit față de cel rigid din Gothic 1 și 2, și mai complex decât în Gothic 3.



Vizual, Risen are un farmec anume, așa cum au avut-o și predecesorii săi. Level design-ul ajută foarte mult, chiar dacă texturile nu erau de cea mai bună calitate.

WHAT MAKES IT GREAT:
- preia multe dintre conceptele care au făcut seria Gothic clasice ale open world-ului și le îmbunătățește;
- un sistem de combat făcut cum trebuie;
- o lume de joc nu imensă, dar distractiv de explorat;


2. Expeditions: Viking (2017)



Poate să spună TG ce o vrea, dacă unul dintre titlurile Expeditions merita ales la draft-ul ăsta, acel titlu e Viking. Sigur, Conquistador a fost un unpolished gem care a furat inimile multora la vremea lui, mai ales prin setting-ul original și amestecul neobișnuit de TBS și survival. Viking însă a construit mult pe structura predecesorului și e un titlu solid, fără să fie perfect.



Dacă în Conquistador partea de RPG era mai mult prezentă pentru a înainta povestea, Viking a construit mult în direcția asta, până la punctul în care poate sta cot-la-cot cu titlurile pur-sânge.



Explorarea a devenit acum dublă: o dată pe harta mare (destul de mare și ca dimensiune totală) și o dată în interiorul locațiilor.



Ecranul de camping a primit și el un revamp, oferind mult mai multe activități și, poate mai important, mult mai multe interacțiuni aleatorii. Asta de fapt și vreau de la un joc ca Viking, să pot să interacționez cu membrii expediției.



Cea mai clară îmbunătățire e la nivel vizual, acolo unde Viking se ridică din nou la nivelul unor titluri cu mult mai mare greutate. Dacă adaugi la asta toate celelalte elemente bune și foarte-bune pe care le-am menționat iese un titlu cu greutate, care ridică niște așteptări la fel de mari pentru următorul titlu al celor de la Logic Arts, aflat în lucru as we speak.



În ecranul de mai sus se vede una dintre marile îmbunătățiri: dialogurile. Dacă în Conquistador opțiunile erau puține sau inexistente, Viking oferă până la 6 variante și destul de multe modalități de a parcurge dialogurile și povestea.



Combat-ul a rămas în mare același, parcă cu ceva mai multe opțiuni. Nu mai ocupă un loc la fel de central ca și în primul joc, dar e la fel de solid și rewarding.

WHAT MAKES IT GREAT:
- un amestec consistent de RPG, survival și third person tactics;
- dialoguri de calitate înaltă, cu multe alegeri ce influențează direcția poveștii și felul în care e parcursă;
- squad și camp management destul de cărnos;

3. The Forest (2014)



După cum e probabil evident din lista de față, dar și din cele de la draft-urile trecute, sunt un mare fan al indie-urilor și evit cam tot ce înseamnă AAA. The Forest a fost făcut de o mână de oameni, vreo 4 zic unele surse, însă e unul dintre cele mai engaging experiențe pe care le-am încercat într-un joc video. Iar acest lucru se datorează, zic eu, simplității. The Forest nu e cel mai realist survival, cu toate că per total reușește să creeze impresia asta. În schimb, reușește cu o secure și o brichetă să te facă să dârdâi de frică în fața monitorului.



Jos pălăria în față producătorilor pentru felul în care au construit un mediu de joc care nu numai că arată bine, dar care și poate fi manipulat și cu care se poate interacționa la un nivel destul de ridicat. Serios, nu am văzut o altă pădure într-un alt joc care să fie atât de... pădure.



După cum am mai menționat pe forum, jocul e foarte rewarding dacă îl joci cu măcar un prieten. Și aici funcționează seamless și intuitiv, ca și tot altceva ce se întâmplă în joc.



Jocul începe cu clasicul plane crash care te aduce pe o insulă aparent pustie, cu o secure, o brichetă și un ghid de supraviețuire. Nu ești aproape deloc ținut de mână și trebuie să înveți singur cum să supraviețuiești. La început explorezi pădurea în căutare de mâncare, apă și adăpost. Mai omori o căprioară, mai construiești o casă și totul pare că va avea un final fericit. Experiența asta, de a supraviețuii în mijlocul naturii e în sine foarte rewarding, iar jocul chiar oferă un mod de joc peaceful. But then shit goes down...



....and it goes down hard. După o vreme petrecută în pădure începi să primești vizite din partea celorlalți locatori ai insulei. Mai întâi te privesc de la distanță, dar pe măsură ce te extinzi în teritoriul lor devin din ce în ce mai agresivi. Soluția cea mai bună e să fugi, doar că insula e infestată de mutanți și canibali. În situația asta trebuie să înveți să te aperi, iar aici intră în scenă diferitele construcții pe care le poți face: de la case și obiecte necesare supraviețuirii, până la capcane și defensive walls.



După un timp shit goes so down it goes underground și pe aici nu pot să vă povestesc prea multe fiindcă nu am putut pur și simplu să explorez peșterile: îmi e prea frică. Dacă ați văzut The Descent, știți despre ce vorbesc. Interesant e că și personajul tău din joc reacționează la ce se întâmplă în jurul său și există o mecanică de sanity care influențează o serie de lucruri pe care le poți face în joc.



I fucking love this inventory. E destul de greu să-l umpli pe atât de mult, pentru că jocul are un grad sporit de dificultate, însă asta îl face cu atât mai rewarding. Să nu mai zic de sistemul de crafting, over-simplified, dar foarte intuitiv și care are loc în pătratul ăla alb.

