Forum LEVEL

2. Momentul in care il bagi pe Bowser in lava si poti sa treci mai departe in Super Mario Bros


Cred ca asta e un great moment pentru oricine a avut terminatoare pe acasa



5. Meet the gods - Sacrifice




7. Momentul cand il intrebi pe Farnham de Butcher - Diablo




8. Momentul cand faci rost de un tanc in Vice City, si iesi la un rampage cu el.




6. Arthas' return - Warcraft 3




Hotline Miami: Trauma
Tip: You've done enough.





Momentul in care pornesti un incendiu in tabara inamica - Stronghold Crusader
[img]http://www.mobygames.com/images/shots/l ... razing.jpg



Heroes 3: Momentul cand castezi Armageddon

Intro-ul din Half Life este cu siguranta unul din cele mai cunoscute si revolutionare din istoria FPS-urilor. Intr-o vreme in care majoritatea titlurilor de acest gen se grabeau sa iti arunce arme si inamici in cale din prima clipa, Half Life a ales alta cale. A ales sa creeze o lume verosimila care te acapara cu totul inainte de a apuca sa tragi primul glont. A ales sa imbine armonios partea narativa cu gameplay-ul intr-un mod deosebit, fara cutscene-uri. A ales sa demonstreze ca acest gen poate oferi mai mult decat experiente superficiale. Multe alte shootere au imprumutat tehnicile de imersiune folosite de primul Half Life, dar dupa 16 ani inca nu am gasit vreunul care sa o faca mai bine.

Intro-ul probabil il cunoaste toata lumea si nu contine spoilere propriu-zise. Totusi, daca mai e cineva care nu a jucat Half Life pe forumul asta, recomand experimentarea secventei in joc. E mai imersiv cand esti in pielea personajului.

Jocul urmareste povestea lui Tommy Angelo, un taximetrist integru al anilor 30 care, prin prisma unor imprejurari accidentale, are ocazia de a se alatura unei organizatii mafiote deosebit de influente, condusa de familia Salieri. Desi reticent initial, perspectiva unor castiguri fabuloase il ademeneste pe un drum al decadentei in cursa pentru putere, un drum aparent fara intoarcere. O schimbare apare insa dupa cativa ani de activitati infractionale cand, dezamagit de alegerile facute, personajul principal contacteaza un detectiv dispus sa il inscrie intr-un program de protectie a martorilor si sa ii ofere o pedeapsa redusa semnificativ in schimbul informatiilor.

Aceasta intelegere duce la prabusirea intregii familii Salieri si le asigura atat personajului principal, cat si familiei sale, identitati si vieti noi, intr-un oras indepartat. Totul merge ca pe roate, pana cand, multi ani mai tarziu, Tommy este gasit si executat cu sange rece pentru tradarea Mafiei. Este tipul de sfarsit dulce-amarui perfect, nelasand personajul principal sa scape de pacatele trecutului. Don Salieri sends his regards.

Intrebarea sta la baza uneia din cele mai bune povesti din istoria jocurilor video. Planescape Torment te pune in pielea unui protagonist plin de cicatrici si tatuaje ce se trezeste la morga, amnezic. Ca un om devenit nemuritor, ce a trait mii de vieti uitate la fiecare reincarnare, principala sa dorinta este sa dezlege misterul situatiei neobisnuita in care se regaseste. Si nu in ultimul rand, sa isi redobandeasca mortalitatea, fiind macinat de regrete pentru pacatele din vietile anterioare, care ii sunt dezvaluite pe parcurs.

In calatoria sa prin multiversul Planescape, o lume in care gandurile si convingerile se pot materializa, personajul principal se loveste de numeroase ori de intrebarea din titlul alegerii, intrebare ce naste de fiecare data dialoguri filosofice scrise cu o maiestrie deosebita. Jocul este de o profunzime extraordinara, reusind sa ajunga la un nivel rar intalnit pana si in literatura sau filme. Imi este cu atat mai greu sa aleg un singur moment legat cu cat nu ar spune multe celor nefamiliarizati cu povestea, iar cei care deja au jucat jocul stiu deja ca acelasi standard de excelenta e pastrat pe toata durata jocului. Asa ca aleg unul din foarte multele momente pe care le-am luat in calcul, il voi adauga ca si quote momentan pentru ca e doar o portiune de dialog. Cei care au jucat jocul vor intelege perfect trimiterile, iar ceilalti...puneti mana si jucati jocul, bah. Citatul ales apare la finalul jocului si sumarizeaza perfect evenimentele de pana atunci.

