Forum LEVEL

1. Drumul dintre Old Camp și Old Mine, noaptea, pentru prima dată (Gothic, 2001)



N-am prea știut cum să-mi denumesc alegerea, în fine. Cine zicea că se vor alege tot aceleași jocuri avea dreptate, dar draft-ul e interesant prin prisma momentelor ce vor fi alese individual de participanți, așa că nu e neapărat o problemă.

Merg evident pe un moment din Gothic, dar foarte important de specificat că e efectiv prima trăire a momentului. Nu e ceva scriptat, deci depinde în totalitate de individ, în cazul meu, prima dată când l-am jucat, am plecat la drum pe la miezul nopții, cu privirea pe o harta tocmai cumpărată și anticiparea aventurii ce va să vină. Apoi m-am căcat pe mine de frică.

În general mă imersez foarte tare în jocuri, motiv pentru care evit horror-urile, dar în același timp asta mi-a provocat foarte multe momente de gen. Aici e traversarea pădurii dintre cele două locații, dacă faci asta noaptea pentru prima dată… ei bine, dialogurile pe care le-ai avut până atunci cu lumea prind semnificație cu adevărat. M-am holbat prin întuneric (sentiment accentuat și de un monitor de 15 în drum spre neființă) și mi-a sărit mouse-ul din mână când am căzut într-o râpă și m-au violat molerații. Două-trei loading-uri mai încolo am decis să o iau la fugă și să mă întorc în tabără, nici asta n-am reușit, în schimb am fugit chiar în direcția minei. Aici contrastul dintre pericolul pădurii și sentimentul de siguranță dat de gărzile de la intrare nu poate fi descris în cuvinte. Poate și asta a contribuit la aprecierea mea pentru această locație, probabil locul meu preferat din jocuri.

Și asta e ”momentul”, toată treaba durează cam 15-20 de minute, pe care nu le-am mai uitat de-atunci. Ar fi multe altele memorabile în seria asta, dar cred că acesta e cel mai vechi.


2. Întâlnirea cu SHODAN (System Shock 2, 1999)

Nu cred că mai era nevoie de spoiler dar mă rog. E o alegere cam evidentă dar mă gândesc că e și cea pe care am șansa cea mai mare să o văd în lista altcuiva.


3. LeChuck fight & ending (The Secret of Monkey Island, 1990)




4. Spirit Eater ending (Neverwinter Nights 2: Mask of the Betrayer, 2007)


Era ori ăsta ori conversația cu Myrkul. Finalul e însă mai de impact, deși nu sunt din cale afară de familiarizat cu lore-ul, îmi aduce aminte de ce iubesc DnD.


5. Aeris dies (Final Fantasy VII, 1997)



I took her in my party, fed her, dressed her, went out on a date with her, I wanted to see her naked but she died. Fucking Sepiroth.

Îmi aduc aminte și acum, prima dată credeam că e ceva gimmick și o să învie cumva în câteva ore. Apoi am crezut că nu găsesc eu modul potrivit de a o readuce la viața, lucru perfect posibil având în vedere câte secrete erau în Final Fantasy VII. Până la urmă însă am înțeles că moare de-adevăratelea… printre primele NPC-uri (de fapt, nu e NPC tot timpul) de care mi-a păsat cu adevărat, atât prin prisma poveștii dar mai ales din cauza modului în care te atașezi de membrii party-ului într-un RPG.


6. Paxton Fettel's death (F.E.A.R, 2005)




7. Go for it fail at touchdown (Blood Bowl, 2009)



Greu de înțeles de cine nu a jucat. În Blood Bowl fiecare jucător are un număr specific de căsuțe pe care se poate deplasa într-un tur. La aceste căsuțe se mai adaugă două, șmecheria e că pentru fiecare dintre căsuțele extra de mișcare trebuie să dai cu zarul (D6) și să nu-ți iasă 1. Dacă dai 1 jucătorul cade, pierzi turul, se poate accidenta și chiar muri.