WHAT MAKES IT GREAT:
- nu te ține deloc de mână (nu ai nici măcar o hartă), dar e ușor de învățat și foarte rewarding;
- simplu și intuitiv în cam tot ce face, sistemul de building works great;
- scary as fuck și pe cât de dificil te-ai aștepta;


4. Blood Bowl (2009)



Aaah, am niște amintiri aici. Prima interacțiune cu Blood Bowl am avut-o la un campionat organizat pe forum (mă rog, pe cel vechi) la care au luat parte mai mulți oameni care se mai perindă pe aici. Interesant a fost că toți în afară de mine mai jucaseră BB, iar eu am fost aruncat direct în mijlocul focului.



BB nu e pentru cei slabi de inimă. Și aici nu mă refer la violența de multe ori gratuită de pe teren, ci la zaruri. Cred că BB e în același timp cel mai rewarding și cel mai frustrant joc ever. Când îți iese ești cel mai campion, dar când dai re-roll cu 3 zaruri și îți pică tot KO-uri, îți vine să te lași de jocuri video și să te apuci de rugby.



După cum se poate observa, BB împarte universul cu jocurile Warhammer, fapt care mie nu-mi spune mare lucru, dar orice fan al acelor titluri e liber să mă voteze. În orice caz, influența Warhammer se traduce într-un număr mare și variat de rase ce pot fi jucate, fapt ce la rândul său se traduce în mai multe stiluri de joc.



Altă „problemă” e că un joc între 2 jucători buni poate dura spre 2 ore, timp în care neuronii sunt intens utilizați.



Vorba aia: cele mai bune lucruri în viață sunt rare, iar pe principiul ăsta un touchdown în BB e up there cu killing another khal și seeing a naked woman for the first time (bad GoT season 6 reference pentru necunoscători).

WHAT MAKES IT GREAT:
- pe cât de frustrant, pe atât de rewarding atunci când îți iese;
- diversitate mare de echipe și stiluri de joc;
- super-tacticizat in a good way, neapărat în multiplayer;


5. Transistor (2014)



La fel ca și Bastion înaintea lui, Transistor iese în evidență în special prin stilul grafic excelent, o poveste spusă bine și un soundtrack de zile mari, accentul fiind pe cel din urmă punct.



Sistemul de combat îmi amintesc că nu m-a lăsat nici el baltă, dar când jocul e atât de arătos, iar muzica sună cum sună, nici nu ar mai fi contat.



Cred că nu mai are rost să mai zic ceva, așa că vă las cu muzica.
In Circles: https://www.youtube.com/watch?v=cGMWL8cOeAU



The Spine: https://www.youtube.com/watch?v=41tIUr_ex3g



WHAT MAKES IT GREAT:
- muzica, muzica, muzica;
- prezentare artistică de zile mari, iar gameplay-ul, chit că se află în plan secundar, e foarte solid;
- povestea spusă subtil și cu un protagonist atipic;


6. Endless Legend (2014)



Civ 5 a fost pentru mine life-changer, fiind primul titlu 4X pe care l-am încercat. Problema a fost că, fiind atât de bun mi-a fost greu după să mai joc altceva. Beyond Earth și Civ 6 au fost fade prin comparație și nu aveau acel ceva care să le diferențieze. Endless Legend în schimb, are „ceva” cu căruța și, odată obișnuit cu stilul grafic, m-am lăsat prins de lumea din Auriga (planeta pe care se desfășoară acțiunea). În continuare nu pot decât să îl compar cu Civ 5, dar din fericire iese pe plus.



Stilul grafic e unul care poate fi descris ca non-conformist. Privit din anumite unghiuri EL arată bine, privit din altele, nu se înțelege mare lucru. După câteva sute de ore în Civ 5, majoritatea petrecute cu strategic view în față, e greu să mai joc un 4X care nu pune accentul pe o prezentare ușor de navigat.



Combat-ul e foarte interesant și gândit fundamental diferit față de Civ. Faptul că nu se desfășoară direct pe harta de joc aduce posibilități tactice crescute, iar controlul incomplet pe care îl ai asupra armatei adaugă un element de neprevăzut ce crește tensiunea fiecărei lupte.



EL își mai spală din păcate prin nivelurile de zoom care la cel mai de sus nivel se aseamănă cu strategic view. În plus, tranziția între diferitele niveluri e foarte seamless.



Ce mai are în plus față de Civ 5, e și elementul de RPG, care îți permite să controlezi eroi ce avansează în nivel, au skill tree și pot să fie echipați. În plus, poți să îți creezi propriile unități, care funcționează la fel ca eroii, dar fără skill tree.



Mai mult, lumea jocului e presărată cu facțiuni minore care îți dau tot felul de quest-uri, pe lângă cele primite automat, ca parte a main story-ului. Astfel, EL e mai degrabă asemănător cu Spellforce.



WHAT MAKES IT GREAT:
- dacă Civ 5 ar fi fost fantasy;
- elemente de RPG bine-venite, ce adaugă la experiență, fără să fie agasante;
- o lume de joc cu o întreagă mitologie în spate, fun de descoperit;


7. Return of the Obra Dinn (2018)



V-am spus deja că îmi place indie-urile, iar mai indie ca Obra Dinn nu se poate. Construit de un singur om, jocul e o oază de originalitate și minimalism.



Asta e premisa de la care pleacă tot jocul. Tu, ca jucător, ești un detectiv care trebuie să descopere soarta celor 50 și ceva de marinari și pasageri aflați la bordul navei Obra Dinn. Indiciile sunt quasi-inexistente, primești doar câteva instrucțiuni, plus o carte pe care să o completezi și o busolă.



Pe măsură ce descoperi soarta oamenilor de pe navă, diferitele schițe făcute de un artist aflat la bordul vasului devin din ce în ce mai clare, la fel ca și povestea.