Main:

"If there is anything I have learned in my travels across the Planes, it is that many things may change the nature of a man. Whether regret, or love, or revenge or fear - whatever you believe can change the nature of a man, can. I’ve seen belief move cities, make men stave off death, and turn an evil hag's heart half-circle. This entire Fortress has been constructed from belief. Belief damned a woman, whose heart clung to the hope that another loved her when he did not. Once, it made a man seek immortality and achieve it. And it has made a posturing spirit think it is something more than a part of me."

Some bonus quotes for fun:

"I wonder what it was I said that made Death reject me"

"Time is not your enemy. Forever is."

Ar mai fi si momentul in care iti iei adio de la Fall-From-Grace. Si multe altele. Fuck, as putea pune da copy paste la tot scenariul jocului. E mai poetic decat majoritatea operelor literare.

Deadly Premonition e cel mai amuzant joc pe care l-am jucat vreodata, iar modul in care o face e atat de neconventional ca nici nu lasa loc de comparatii cu alte titluri. Un protagonist care nu e in toate mintile (amintim aici prietenul imaginar caruia i se adreseaza cu voce tare, in prezenta altor persoane) insarcinat cu anchetarea unor crime cat se poate de inspaimantatoare, muzica nepotrivit de vesela suprapusa peste scene cu un subiect tulburator, glume deplasate, situatii care sfideaza absurdul, personaje ridicole, atmosfera de B movie - toate astea sunt realizate cu o asemenea nonsalanta incat adesea nu-ti vine sa crezi ce ai in fata ochilor. Deadly Premonition merita experimentat de oricine cauta ceva unic.

Mi-e greu sa aleg doar un moment asa ca o sa ma rezum la unul din cele mai cunoscute, dar nu neaparat printre cele mai bune. Pe alea va sfatuiesc sa le descoperiti voi in joc daca v-a starnit interesul. Scena nu are spoilere (incepe la 8:44s), feel free to watch.

This is it. The best motherfucking game I have ever played. Avand in vedere ca multi nu au jucat jocul si e ceva destul de unic, cred ca are nevoie de o descriere generala intai. Pentru cel mai bun si plin de pasiune review de joc pe care l-am citit vreodata, va recomand articolul asta in 3 parti care il descrie mult mai bine decat o pot face eu. O sa scriu si eu cateva chestii totusi. Momentul ales este trecut in spoilere.

Pathologic este inteligent, filozofic, poetic, ambitios si mai indraznet decat orice alt joc pe care l-am jucat. Este un joc care vorbeste adesea despre sine si devine o metafora pentru propria existenta.

Pathologic este de asemenea incredibil de deprimant, morbid, dificil si nedistractiv. Este unul din foarte putinele titluri care urmareste in permanenta sa faca jucatorul sa se simta disperat, izolat, manipulat si coplesit de situatiile in care se regaseste. Dar sa-mi bag mana-n par daca nu te rasplateste prin cele mai geniale momente narative pe care le vei intalni vreodata intr-un joc.

In centrul povestii avem 3 personaje jucabile ajunse fiecare din motive proprii in oraselul in care se desfasoara actiunea si fiecare oferind o perspectiva diferita asupra povestii. Poveste care este atat de fascinanta si complexa incat este imposibil sa o descrii intr-un numar rezonabil de randuri. Asa ca voi aborda doar anumite parti. Premisa din Pathologic este cam asa.

La inceputul jocului, o epidemie ingrozitoare izbucneste in oras. Nimeni nu este crutat de efectele ei: nici tu, nici personajele esentiale succesului tau in joc, nici macar obiectele. Cladirile devin, in mod inexplicabil, acoperite de vezicule cu puroi. Nori de infectie apar pe strazi, iar din ce in ce mai multe zone incep sa putrezeasca. Intregul oras moare sub ochii tai si te vezi nevoit sa gasesti un leac pana nu e prea tarziu. Ti se spune din start ca, intr-un fel sau altul, totul se va termina in 12 zile in-game, iar pe parcurs ti se aminteste constant cat timp mai ai pana la final.