Nu prea se înțelege zicând așa, dar go for it-ul e una dintre cele mai inteligente, ingenioase, manipulative și scârboase mecanici de joc pe care le-am întâlnit. Se întâlnește în alte forme și prin alte TBS-uri, dar în Blood Bowl, alături de celelalte mecanici, dă naștere unui joc extrem de complex din punct de vedere strategic, tactic și mai ales, emoțional.

Momentul în sine se referă la situația în care ești la un go4it distanță de touchdown, poți înscrie un eseu dar trebuie să dai 2+ pentru asta cu zarul, și nu-ți iese. Am avut onoarea să trec printr-un astfel de moment în chiar primul joc de Blood Bowl jucat, făcuse Pătrunjelu și o poză pe vechiul forum… a fost un fel de trial by fire să zic așa, care mi-a dat de înțeles că go4it-urile sunt unealta diavolului și Nuffle are grijă să te țină minte de fiecare dată când îți iese unul.


8. Arrival (Syberia, 2002)



Primele 5 minute or so, nu e neapărat cel mai memorabil moment din Syberia, dar pentru mine are și valoare sentimentală, fiindcă a fost genul ăla de joc pe care l-am tot început.


9. Slutty chest (Divinity 2: Dragon Knight Saga, 2011)




10. Stay on planet (The Swapper, 2013)




11. Sunset at The Dike (The Witcher, 2007)



Și coloana sonoră (în întregime) specifică zonei:

Intro-ul din Half Life este cu siguranta unul din cele mai cunoscute si revolutionare din istoria FPS-urilor. Intr-o vreme in care majoritatea titlurilor de acest gen se grabeau sa iti arunce arme si inamici in cale din prima clipa, Half Life a ales alta cale. A ales sa creeze o lume verosimila care te acapara cu totul inainte de a apuca sa tragi primul glont. A ales sa imbine armonios partea narativa cu gameplay-ul intr-un mod deosebit, fara cutscene-uri. A ales sa demonstreze ca acest gen poate oferi mai mult decat experiente superficiale. Multe alte shootere au imprumutat tehnicile de imersiune folosite de primul Half Life, dar dupa 16 ani inca nu am gasit vreunul care sa o faca mai bine.

Intro-ul probabil il cunoaste toata lumea si nu contine spoilere propriu-zise. Totusi, daca mai e cineva care nu a jucat Half Life pe forumul asta, recomand experimentarea secventei in joc. E mai imersiv cand esti in pielea personajului.

Spoilerele le-am trecut in taguri. Desi nu mai tin minte multe detalii ale povestii, sfarsitul mi-a ramas intiparit in memorie si acum, la aproximativ 12 ani de cand am jucat Mafia pentru prima si singura data.

Intrebarea sta la baza uneia din cele mai bune povesti din istoria jocurilor video. Planescape Torment te pune in pielea unui protagonist plin de cicatrici si tatuaje ce se trezeste la morga, amnezic. Ca un om devenit nemuritor, ce a trait mii de vieti uitate la fiecare reincarnare, principala sa dorinta este sa dezlege misterul situatiei neobisnuite in care se regaseste. Si nu in ultimul rand, sa isi redobandeasca mortalitatea, fiind macinat de regrete pentru pacatele din vietile anterioare, care ii sunt dezvaluite pe parcurs.

In calatoria sa prin multiversul Planescape, o lume in care gandurile si convingerile se pot materializa, personajul principal se loveste de numeroase ori de intrebarea din titlul alegerii, intrebare ce naste de fiecare data dialoguri filosofice scrise cu o maiestrie deosebita. Jocul este de o profunzime extraordinara, reusind sa ajunga la un nivel rar intalnit pana si in literatura sau filme. Imi este cu atat mai greu sa aleg un singur moment legat cu cat nu ar spune multe celor nefamiliarizati cu povestea, iar cei care deja au jucat jocul stiu deja ca acelasi standard de excelenta e pastrat pe toata durata jocului. Asa ca aleg unul din foarte multele momente pe care le-am luat in calcul, il voi adauga ca si quote momentan pentru ca e doar o portiune de dialog. Cei care au jucat jocul vor intelege perfect trimiterile, iar ceilalti...puneti mana si jucati jocul, bah. Citatul ales apare la finalul jocului si sumarizeaza perfect evenimentele de pana atunci.