Busola de față are ceva puteri magice și îți poate arăta felul în care o persoană a murit. De aici, tu trebuie să pui piesele cap la cap, pentru a descoperi puzzle-ul final.



WHAT MAKES IT GREAT:
- stil grafic minimalist, dar care adaugă mult la atmosferă;
- poveste interesantă, spusă într-un mod non-conformist, ce crează suspans;
- mecanici de joc originale, nu știu alt joc care să facă ce face Obra Dinn;


8. The Last Guardian (2016)



Și cu asta completez trilogia Team Ico/Fumito Ueda, alese la un draft sau altul.


9. Anno 1404 (2009)


10. Hellblade: Senua’s Sacrifice (2017)

sebas

1. Underrail (2015)



Underrail este o bijuterie. Un joc facut din dragoste fata de jocuri si de Fallout in deosebi, piperat cu o atmosfera fenomenala, un combat sistem de nota 10 si un sistem revolutionar de level-up. Este, una peste alta, cel mai bun RPG din Incline Era si nu pot decat sa topai de entuziasm de fiecare data cand Styg mai anunta ceva nou despre expansion. Abia astept un nou playthrough.


2. Unavowed (2018)



WEJ au luat universul schitat in seria Blackwell, au luat a whole lotta crazy fantasy, au luat a whole lotta supernatural si au amestecat pana le-a iesit un cocktail ochios. Sincer, atmosfera Twilight Zone de soft crazy si fluffy friendship din Blackwell mi-a mers mai aproape de suflet, dar Unavowed vine cu niste elemente de gameplay noi in point&click games, plus C&C care te fac sa il joci on a binge, lipit tipla de ecran cu sufletul la gura.

Faptul ca desi au trecut luni de zile de cand l-am jucat dar totusi imi amintesc toate cazurile si deciziile luate, imi amintesc viu finalul si cat de mult am iubit nenumaratele referinte la Blackwell serios, toate astea ma fac sa astern Unavowed pe lista mea inaintea vreunui Blackwell.


3. Path of Exile (2013)



PoE e KFC la 4 dimineata dupa niste multe beri, e cola langa o tigara, e galeata de inghetata de vanilie, e berea rece intr-o zi de canicula. PoE e cel mai mare guilty pleasure al meu. L-am luat de la capat cu ocazia fiecarui expansion* si l-am buton cu placere, cautand de fiecare data un build nou. Si ce de ce builduri ai dintre care alege!

Engine-ul e outdated iar production value-ul, desi mult imbunatatit in ultimii ani, te duce cu gandul clar la un joc cu de buget. Cu toatea astea PoE este de departe cel mai complet action RPG ever, un joc atat de complex si packed cu content ca ai putea efectiv sa il joci all year long, cu mici pauze intre ligi.

*mai putin ultimul ca, nah, mai greu cu timpul de cand cu mini-sebas


4. Euro Truck Simulator 2 (2012)



Inca mai tin minte: ceva amic imi zice ca se trage cu un tir printr-o mini-europa si se distreaza de minune.
"Hai serios? Suna plictisitor!"

Ei, nah, iaca intr-o dupa-amiaza l-am luat si eu la butonat si nu l-am mai putut lasa din mana vreo luna. Am carat carbune din Moscova la Paris, am facut turul Islandei cu cisterna de petrol in carca, m-am dat cu bacul prin tarile Nordice in timp ce caram un excavator spre Malmo. Toate pe coloana sonora a unui radio de tiristi, cu claxoane si injuratori prin intersectiile aglomerate, cu grija de radar.

Serios, n-am jucat niciodata nimic mai relaxant.


5. Warhammer: End Times - Vermintide (2015)



R A T A C L Y S M

Anul trecut prin Ianurie am raspuns chemarii pe forum la otel. Au urmat ceva luni bune de decapitat sobolani. Uhm, de fapt, Waaagh! inca n-a terminat, cred.

Nah, ce sa zic, nu m-am mai distrat asa bine online cu brvs de pe vremurile de glorie TF2.


6. The Legend of Zelda: Breath of the Wild (2017)



Cel mai bun open-world game, de departe. Orice linie a orizontului iti trezeste entuziasmul necunoscutului, pe care urmeaza sa il explorezi folosind o paleta de scule si abilitati care duc la tot felul de situatii distractive. Atat de distractive incat am ajuns sa caut intotdeauna alta abordare in fata luptei directe: bokoblins in a tree? oare cum putem sa le dam foc! bokoblins in a cave? oare ce chestii putem arunca la ei! bokoblins on a hill? asa-i ca-i cale lunga pana jos! Etc.

Pe langa toate astea mai e o grafica extrem de placuta, low key dar care in combinatie cu muzica si npcurile ciudatele creeaza o lume de poveste foarte lipicioasa.

Si inca nu m-am plitisit de imblanzit caluti. Sau gasit korok seeds. Sau urcat in cel mai inalt punct din apropiere pentru a cauta o destinatie buna de zbor cu zmeul.

Hmm, trebuie sa gasesc timp sa il termin.


7. Shadow Warrior (2013)



"Holy cow! Look like Duke Nukem! HAHAHA!"

Fun guns, fun swordplay, fun spells, fun encounters, fun RPG system, fun Wang, fun game.

Reboot ca la carte, un FPS solid din toate punctele de vedere. A fost primul throwback catre zilele de glorie ale genului, fara regen hp sau alt bullshit. Cum au trecut de la asta la SW2 inca nu am inteles, dar nu-i nimic, se poate rejuca primul oricand.