Este ceva deosebit in a sti exact cand jocul se va termina. Pathologic iti da un sentiment de disperare apocaliptica pe care nu il poti intalni in nici un alt joc. Misiunile sunt limitate de timp, fiecare zi avand un quest principal obligatoriu care trebuie rezolvat pana la miezul noptii. In goana ta catre indeplinirea unei sarcini extraordinar de dificile, simti o greutate enorma pe umerii tai si nu poti uita nici un moment care este miza.

Povestea si gameplay-ul sunt imposibil de separat. Fiecare actiune pe care o desfasori vine ca o urmare directa a epidemiei. Simpla supravietuire in acest oras este un chin, jucatorul fiind nevoit sa gestioneze resurse precum mancare, bandaje, echipament de protectie si medicamente intr-o economie complet neiertatoare si imprevizibila. O data ce orasul intra in carantina, obiectele necesare supravietuirii devin limitate, iar preturile pot creste de inzecit de la o zi la alta.

Banii nu vor fi niciodata prea multi, asa ca te vei vedea constant silit sa alegi intre ce tipuri de resurse vei cumpara. Intr-un moment vei fi aproape de a muri de foame, dar cumpararea mancarii te va lasa fara bani de medicamente cand infectia se va inteti. Cumpararea medicamentelor insa va insemna reducerea fondurilor pentru alimente. Iar armele de foc vor fi adesea salvarea ta, nu pentru ca le vei folosi ca intr-un shooter obisnuit (desi nu te opreste nimeni sa o faci), ci pentru ca le vei putea vinde pentru a-ti asigura supravietuirea pentru inca o zi. Pe langa asta, de multe ori magazinele vor fi aproape goale si nu vei putea gasi resursele necesare in timp util. Jocul este de o dificultate brutala, evenimentele imprevizibile si fluctuatia economiei facand orice alegere sa fie extrem de riscanta. In Pathologic este o usurare cand termini o zi cu bine, insa intervin imediat grijile pentru urmatoarea. In cele mai disperate situatii va fi imposibil sa iti revii si va trebui sa te intorci la o salvare veche chiar si de cateva ore. In orice alt joc m-as fi dat batut, dar Pathologic e mult prea captivant.

Prin mecanicile de supravietuire, jocul ofera un sistem dinamic de luare de decizii in care singura recompensa e faptului ca inca mai esti in viata pentru a putea avansa in poveste. Pathologic reuseste sa te faca sa devii protagonistul mai mult decat in orice alt joc, iar lupta sa pentru supravietuire devine si lupta ta. Mai mult decat atat, esti nevoit sa asiguri si supravietuirea unor personaje cruciale demersurilor tale. La un moment dat ti se spune ceva de genul: "these people must live because they are the ones who would die for you", iar daca esuezi in efectuarea questului principal al zilei, cineva important va muri. E interesant de notat ca poti continua jocul chiar si in astfel de conditii, insa misiunea ta de a gasi un remediu va deveni si mai grea.

Unul din cele mai interesante lucruri este transformarea vizibila pe care orasul o sufera de-a lungul celor 12 zile datorita epidemiei. Pe cand majoritatea jocurilor aleg sa iti spuna povestea in momente bine determinate, in Pathologic o vezi evoluand in orice moment. Tesutul infectat acopera din ce in ce mai multe cladiri, iar norii de infectie apar la tot pasul. Cadavrele se descompun pe strazi. Majoritatea zonelor ajung periculos de parcurs datorita haosului declansat de criminalii in cautarea unor castiguri rapide, dar nu ai de ales daca vrei sa avansezi. Atmosfera dezolanta te acopera din toate partile. Pe la jumatatea jocului, armata ocupa orasul si incepe sa execute orice om infectat (inclusiv pe tine, daca nu iei medicamente) care nu ramane izolat in locuinta. Iar tu, ca vindecator, vei fi nevoit sa iei cel putin la fel de multe vieti pe cate vei salva. Dilemele morale apar la tot pasul si merg dincolo de momentele scriptate in care iei decizii limitate dintr-un meniu, ca in majoritatea jocurilor.