Deadly Premonition e cel mai amuzant joc pe care l-am jucat vreodata, iar modul in care o face e atat de neconventional ca nici nu lasa loc de comparatii cu alte titluri. Un protagonist care nu e in toate mintile (amintim aici prietenul imaginar caruia i se adreseaza cu voce tare, in prezenta altor persoane) insarcinat cu anchetarea unor crime cat se poate de inspaimantatoare, muzica nepotrivit de vesela suprapusa peste scene cu un subiect tulburator, glume deplasate, situatii care sfideaza absurdul, personaje ridicole, atmosfera de B movie - toate astea sunt realizate cu o asemenea nonsalanta incat adesea nu-ti vine sa crezi ce ai in fata ochilor. Deadly Premonition merita experimentat de oricine cauta ceva unic.

Mi-e greu sa aleg doar un moment asa ca o sa ma rezum la unul din cele mai cunoscute, dar nu neaparat printre cele mai bune. Pe alea va sfatuiesc sa le descoperiti voi in joc daca v-a starnit interesul. Scena nu are spoilere (incepe la 8:44s), feel free to watch.

This is it. The best motherfucking game I have ever played. Avand in vedere ca multi nu au jucat jocul si e ceva destul de unic, cred ca are nevoie de o descriere generala intai. Pentru cel mai bun si plin de pasiune review de joc pe care l-am citit vreodata, va recomand articolul asta in 3 parti care il descrie mult mai bine decat o pot face eu. O sa scriu si eu cateva chestii totusi. Momentul ales este trecut in spoilere.

Pathologic este inteligent, filozofic, poetic, ambitios si mai indraznet decat orice alt joc pe care l-am jucat. Este un joc care vorbeste adesea despre sine si devine o metafora pentru propria existenta.

Pathologic este de asemenea incredibil de deprimant, morbid, dificil si nedistractiv. Este unul din foarte putinele titluri care urmareste in permanenta sa faca jucatorul sa se simta disperat, izolat, manipulat si coplesit de situatiile in care se regaseste. Dar sa-mi bag mana-n par daca nu te rasplateste prin cele mai geniale momente narative pe care le vei intalni vreodata intr-un joc.

In centrul povestii avem 3 personaje jucabile ajunse fiecare din motive proprii in oraselul in care se desfasoara actiunea si fiecare oferind o perspectiva diferita asupra povestii. Poveste care este atat de fascinanta si complexa incat este imposibil sa o descrii intr-un numar rezonabil de randuri. Asa ca voi aborda doar anumite parti. Premisa din Pathologic este cam asa.

La inceputul jocului, o epidemie ingrozitoare izbucneste in oras. Nimeni nu este crutat de efectele ei: nici tu, nici personajele esentiale succesului tau in joc, nici macar obiectele. Cladirile devin, in mod inexplicabil, acoperite de vezicule cu puroi. Nori de infectie apar pe strazi, iar din ce in ce mai multe zone incep sa putrezeasca. Intregul oras moare sub ochii tai si te vezi nevoit sa gasesti un leac pana nu e prea tarziu. Ti se spune din start ca, intr-un fel sau altul, totul se va termina in 12 zile in-game, iar pe parcurs ti se aminteste constant cat timp mai ai pana la final.

Este ceva deosebit in a sti exact cand jocul se va termina. Pathologic iti da un sentiment de disperare apocaliptica pe care nu il poti intalni in nici un alt joc. Misiunile sunt limitate de timp, fiecare zi avand un quest principal obligatoriu care trebuie rezolvat pana la miezul noptii. In goana ta catre indeplinirea unei sarcini extraordinar de dificile, simti o greutate enorma pe umerii tai si nu poti uita nici un moment care este miza.