8. Mass Effect 2 (2010)



Trecand peste faptul ca are un 2 in coada si urmeaza unui joc cu un cu totul alt ritm si feeling, ME2 e chiar o experienta foarte distractiva. Un Hollywood action game cu personaje over the top, twists and turns la tot pasul si un Hail Mary! la final. E singurul cover based shooter care chiar mi-a placut ca gameplay (biotic charge anyone?) si are o coloana sonora superba.

Problema lui cea mai mare este ca e greu sa il joci fara sa ai in minte fratii lui. Cel mai mic e o odisee spatiala, mult mai fin si laborios, cel mai mare e un bolovan aflat intr-un personal journey spre fundul oceanului.

Pfoai, deja ma agit numai cand imi amintesc de 3. Hai mai bine sa revenim la muzica.




9. Lords of Xulima (2014)



Blobbers!! <3
Prima jumatate a jocului, care de-altfel este extrem de lung, este exceptionala - o combinatie intre explorarea izometrica a unor harti care sunt practic niste puzzleuri si lupta party turn based in stilul Wizardry. Toate excelent echilibrate pentru un challenge serios.
A doua jumatate mentine liniile de design doar ca totul devine mult mai usor datorita power creepului. Un fel de relaxare care sa recomepenseze efortul depus cautand solutii pentru a trece de primul Hellhound.

Alaturi de un stil grafic unic that grows on you si o poveste clasica dar extrem de searviceable, LoX este un joc sincer care merita butonat de orice fan dungeon crawlers.


10. Dragon's Dogma: Dark Arisen (2013)



Meaty combat, meaty magic(!), great leveling/class system, world și lore faine, pawns system inovativ - and did I mention you can climb on ogres and stab them in the eye? Păcat că nu e puțin mai atent pe partea de questing și dificultate.

TaikoKaira

1. Grand Theft Auto V (2013)



Cum începuturile mele au debutat cu Grand Theft Auto: Vice City, era normal să îmi doresc să încerc şi ultimul titlu apărut al seriei. Motivul pentru care l-am ales pe primul loc, pe lângă faptul că mi-a plăcut şi a fost bine făcut (ca orice alt titlu open-world Rockstar), este datorită influenței produse de acesta în cei 5 ani de la apariție. Dacă cineva m-ar întreba care a fost cel mai discutat joc al deceniului, i-aş spune: GTA V.




2. L.A. Noire (2011)



L.A. Noire e unul dintre jocurile care reuşesc să te cuprindă cu totul în lumea lor, atât prin atenția sporită la detaliu, cât şi prin realismul de care dau dovadă. Doar imaginați-vă cum e să ieşiți din secția de poliție, spre maşină, împreună cu partenerul vostru uneori prea vorbăreț, şi să înaintați spre locul crimei unde - scoțând un carnețel şi un creion - notați tot ce se petrece în jurul vostru şi detectați minciunile citite pe fețele martorilor interogați. Şi toate acestea într-un peisaj neo-noir parcă desprins din serialele vechi cu detectivi.




3. A Way Out (2018)



A Way Out e exact ceea ce se poate numi "un film în mişcare". Chiar mai mult de atât, e o experiență memorabilă trăită în doi. Lumea jocului e plină de activități la care e necesară munca în echipă, acestea formând o legătură puternică între personaje şi oamenii care îi controlează prin monitor. Prima oară, am jucat A Way Out cu tatăl meu. El controla mausul şi tastatura în pielea lui Vincent, iar eu butonam controller-ul prin ochii lui Leo. Făcând o paranteză, tatăl meu e cel care a reuşit să pornească în mine pasiunea pentru jocuri, prin faptul că se juca Wolfenstein: Return to Castle Wolfenstein, iar eu îl urmăream aproape mereu. Ajunsesem aşa pasionată că, la un moment dat, începusem să desenez inamicii din joc şi încercam să le descopăr punctele slabe pentru următoarele nivele. Revenind la A Way Out, povestea, personajele şi locurile din joc au reuşit să ne captiveze mai mult decât ne aşteptam. Acum ne face speranțe că vor mai apărea jocuri asemănătoare.




4. Assassin's Creed IV: Black Flag (2013)



Pentru Assassin's Creed IV: Black Flag, am să mă citez din thread-ul cu jocuri terminate:

TaikoKaira wrote: 14 Jan 2018, 12:46 Assassin's Creed IV îți pune pe tavă o lume fastuoasă, plină cu activități specifice epocii de desfăşurare a acțiunii şi liberă de explorat prin intermediul corăbiei tale. Şi povestea mi-a plăcut foarte mult, s-ar putea spune chiar că face parte din categoria acelor narări care se foloseşte de sentimente pentru a capta atenția jucătorului (pe final se observă cel mai bine acest detaliu). Ce m-a lăsat fără cuvinte a fost coloană sonoră, aceasta fiind capabilă să îmbrace perfect mecanicile de joc, peisajele alcătuite din mare, insule şi ruine, respectiv accentul de pirat al protagonistului şi al celorlalte personaje (istorice sau închipuite). De asemenea, cel mai bine l-am văzut reliefat în cântecele marinăreşti recitate de echipajul corăbiei, plecat în scopul căutării şi (re)descoperirii necunoscutului. De menționat sunt şi hărțile ce ascund comori, împrăştiate în jurul lumii (22 la număr) ce așteaptă să fie dezgropate din nisipuri. Eu am găsit 21 şi am refuzat să o caut pe ultima, zicându-mi că o păstrez pentru un alt timp.

Încă nu mi-am schimbat opinia.




