Odată cu Fallout 4, simt că Bethesda a luat o direcție pe cât de distinctă, pe atât de nehotărâtă: subțiind conținutul 'handmade', Fallout 4 s-a umplut de content ''sandbox", oferind zeci de ore de clădit outposturi, questuri random și posibilități de 'survival' - toate puse în slujba .. conținutului random, crafting - și survival. Sub o vopsea ceva mai faină, Starfield, cred, oferă același lucru: sute de ore de gameplay 'orizontal'; de traversări, gathering, crafting și sisteme - atât de întinse și disparate încât se simt aproape complet lipsite de relație și context. Adunate la un loc, nu obții un simulator; nici vreun space opera, și nici un sandbox in adevăratul sens (loading-urile și meniurile pur descriptive ocupând probabil 30% din orele mele de joc). Combatul e bun, dar Starfield nu e nici un FPS. Cât despre roleplaying: dialogurile sunt ocazional bine scrise, alteori se simt inserate și lipite de caractere mai patetice decât cele dintr-o scenetă de an întâi la UNATC. Alegerile sunt aproape inexistente - și numeroasele perk-uri și abilități funcționează indistinct în lipsa unor alternative ferm distincte de rezolvare a questurilor. Da, poți să 'apeși E' ca să activezi un obiect care nu se mișcă, sau să joci un Persuasion game cât să sari un combat, etc. Duse sunt vremurile când puteai gândi creativ o situație; a otrăvi mere, a pluti pe balcon ca să furi un jurnal, a genera un haos neintenționat. Până și bribe-urile nu fac altceva decât să atragă mai multe gloanțe în inevitabilele lupte. Roleplaying-ul este doar estetic; orice build ai avea, ești același mercenar cu trei forme de a spune 'da' în dialog. Prea des ești forțat să omori, să instigi, să mături personaje și destine ce-ar fi putut măcar să rămână simpatice, dacă nu mistere. Ca un uroboros fără cap sau coadă, gameplayul loop-ul din Starfield se învârte fără să ofere, măcar colateral, în proces, huma unor memorii câștigate, laurii unor schimburi semnificative între jucător, mediu și imaginația pe care i-o atâță.
Momente candide au venit în schimb din lungile priveliști de pe suprafața unor luni a căror sterpitudine lucește frumos și mat în lipsa de atmosfere (stiți bancul cu Dinamo, stadionul din Groapă si Luna?). În solitutinea unor medii pline de hazarduri chimice, termice, prea puțin strugatskiene si fără consecințe acatării (puteți ignora orice stat în afară de damage si armură), întrevezi parcă sublimul orizonturilor deșarte - și lipsa lor desăvârșită de conținut. Godd-Howard a reacționat la atare critici afirmând cum lipsurile sunt intenționate, și făcute cât să transmită expansivitatea reiterativă a cosmos-ului pe care jocul ni-l redă, ca și cum s-ar crede vreo Odă in Metru Antic. Ce-i drept, cam ca în realitate, în Starfield oamenii sunt niște refugiați, concentrați în 2-3 orașe din Univers, 3 sătuce industriale și nenumărate outpost-uri randomizate de engine, ce în fapt sunt aceleași template-uri compus din 3-4 containere, două sere și o macara oacheșă. Dacă Neon și Akilla City reușesc să transmită sentimentul unor aglomerări eclectice și vivant prăfuite, mult lăudatul New Atlantis e doar un wallpaper pus în spatele a trei shopuri și Loja-mamă a facțiunii de care jucătorul, în stil clasic Bethesda, aparține. Despre Main Quest nu pot zice decât că Mass Effect Andromeda deja nu mi-a plăcut.
Celelalte facțiuni în schimb sunt câte o linie de 6-7 questuri încheiate cu câte o recompensă mediocră. Unele questuri faine, altele nu - multe inconsistențe - logice și nu numai. Spre deosebire de Skyrim, iluzia numerelor mari nu mai ține: a-mi prezenta explicit în dialogul unei facțiuni că există doar o duzină de Rangeri în intreaga Galaxie responsabili cu menținerea ordinii - sincer, sunt supărat și acum. Măcar lasă-mă sa visez ca prostul la ce nu ține jocul. Comparând cu și cel mai slăbuț Elder Scrolls sau Fallout, conținutul din Starfield - cu tot cu zecile de questuri aleatoare (fetch sau kill) - nu atinge nici măcar genunchiul precedentelor titluri. Questurile se simt ca niște fire diluate în găleți prea mari de meniuri și sisteme. Da, ship-building-ul e fain, dar pentru ce când după 10 ore poți decima orice? Da, poți să faci contrabandă cu substanțe ilicite, dar de ce când nu există o economie sau mize de achiziție? Da, gun craftingul e extensiv, dar de ce dacă totul moare din 2 lovituri la a treia fiecare armă gasită? etc.