Si de parca piedicile de pana acum nu erau suficiente, in eforturile de a gasi un remediu te gasesti lovindu-te de ignoranta si prejudcatile oamenilor, lupta pentru putere a 3 familii influente care te manipuleaza constant pentru a-si servi propriile interese chiar si in vremuri tragice, precum si investigatiile autoritatilor care mai mult iti pun bete in roate decat te ajuta. In Pathologic esti nevoit sa lupti fix impotriva oamenilor pe care incerci sa ii salvezi si incepi sa te intrebi daca merita.

Ar mai fi atat de multe de spus despre joc. Dialogurile, atunci cand nu sunt masacrate de o traducere ieftina din rusa, sunt printre cele mai bine scrise pe care le-am vazut intr-un joc. Scenariul este incredibil de filozofic. Muzica este fantastica. Atmosfera este incredibil de apasatoare, dar te acapareaza cu totul. Mitologia din spatele orasului, personajele ciudate, arhitectura imposiblia a unor cladiri si elementele suprarealiste ale jocului ar mai necesita inca alte mii de cuvinte pentru a le descrie, lucru pe care nu o sa il fac. Insa cel mai important in Pathologic este ca toate astea au un rost. Spre deosebire de multe jocuri "artsy" care nu stiu ce vor si nu par a avea un alt rost decat de a fi diferite, Pathologic are o poveste incredibila care sa tina in spate o viziune clara. Temele abordate sunt mature, tulburatoare, profunde si realiste.

Si pentru ca spuneam ca totul se leaga de poveste...Pathologic reuseste sa ofere cel mai genial moment pe care l-am vazut vreodata intr-un joc, tocmai prin imbinarea elementelor de game design cu partea narativa, oferindu-ti o dezvaluire socanta intr-un mod incredibil de inteligent. Si partea cea mai frumoasa e ca lucrurile incep sa aiba sens dupa ce pui totul cap la cap, nimic nu e gratuit in jocul asta.

Personajul care ofera momentul respectiv este poreclit Haruspex, iar povestea sa si momentul ales arata in felul in felul urmator.

Pe numele sau real Artemiy Burakh, Haruspex provine dintr-o familie de shamani care, prin traditie, are dreptul de a "desface" cadavre. Plecat pentru a studia medicina in orase mai mari, acesta primeste brusc o scrisoare in care tatal sau il instiinteaza de moartea-i iminenta si il cheama in oraselul natal pentru a-si primi mostenirea.

Oraselul in fapt este cat se poate de straniu. Pe masura ce vorbesti cu oamenii, incepi sa afli lucruri. Orasul isi bazeaza economia in mare parte pe industria carnii de vita. Cu toate astea, aceiasi tauri macelariti pentru consum sunt vazuti ca animale sacre si dupa ce sapi dupa informatii, iti dai seama ca exista un fel de religie bizara formata in jurul lor.

Exista 3 cladiri de mare importanta in oras: Abatorul unde se taie taurii si se proceseaza carnea, The Apiary, un azil de nebuni imens si The Polyhedron, un turn cu o geometrie imposibila ce sfideaza gravitatia (dar nu singura din joc). La o privire mai atenta, observi ca e construit din hartiile cu propriile planuri arhitecturale. Zvonurile despre aceste cladiri sunt terifiante, astfel ca se formeaza adevarate legende in jurul lor. Faptul ca nici nu stii daca vei avea acces in interiorul lor adauga un plus enorm de interes si tensiune. Ar fi multe de spus despre aceste cladiri, insa nu constituie subiectul discutiei aici. Dar ca orice lucru in Pathologic, sunt legate in mod genial de poveste.

Jocul este cat se poate de imaginativ. Zonele orasului poarta denumiri de organe, astfel ca vei auzi des indicatii de genul "trebuie sa ajungi la inima, plecand de la coaste". Locuitorii vorbesc adesea in metafore si au cele mai stranii credinte si obiceiuri. Nimeni nu pare sa fie in toate mintile. Niste personaje mascate sinistre si misterioase devin mesageri ai bolii si ai mortii. Betivii de pe strazi iti spun mereu ca "natura e furioasa si de aceea trebuie sa suferim". "The steppe people", un fel de creaturi umanoide care se ocupa cu taierea taurilor la abator, au o mitologie incredibila in spate. "The Worms", in particular, idolatrizeaza Pamantul si il hranesc cu sange, considerand ca acesta ii va rasplati cu "twyre", plante utile fabricarii de potiuni medicinale sau bauturi alcoolice.