5. What Remains of Edith Finch (2017)



Nu pot spune că am încercat prea multe jocuri de tipul "walking simulator", dar parcă What Remains of Edith Finch m-a impresionat mai mult ca tot ce am jucat până acum la capitolul poveste. Modul cum explorezi rădăcinile familiei tale ghinioniste e foarte bine structurat. Casa e un adevărat simbol al personajelor, reușind să întruchipeze un pic din caracterul fiecărui membru, iar moartea fiecăruia e foarte bine gândită. Sună foarte macabru, dar modul cum jocul e realizat îl face chiar emoționant. Recomand, mai ales amatorilor.




6. Far Cry 3 (2012)



Probabil titlul meu preferat din toată seria Far Cry. Mi se pare că uneşte toate elementele din celelalte jocuri la perfecţie, fără să le exagereze în vreun fel. Lumea sălbatică a insulelor Rook e scoasă suficient de bine în evidenţă prin vânătoare, iar parcusul poveştii se conturează frumos, printre piraţi, tigri, rechini şi localnici tupeişti care te prind inconştient şi te tatuează peste noapte.




7. Gorogoa (2017)



Cred că Gorogoa e jocul cu cele mai artistice puzzle-uri pe care le-am văzut vreodată. De fapt, întreg jocul se încadrează ca şi artă, deci e oarecum normal. Totodată, e un argument solid în orice discuţie contradictorie despre jocuri ca şi încadrare într-un curent artistic. Ţin minte că mă impresionase destul de tare când îl jucasem prima oară.




8. Outlast 2 (2017)



Menţionez că am jucat toată trilogia Outlast (adică Outlast, Outlast: Whistleblower şi Outlast II) în ordinea apariţiei lor. Detaliul acesta m-a făcut să realizez cum munca celor de la Red Barrels a evoluat în complexitate şi caracter. Mulţi se plâng legat de al doilea titlu spunând că primul era mai bun, ştiu, dar trebuie menţionat şi faptul că al doilea este mai bine dezvoltat. Outlast II are mult mai multe locuri interesante de vizitat, mai multe personaje sumbre şi specifice fiecărui capitol în parte, şi o cameră mai performantă, fiind adăugată şi opţiunea de a analiza sunetele din jur. Da, poate că atât de multă complexitate a şi stricat oarecum, prin faptul că nu pot spune că Outlast II a fost mai memorabil ca Outlast I în ceea ce priveşte nararea (sau Whistleblower care mi-a plăcut chiar mai mult într-ale poveştii), DAR nu aici se observă evoluţia companiei. Trebuie să apreciem străduinţa cu care şi-au făurit creaţiile, de la cap la coadă, (indiferent dacă nu le-a ieşit la fel de bine scrisul de replici, sau chiar dacă nu au pus cât accent ar fi trebuit pe unele personaje) şi să ne aşteptăm chiar la mai mult de la ei pentru viitoarele jocuri.




9. Never Alone (Kisima Ingitchuna) (2014)



Un joc extrem de frumos şi, de asemenea, extrem de sub-apreciat şi marginalizat. Never Alone e mai mult decât un puzzle-platformer, este o experienţă prin faptul că îţi îmbunătăţeşte cultura. De-a lungul jocului, primeşti diverse videoclupuri în strânsă legătură cu momentul în care te afli iar, dacă le vizionezi la momentul primirii, vor crea un întreg atât din joc, cât şi din cultura, respectiv legendele oamenilor care trăiesc în Alaska. E adevărat că dacă le ignori total sau dacă te uiţi la ele după ce ai terminat nu mai au niciun înţeles (lucru pe care îl face toată lumea, de altfel). E adevărat şi că acest joc, ca şi platformer, nu e extraordinar. Poate e chiar mediocru în unele momente, însă ceea ce îl face special e tocmai combinaţia inedită dintre spiritul unei comunităţi şi ideile care sunt transpuse în Never Alone. Cum creatorii lui au corelat elemente definitorii de tradiţie cu parcursul fluent al unui joc. Mie mi-a plăcut mult Kisima Ingitchuna şi îl voi considera un joc deosebit pentru multă vreme.

They built the game to explore "what it means to be human" and intergenerational stories. It is intended both to share the stories of native culture as entertainment, and to revitalize interest in Alaskan indigenous folklore.

10. Broforce (2015)



Un alt joc care mi-a plăcut mult şi, de altfel, primul joc activabil online pe care l-am câştigat (la concursul cu articolele comunității, mai exact). Broforce adună cu succes personaje memorabile din industria filmelor hollywoodiene, într-un singur loc apocaliptic, şi reuşeşte să le scoată în evidenţă pe toate, împreună cu abilităţile lor specifice. Ar luat cam mult să explic toate mecanicile jocului, aşa că las aici un link spre articolul despre Broforce scris de mine, acum ceva multă vreme.

joonior_bmf

1. Don't Starve Together


Ma gandeam initial sa aleg versiunea single-player, dar desi mi se pare in mod obiectiv mai buna, Together mi-a oferit o experienta mai placuta. Am reusit sa supravietuiesc in DS cu Wilson doar cateva zile consecutive ("recordul" personal e in jur de 20). Am avut mai mult succes in modul online, incercand cateva etape cu diferite personaje. L-am pus pe prima pozitie in lista, desi poate altele ar fi meritat mai mult, pentru ca e printre cele mai bune jocuri cooperative ale momentului. E mai bine sa joci cu prieteni, dar factorul de distractie ramane chiar daca dai peste necunoscuti. Si daca va plictisiti de modurile de joc obisnuite, apar evenimente sezoniere ce adauga un plus de divertisment.