Artstyle-ul, interioarele, obiectele și animațiile sunt în schimb excelent făurite- chiar și în engine-ul deja ántic pe care Bethesda se încăpățânează încă să dezvolte. Ca multe alte studiouri cu tradiție - le înțeleg încăpățânarea - tehnic dar și conceptual; ce nu înțeleg deci este amploarea hubris-ului (sic) de a fi forțat o întindere lipsită de conținut pe un engine construit să încarce celule și interioare loading după loading. Interfața dă sentimentul unei încropeli, fiind cu siguranță singurul si cel mai greu boss al întregului joc. Fără quest markere, nu există niciun dram de curiozitate auto-instituită, niciun cotlon măcar sau sens spre a devia de la 'rută' în elucidarea unei povești mai largi sau mai meschine; măcar a dietei unor mineri de pe o planetă abandonată. Chiar dacă modderii ar putea cumva reformula explorarea spațială într-un mod mai cursiv - sau să populeze jocul cu mai multă savoare - nu știu dacă se va înrăuri suficientă voință pentru a scoate Starfield din propriile sale convingeri sterile. Ar trebui multă muncă doar cât să-i acopere goliciunea, darăminte să-i dea și de muncă. Adam măcar s-a îmbrăcat după de rușine.
De scripturi dezlânate, companioni sterși, n-am mai zis. Cred că am ventilat destul - și sper ca tonul a fost undeva între cvasi-moderat spre tente de 'îmi reinstalez Morrowind'. După 3 săptămâni și 40 de ore disociate de Starfield, sunt convins că relativa criză prin care industria AAA trece post-pandemie, cu eșecurile în lanț a mai multor serii și francize noi sau re-masteruite, este cel mai bine vizibilă aici - Ca și în cazul Cyberpunk, Starfield, alături de o întreagă galerie de titluri corporate semi-dezvoltate, eh - uite că am zis deja ce voiam să zic.
Cuvântul cheie rămâne alocuri - prin unele locuri, Starfield pare că strălucește; dar din altele, nu se vede deloc. Nu există spații difuze, nu există interstiții mucede sau vreo fertilitate fericit obținută prin hoinăreală sau măcar vicios obținută cu ore de grind. Scriind acest post, am re-conștientizat că mi-e o tradiție deja să pătrund în lumile Bethesda doar ca să le abandonez până când, la ani distanță, sa le savurez din plin - profitând mai ceva ca regimul curent de privați prin munca fanilor dedicați - a modderilor și (co)-creatorilor care pot și vreu să împlinească, sau măcar să împăienjenescă în mod vivifiant lumile altfel construite cu entuziasm și meticulozitate demiurgică de Bethesda. Dar spre deosebire de Elder Scrolls, cu ale sale rase, magii, intrigi metafizice și arhitecturi obscure; sau de Fallout, un post-americana fără fund și insuflat de violență estetică și remanențe cRPG, Starfield nu are nici trecut, nici viitor, și nici nu țese destul cât să magnetizeaze jucătorul; are doar fire cât să-l trimită în derivă, așteptandu-se să se întoarcă vrăjt de propria sa libertate. Dar libertatea fără limite nu prea are scop; și respingând limite, Starfield oferă doar sensuri limitate (sic).
Clar născut din pasiunea pentru explorare și realism visător, Starfield se străduie prin toate mijloacele sale să instituie în jucător sentimentul uimirii în față imensității cosmice; și acesta pare să-i fie singurul scop pur. De aceea ofer câteva screenshoturi în încheiere drept laudă echipei de artiști, graficieni și ingineri de lumină ai studiou-ului; și ca niște ecouri ale vidului pe care Starfield îl proslăvește pănâ la repetiție.
*
*
image post
*
Miroase bine la ochi, da tre' să scadă supa, mamaie, ca să aive gust.