In scenariul Haruspex-ului, vei avea nevoie de aceste plante pentru a fabrica potiuni care sa te tina in viata, astfel ca va trebui sa apelezi la Viermi. In schimbul sangelui, acestia iti vor oferi twyre. Iar pentru a face rost de sange, te vei folosindu de dreptul sacru prin traditie al familiei tale de a desface cadavre si vei colecta organele persoanelor pe care le omori (in majoritate criminali, dar o tactica buna este sa nu intervii cand acestia ataca oameni nevinovati, pentru a beneficia de cat mai multe cadavre fara a pierde reputatia prin crime proprii).

Va amintiti cand spuneam cum in Pathologic absolut totul se leaga de poveste? Cea mai mare revelatie narativa pe care am avut-o vine chiar din designul jocului, intr-un mod atat de inteligent si original incat as putea sa bag mana in foc ca nimic similar nu a mai fost realizat in istoria jocurilor video. Exista un moment prin ziua 8 sau 9 cand deschizi harta ca de obicei pentru a vedea drumul spre o locatie. Insa, in locul hartii pe care ai avut-o sub nas si ai vazut-o de zeci de ori pana atunci, primesti un desen anatomic al unui taur ce se suprapune perfect peste aceasta. Este cel mai mare soc pe care il poti avea, pentru ca in sfarsit incepi sa intelegi natura orasului. Orasul este viu. Si iti aduci aminte de mitul unui asa numit "udurg", sau, in spusele unui personaj, "a body that contains a world".


O scrisoare superba primita ulterior care iti confirma descoperirea incredibila.

De-asta poarta districtele nume de organe interne. De-asta sunt cladirile acoperite de bube. De-asta iti spuneau betivii ca natura e furioasa si trebuie ca noi sa suferim. Pentru ca orasul sufera. Iar daca in cele 4 zile ramase nu vei gasi un remediu impotriva bolii, acesta va muri cu tot cu locuitorii sai.

Este greu de explicat cat de tulburator este momentul cand afli ce ai sub picioarele tale, dar jocul merge mai departe de atat. La putin timp dupa aceasta dezvaluire, vei descoperi ca de-a lungul timpului sangele taurilor sacrificati la Abator a fost varsat sub pamant, iar acum s-a infectat. Ignoranta si neglijenta oamenilor e cea care a dus la aparitia epidemiei si suferinta orasului, dar in acelasi timp mai realizezi ceva. De-a lungul campaniei, tu insuti ai oferit nebanuitor sute de organe interne Viermilor obsedati sa hraneasca pamantul cu sange in schimbul plantelor necesare potiunilor. Si incepi sa devii dezgustat nu numai de locuitorii orasului, dar si de propria persoana. Pamantul e bolnav, oamenii sunt bolnavi, iar tu ca vindecator n-ai facut nimic altceva decat sa contribui prin aceeasi ignoranta pe care ai vrut sa o combati. Fucking goosebumps. Una din multele ironii ale jocului, de altfel.

Povestea e mult mai complexa si merge mai departe decat pot sa expun aici. Insa acesta a fost cel mai frumos, inteligent, socant si tulburator moment pe care l-am intalnit vreodata intr-un joc.


Regular map


Bull drawing


Bonus drawing

The Void este o experienta unica mai mult decat este un joc. Atmosfera stranie, melancolica, coloana sonora incredibila, locatiile fantastice...toate se imbina armonios pentru a crea ceva nemaintalnit si imposibil de descris. The Void este ca un vis suprarealist care ai vrea sa nu se mai termine. Aleg un moment simplu, printre primele care m-au impresionat prin spectacolul audio-vizual oferit. Nu e nevoie de spoilere.

Unul din lucrurile mele preferate intr-un GTA a fost introducerea zonelor rurale in San Andreas. Nimic nu e mai relaxant decat condusul fara nici o grija pe un drum de tara, ascultand K-Rose, cu 5 elicoptere ale politiei si 7 tancuri ale armatei pe urmele tale. Videoclipul pe care il pun nu e grozav, dar e tot ce am putut gasi in cateva minute.