2. Divinity Original Sin 2


Parerile sunt impartite in concurenta cu primul joc, dar cred ca e loc pentru ambele in draftul asta. Mi-a placut mai mult regia artistica si povestea din al doilea. Voice acting-ul e excelent. Iar soundtrack-ul e reusit, desi nu e la nivelul muzicii lui Pokrovsky. Luptele sunt mai bine balansate in OS1. Dar doleantele altora nu sunt un detriment pentru mine, si am reusit sa-l duc pana la capat fara sa-mi scoata peri albi. Ba chiar nu cred ca m-am plictisit in vreun moment, si nici nu am suferit de burnout, in cele ~180h in care l-am parcurs. Desi nu am apucat sa-l joc in co-op, am urmarit pe altii jucand, si pare foarte distractiv. Iar daca nu e de ajuns, modurile arena si "game master" indulcesc si mai mult afacerea.


3. Superbrothers: Sword & Sworcery


Una dintre aventurile mele preferate. Scurt si dragut, acest point&click pixelat m-a fermecat cu ambientul si muzica feerice. Mecanismele de gameplay nu sunt inovative, si nu e primul adventure care sparge "al patrulea perete", dar indicatiile audio vizuale sunt aplicate in mod creativ. Desi s-ar fi putut lipsi de cele cateva lupte, sunt o aditie inspirata. Povestea e similara cu basmele eroice tipice, in care protagonista (o calugarita-razboinica, cunoscuta doar ca "Scita") parcurge o lume magica, intalnind personaje ce o ajuta (sau o impiedica), si nu cred ca deznodamantul ar surprinde pe nimeni. Mi-a amintit de nuvelele de fantezie pe care le-am citit in copilarie, iar interactiunea m-a absorbit in calatoria eroinei. imho unul dintre cele mai subevaluate jocuri de aventura.


4. Pillars of Eternity


Cand am inceput PoE, luptele mi se pareau prea haotice, si nu ma asteptam sa-l duc pana la capat. Dupa aproape 100h de joc nu am regrete. Ok, poate doar 2: ca nu am insistat in lupta cu un anumit dragon alpin din White March, si ca am ales solutia nonviolenta in intalnirea cu Llengrath (in my defense, there were 2 high dragons ;_;). Povestea e lenta pe tot parcursul jocului, dar scenariul si personajele sunt foarte bune scrise, si nu m-am plictisit. Coloana sonora e printre cele mai bune ambiante fantasy pe care le-am ascultat in ultimii 10 ani. Gameplay-ul e reclamatia tipica, si e usor de inteles de ce cand il incepi. Varietatea de builds intre clase e superficiala, iar luptele (din experienta mea, cel putin) oscileaza intre "pozitioneaza-i exact asa, sau party wipe" si "brute force it, then lick your wounds". Dar pentru cei ce prefera story over gameplay, nu cred ca ar deranja prea mult.


5. Dragon Age: Origins


O poveste si un univers grimdark cu numeroase puncte de cumpana si companioni cu personalitate. Luptele sunt satisfacatoare, si simti ca "musti" din inamic cand il rapui. Coloana sonora si voice acting de exceptie. Un party-based cinematic de la Bioware pre-declin.

6. Gunpoint


Intra in pielea unui detectiv privat pentru a investiga o conspiratie, ce te va purta de la spionaj corporativ pana la a expune crima, intr-un scurt dar deosebit noir spy'em-up. Combinatia creativa a mobilitatii cu mecanismul de "rewiring" a diverselor dispozitive il face un concurent serios pentru titlul de cel mai bun puzzle platformer.


7. Darkest Dungeon


Unul dintre cele mai polarizante jocuri din ultimul deceniu. Au aparut destule titluri ce se considera "lovecraftiene", dar care ignora (discutabil) cel mai important element al unei povesti de genul asta: stresul. Nu va lasati pacaliti de aparente, stresul e principalul inamic din DD. Nici un bandit, mutant, nemort, sau vrajitoare, nu se apropie de impactul pe care-l pot avea o lovitura critica, un rateu, stingerea unei torte, rasfoirea unei carti, deschiderea unui cufar, comentariul inoportun al unui companion pesimist, sau chiar simpla deplasare prin niveluri. Principala reclamatie e ca jocul depinde prea mult de RNG, dar se poate compensa prin gestionarea optima a stun-urilor si temperarea stresului. Desi uneori poate parea nedrept si balansat in favoarea AI-ului, cred ca poate oferi ore bune de divertisment.


8. Shovel Knight


Daca ar fi fost lansat in era de glorie a NES-ului, ar sta cot la cot cu clasicii genului. Dar asa e doar un retro action platformer ce a atins deja statutul de "joc de cult" csf ncsf
L-am incercat initial din "down under" dar am gasit ca merita cumparat, pentru ca cei de la Yacht Club Games au depus o munca colosala pentru a-l face fidel erei 8bit, in acelasi timp incorporand controlul fluid si sprites ingrijite ce dau senzatia unui titlu modern. Versiunea Treasure Trove include 3 campanii (plus o a patra si un mod de joc extra ce se vor lansa anul asta) cu povesti si protagonisti cu abilitati distincte. Putine titluri retro cred ca merita mai multa atentie decat joculetul asta.


9. Mortal Kombat (2011)


Daca nu pui la socoteala relansarile, e primul joc din serie aparut pe PC dupa MK4. Si a meritat asteptarea. Cu grafica moderna si acelasi control fluid, luptele au devenit un spectacol vizual, fatalitatile fiind complementate de loviturile speciale "x-ray", pentru un plus de brutalitate.


10. Slay the Spire

M-am apucat de el abia acum doua zile, si deja simt ca i-am facut o nedreptate ca l-am amanat atat timp. Multi probabil vor stramba din nas, dar va asigur ca nu e doar "inca un joc de carti". Slay the Spire e un roguelite card battler in care trebuie sa urci un turn, camera cu camera, trecand de diversi inamici si pericole misterioase. Fiecare ascensiune e generata aleatoriu. Sunt 3 personaje jucabile (Ironclad, Silent, Defect), fiecare avand un deck si abilitati/sinergie specifice. In afara de lupte poti da peste puncte de odihna (pentru a te vindeca sau a augmenta una dintre cartile din deck), comori, negustori ce vand carti/relicve/potiuni, si camere misterioase ce pot contine comori sau pericole. La finalul fiecarui act (4 in total pana acum) e un boss fight dificil, dar cu recompense pe masura. In afara de modul de joc clasic sunt provocari zilnice si un mod custom. There's even mod support. A avut full release in ianuarie anul asta, si parca regret ca nu l-am jucat cat era inca in early access, pentru a aprecia cat de mult a evoluat in timp.

DarthZombie


1. Hotline Miami (2012)



Dintre toate jocurile alese pentru prima alegere, acesta a rezonat cel mai mult cu scopul acestui draft. Consider ca pentru a fi catalogat "cel mai bun din acest deceniu" el trebuie sa aduca ceva proaspat si impachetat foarte bine, iar Hotline Miami se incadreaza de minune in aceste doua aspecte. Cu un gameplay dintr-o perspectiva ce aduce aminte de primele jocuri din seria GTA, acest joc iti pune la incercare reflexele asa cum nu multe jocuri o mai fac. Nivelul de precizie de care trebuie sa dai dovada pentru a supravietui multiplelor provocari care ti se pun in cale aproape transforma Hotline Miami intr-un puzzle game. Cireasa de pe tort este directia artistica in tot ce consta ea. Muzica e de zile mari, pixel art-ul este exact cum trebuie, si o atmosfera psihedelica de toata frumusetea.


2. Assassin's Creed 2 (2009)



Am incercat pe cat posibil sa evit sequel-uri in aceasta lista, dar AC2 este in opinia mea apogeul seriei si ca atare merita cu prisosinta prezenta in acest draft. Primul AC a fost un suflu proaspat, dar jocul in sine era rudimentar in modul in care-si expunea inovatiile, lucru care ma face sa cred ca Ubisoft n-a avut incredere totala in idee si l-a sacrificat in postura de proof of concept. Dar in realizarea sequel-ului nu s-a pus nicio frana, absolut fiecare aspect al originalului a fost imbunatatit si depasit. Setting-ul a fost unul excelent ales [recunosc ca am o sensibilitate pentru renascentismul italian], muzica extraordinara, povestea mult mai bine realizata cu un protagonist mult mai bine gandit [desi in contrapartida Desmond tot mi se pare un personaj enervant] si mecanicile de lupta imbunatatite la limita posibila. Singurul meu mare regret este ca restul seriei a incetat sa mai incerce sa ridice stacheta atat de mult precum a facut-o Assassin's Creed 2 si s-a transformat intr-o franciza plictisitoare si fara ambitie.


3. Frozen Synapse (2012)



Eu sunt un mare fan al jocurilor Turn-Based Tactics, asa ca adaugarea lui Frozen Synape in aceasta lista este mai mult decat logica. Spre deosebire de metoda standard de a administra parcursul turelor, aici avem o varianta turelor desfasurate simultan care da o cu totul alta dimensiune tactica a confruntarilor. Tu poate ca ai cea mai stralucita metoda de flancare a pozitiei adversarului, dar ce te faci cand el ti-a anticipat miscarea si s-a pregatit pentru asta? Cine stie, poate ca-ti lasa o surpriza si-ti arunca o grenada fix in cararea oamenilor tai! Meciurile de multiplayer sunt un deliciu din acest motiv, pacat ca sunt atat de putine jocuri care exploateaza acest gen in epoca internetului stabil si de mare viteza.


4. Insurgency (2014)



La o prima vedere avem de-a face cu un shooter situat in arhibatutul setting al Orientului Mijlociu. Ce naiba poate sa ofere un astfel de joc in plus fata de zecile care au tot batut cararea razbelului cu teroristii infasurati si uraciosi de libertate? Ei bine dragii mosului, ce reuseste sa faca Insurgency este sa ofere una din cele mai satisfacatoare si interesante gameplay-uri si moduri de joc in multiplayer!

Partea de pac-pac este situat exact unde trebuie pe intervalul dintre arcade-urile Call of Duty si campionatul de autism hiperrealismul seriei ARMA. Nu poti alerga si topai precum o caprioara pe campul de lupta, miscarile tale sunt ingreunate de echipamentul pe care-l cari iar o aventura prea lunga in camp deschis duce la o moarte instantanee cand in echipa adversa ai tragatori buni. Sistemul de puncte pe care se bazeaza echipamentul este unul destul de impresionant prin prisma balantei, niciodata nu poti sa te inarmezi pana-n dinti si mereu trebuie sa gasesti compromisul perfect pentru a face fata situatiilor diferite in care te pune jocul. Asta e si partea frumoasa a sistemului, ca nu doar ca pe fiecare harta anumite arme, atasamente si accesorii sunt mai bune decat altele, dar chiar si pe o singura harta circumstantele te pot impinge sa-ti ajustezi echipamentul.

Iar modurile de multiplayer sunt suficient de unice si interesante pentru a merita mentionate. Miezul jocului consta intr-un mod similar cu cel de controlare a unor puncte de control precum o face Battlefield, dar cu twist-ul ca respawn-urile coechipierilor morti nu au loc intr-un numar limitat [5 pe runda] si/sau la capturarea acestor puncte. Nu sunt multe alte shootere care-ti pot oferi o satisfactie similara cu situatia in care tu esti ultimul om in viata din echipa ta si singura sansa de a nu pierde este sa te strecori prin harta patrulata de echipa adversa pentru a captura un punct de control prost pazit prin care sa-ti readuci intreaga echipa in meci.