Kentucky Route Zero este un joc atmosferic si misterios care trebuie experimentat, mai degraba decat descris, asa ca voi fi scurt. Cel mai frumos moment al jocului a fost cand mergeam printr-o padure intunecata si a inceput melodia asta superba care se potrivea perfect peisajului. Magic.

Momentul in joc:



Melodia intreaga in afara jocului:

Ce pot sa zic. Ultimul lucru la care ma asteptam de la un mic joc cu puzzle-uri despre care nu citisem nici un review era sa intalnesc umor de calitate, personalitate cat cuprinde si unul din cele mai memorabile finaluri de la al doilea razboi mondial incoace.

Pentru mine, level design-ul e probabil punctul forte din Carmageddon 2. Fiecare locatie este memorabila in felul ei si ofera numeroase oportunitati de a te distra: rampe ridicole, incaperi unde masinile nu au ce cauta, pietoni prin cele mai stupide locuri si multe altele.

N-am prea multe de spus decat ca imi plac dialogurile cinice ale lui Max Payne. Puteau fi mai multe momente, dar l-am ales pe asta pana la urma.

[/quote]

1. The Sword (Thief: The Dark Project - 1998)

Eşti la a 4-a misiune din Thief: trebuie să te infiltrezi în vila unui aristocrat excentric şi să furi un artefact valoros, o sabie. Scuipi în sân şi zici un bogdaproste, că ai parte în sfârşit de o misiune clasică, de spărgător, nu de profanator de morminte. Sunt câteva lucruri care ar trebui să-ţi dea de gândit în momentul ăsta. Cum ar fi zvonurile că proprietarul e nebun de legat. Şi că harta pe care o ai la dispoziţie e cam degeaba. Ai un pătrat mare pe care scrie “grădină?” şi încă un pătrat mare împărţit în 3. Vilă cu 3 etaje. Eh. Te descurci tu la faţa locului.

Şi steguleţele roşii continuă. Primele camere sunt ciudate. Uşi strâmbe, culori ţipătoare. “Haha, ce ciudat”. Şi se întâmplă momentul magic. Când te pierzi şi te panichezi. Camere literalmente întoarse cu susul în jos, holuri răsucite. Ţi se ivesc trei uşi în faţă; dai să înaintezi spre una dintre ele, descoperi că e o iluzie optică: uşa nu e mai înaltă de două palme.



Nu mai ştii cum să te întorci. Nu ai nici cea mai vagă idee la ce etaj te afli acum şi unde s-ar putea afla afurisita de sabie. Şi paşii gardienilor sună tot mai aproape, pe podelele de marmură. The master thief has been mastered.

Până la urmă te descurci. Dar partea cea mai frumoasă e că abia acum începe jocul.


2. Coborârea în Ash Lake (Dark Souls - 2011)

Ai ajuns în Blighttown, cel mai împuţit loc de pe faţa pământului. Smârcuri de otravă populate de lipitori, ogres şi creaturi mizerabile cărora nu li s-ar potrivi niciun nume omenesc. În căutarea unui foc unde să-ţi alini suferinţa ajungi în faţa unui trunchi scobit. Un perete spart mai târziu, descoperi că poţi coborî în interiorul copacului.

E cale lungă până jos, iar după a 5-a moarte aiurea începi să te întrebi de ce te chinui. Dar o dată ce ai pus piciorul jos, pe pământ, o să ştii că a meritat. În faţă ţi se deschide imaginea unui lac nesfârşit, din care se înalţă sute de copaci străvechi. Şi-n stânga ta - o hidră imensă care-şi bălăceşte ciolanele în apă. O muzică celestă îţi umple urechile şi realizezi că - deşi nu există niciun motiv să te afli aici - acesta e un loc special. Este punctul cel mai de jos al lumii, locul de unde a început totul.




3. Don’t trust the skull (Planescape Torment - 1999)

Urmează un spoiler relevant pentru primul sfert de joc. Citiţi pe risc propriu.