5. Risk of Rain (2013)



Recunosc ca am fost foarte uimit si relativ dezamagit de voi sa vad ca aceasta nestemata nu si-a gasit loc in niciuna din liste pana acum. Avem de-a face cu un rogue lite foarte neiertator si cu o doza mare de complexitate, cu o coloana sonora foarte bine executata, iar din punctul meu de vedere este acolo sus langa Hotline Miami in categoria indie-urilor cu gameplay hardcore. Este greu sa descriu lumea ciudata pe care o explorezi/masacrezi, tot ce pot sa spun este ca daca vi se pare ca aveti prea multe fire de par pe cap acesta este remediul perfect.


6. Kingdom Come: Deliverance (2018)



N-o sa scriu foarte multe despre el deoarece l-am acoperit in destul de mare detaliu aici. Ceea ce o sa va spun insa este ca aici avem de-a face cu o realizare unica in industria jocurilor. Rar mi-a fost dat sa ma simt ca butonez un tur virtual realizat de catre un muzeu in scopuri educationale si totusi sa am de-a face cu un gameplay atat de bine pus la punct. In general producatorii au mari dificultati in a pastra balanta dintre realism si fun si fac extrem de multe compromisuri pe parcurs, dar aici nu avem de-a face cu asa ceva. Compromisurile sunt atat de putine si usor de trecut cu vederea incat tot nu-mi vine sa cred ca un studio nou-format [fie el compus partial din veterani ai industriei] au reusit sa scoata ceva atat de bine executat in ciuda dificultatilor financiare pe care le-au avut pe timpul productiei. Kingdom Come: Deliverance nu reprezinta doar o gura de aer proaspat, ci un exemplu pozitiv intr-o industrie care prefera sa mearga pe cai batute si rasbatute.


7. Dirt Rally (2015)



Am o slabiciune pentru cursele de raliuri. Nu pot sa spun precis de ce, dar mereu cand mai prindeam pe la televizor vreo cursa sau rezumat nu ma puteam dezlipi de ecran, spre deosebire de Formula 1 care ma plictisea de moarte. Natural am si butonat jocurile din seria Colin McRae, 2.0 inghitindu-mi nenumarate ore la vremea lui. De atunci seria a avut sincope, inclusiv tentative de a se orienta catre alte sporturi inrudite-dar-care-nu-sunt-tocmai-raliuri, insa Dirt Rally este probabil cel mai bun joc din serie. Cu o dedicare impresionanta pentru realism, DR este exact ce-si poate dori un impatimit al raliurilor. Cu conditia sa nu incerci sa-l joci din tastatura, au apus vremurile cand simulatoarele auto erau jucabile fara macar un gamepad.


8. King's Bounty: Armored Princess (2009)



Am spus ca evit sa pun sequel-uri, dar aici am avut mainile legate. As fi ales fara probleme King's Bounty: The Legend dar cum ala nu se incadreaza in intervalul permis, I went with the next best thing. Am apreciat foarte mult seria asta pentru simplul fapt ca a readus in prezent gameplay-ul si atmosfera vechilor Heroes of Might and Magic. Sistemul de lupta, setting-ul fantasy si directia sa artistica parca sunt un omagiu adus clasicei serii, un lucru ironic avand in vedere ca King's Bounty i-a fost un rival in vremurile vechi si de demult. Armored Princess face tot ce a facut predecesorul bine si a oferit o experienta suficient de distincta pentru a scapa de acuzele ca "doar un sequel iterativ".


9. Rainbow Six Siege (2015)



Recunosc, parerea mea este ca in domeniul FPS-urilor competitive CS:GO ii este in continuare superior, dar nu m-as fi simtit ok sa-l adaug in lista dat fiind ca el este pana la urma urmei un remake/remaster al lui 1.6. Siege in schimb a adus o noua dimensiune a gameplay-ului consacrat acestui gen de shooter. Nu conteaza doar sa stii harta pe din-afara si sa controlezi unghiurile cu precizie perfecta pentru ca aici mai orice perete poate fi daramat, orice podea poate fi gaurita, si toti jucatorii au la dispozitie un arsenal mai mult decat impresionant de dispozitive pentru a-si pune adversarii in dezavantaj. Toata aceasta dinamica te obliga sa fii mereu pregatit sa te adaptezi noilor circumstante intr-un fel in care nu mai poti regasi in alta parte. Remarc aici totodata ca este probabil singurul joc Ubisoft din istoria recenta care a primit suport constant de calitate, rar mi-a fost dat sa vad un joc care sa se imbunatateasca atat de mult la mai bine de un an dupa lansare.


10. Minecraft (2009)



Nu ma intereseaza faptul ca player base-ul ii este format din copchii, Minecraft este un joc care a dat peste cap industria la aparitia sa. Notiunea de Early Access i se datoreaza succesului debordant pe care l-a avut Notch de-a lungul dezvoltarii lui Minecraft, iar avalansa jocurilor de survival care i-au urmat arata ce mina de aur a descoperit acest om. Cu bunele si relele sale Minecraft este unul din cele mai inovatoare aparitii din ultima decada. Si cel mai impresionant lucru este faptul ca avem de-a face cu un joc atat de simplu in fundamentele sale dar atat de complex in aplicarea mecanicilor sale. Faptul ca sapi prin pamant si stanci dupa resurse este simpatic, faptul ca-ti poti construi o casuta intr-o padure este iarasi simpatic, dar faptul ca-ti poti crea un sistem automatizat de masinarii si programe binare care sa te ajute in exploatare este ceva ce n-ar fi trebuit sa fie niciodata intr-un joc video, dar totusi este.