Planescape e un joc care abundă în momente magice sau mind-blowing. Cel pe care l-am ales nu este cel mai spectaculos dintre ele, dar e mereu primul care îmi vine în minte când port o discuţie nostalgică cu alţi prieteni care au terminat jocul.

Când părăseşti străzile din The Hive şi te aventurezi în catacombe, dai peste un mormânt unde celelalte personaje din party nu te vor urma. Prima revelaţie care te aşteaptă aici este că te afli tocmai în cavoul tău, construit de o incarnaţie anterioară. Pe pereţi sunt cioplite mesajele tale către tine. Unul dintre ele sună foarte asemănător cu cel tatuat pe spatele tău, cel pe care ţi-l recită Morte, craniul plutitor, la începutul jocului:

I know you feel like you've been drinking a few kegs of Styx wash, but you need to CENTER yourself. Among your possessions is a JOURNAL that'll shed some light on the dark of the matter. PHAROD can fill you in on the rest of the chant, if he’s not in the dead-book already.

Don’t lose the journal or we'll be up the Styx again. And whatever you do, DO NOT tell anyone WHO you are or WHAT happens to you, or they'll put you on a quick pilgrimage to the crematorium. Do what I tell you: READ the journal, then FIND Pharod.

Doar că acum există o linie în plus:

Don’t trust the skull.

4. Ultimii ani de domnie ai unui rege posedat (Crusader Kings II - 2012)

Crusader Kings II e exemplul clasic de joc cu storyline “emergent”. Pune un sistem complex de staturi şi event-uri predefinite la dispoziţia jucătorului, iar acesta uneşte singur punctele, de la A la B, închipuindu-şi o poveste. Regele Scoţiei nu mai e o simplă bucată de AI care a determinat optimă o trecere la erezia cathară, ci un duşman sfânt al gloriosului regat irlandez. And so on, prindeţi ideea.

Momentul când m-am decis să “stop worrying and love the bomb” a fost când la tronul Irlandei a ajuns cel mai prost dintre cei doi fii pe care îi aveam. Ar fi fost perfect dacă aş fi putut continua jocul cu fratele meu, dar aşa s-a întâmplat. După scurtă vreme de la încoronare a izbucnit un război civil, declanşat de vasalii care-l voiau pe frate-miu rege. Am scrâşnit din dinţi, am ridicat oastea, iar într-un an toţi se aflau în temniţă. Mi-am condamnat fratele la moarte.

Au urmat câţiva ani de tiranie măcinată de remuşcări, răstimp în care am devenit primul rege al Irlandei care s-a întins dincolo de Insula Smaraldie, subjugându-i pe galezi. Dar nu mă puteam bucura niciodată de triumfurile mele militare. Şi iată că într-o noapte m-a vizitat Lucifer însuşi. Şi a rămas cu mine.



Nemulţumirea vasalilor a continuat să crească. Fiul meu cel mare devenise major şi deja ducii mei îl voiau rege. O nouă revoltă generală a izbucnit. Galezii de-abia au aşteptat şi ei să se răscoale. Dar cu ajutorul Prinţului Întunericului i-am strivit pe toţi. Mi-am condamnat fiul cel mare la moarte.

În cele din urmă, văzând că m-am pus rău cu toate cele lumeşti, am hotărât să o fac şi cu cele sfinte. Catolicismul era prea mainstream; am declarat erezia Fraticelli unica credinţă adevărată. Acesta a fost sfârşitul. Au izbucnit 3 războaie civile în acelaşi timp.

Pesemne că făcusem alegerea corectă, căci începusem a auzi Vocea lui Hristos (+20 Martial, un bonus imens). Şi iată-l pe pe bătrânul rege câştigând o bătălie în faţa unei armate superioare numeric. Dar apoi au năvălit bretonii. M-am retras în castelul meu din Dublin şi am privit cum Irlanda devenea o ruină. Domeniul meu era asediat din toate părţile. Apoi s-a terminat: mi-au smuls coroana, m-au târât de barbă şi m-au aruncat la carceră. N-am mai văzut lumina zilei; am murit două săptămâni mai târziu.

Ca duce de Tara mi-a urmat un nepot, care avea să capete coroana Irlandei şi a Scoţiei mulţi ani mai târziu. Dar asta e altă poveste şi va fi povestită la rândul ei.