Povestea si gameplay-ul sunt imposibil de separat. Fiecare actiune pe care o desfasori vine ca o urmare directa a epidemiei. Simpla supravietuire in acest oras este un chin, jucatorul fiind nevoit sa gestioneze resurse precum mancare, bandaje, echipament de protectie si medicamente intr-o economie complet neiertatoare si imprevizibila. O data ce orasul intra in carantina, obiectele necesare supravietuirii devin limitate, iar preturile pot creste de inzecit de la o zi la alta.

Banii nu vor fi niciodata prea multi, asa ca te vei vedea constant silit sa alegi intre ce tipuri de resurse vei cumpara. Intr-un moment vei fi aproape de a muri de foame, dar cumpararea mancarii te va lasa fara bani de medicamente cand infectia se va inteti. Cumpararea medicamentelor insa va insemna reducerea fondurilor pentru alimente. Iar armele de foc vor fi adesea salvarea ta, nu pentru ca le vei folosi ca intr-un shooter obisnuit (desi nu te opreste nimeni sa o faci), ci pentru ca le vei putea vinde pentru a-ti asigura supravietuirea pentru inca o zi. Pe langa asta, de multe ori magazinele vor fi aproape goale si nu vei putea gasi resursele necesare in timp util. Jocul este de o dificultate brutala, evenimentele imprevizibile si fluctuatia economiei facand orice alegere sa fie extrem de riscanta. In Pathologic este o usurare cand termini o zi cu bine, insa intervin imediat grijile pentru urmatoarea. In cele mai disperate situatii va fi imposibil sa iti revii si va trebui sa te intorci la o salvare veche chiar si de cateva ore. In orice alt joc m-as fi dat batut, dar Pathologic e mult prea captivant.

Prin mecanicile de supravietuire, jocul ofera un sistem dinamic de luare de decizii in care singura recompensa e faptul ca inca mai esti in viata pentru a putea avansa in poveste. Pathologic reuseste sa te faca sa devii protagonistul mai mult decat in orice alt joc, iar lupta sa pentru supravietuire devine si lupta ta. Mai mult decat atat, esti nevoit sa asiguri si supravietuirea unor personaje cruciale demersurilor tale. La un moment dat ti se spune ceva de genul: "these people must live because they are the ones who would die for you", iar daca esuezi in efectuarea questului principal al zilei, cineva important va muri. E interesant de notat ca poti continua jocul chiar si in astfel de conditii, insa misiunea ta de a gasi un remediu va deveni si mai grea.

Unul din cele mai interesante lucruri este transformarea vizibila pe care orasul o sufera de-a lungul celor 12 zile datorita epidemiei. Pe cand majoritatea jocurilor aleg sa iti spuna povestea in momente bine determinate, in Pathologic o vezi evoluand in orice moment. Tesutul infectat acopera din ce in ce mai multe cladiri, iar norii de infectie apar la tot pasul. Cadavrele se descompun pe strazi. Majoritatea zonelor ajung periculos de parcurs datorita haosului declansat de criminalii in cautarea unor castiguri rapide, dar nu ai de ales daca vrei sa avansezi. Atmosfera dezolanta te acopera din toate partile. Pe la jumatatea jocului, armata ocupa orasul si incepe sa execute orice om infectat (inclusiv pe tine, daca nu iei medicamente) care nu ramane izolat in locuinta. Iar tu, ca vindecator, vei fi nevoit sa iei cel putin la fel de multe vieti pe cate vei salva. Dilemele morale apar la tot pasul si merg dincolo de momentele scriptate in care iei decizii limitate dintr-un meniu, ca in majoritatea jocurilor.

Si de parca piedicile de pana acum nu erau suficiente, in eforturile de a gasi un remediu te gasesti lovindu-te de ignoranta si prejudcatile oamenilor, lupta pentru putere a 3 familii influente care te manipuleaza constant pentru a-si servi propriile interese chiar si in vremuri tragice, precum si investigatiile autoritatilor care mai mult iti pun bete in roate decat te ajuta. In Pathologic esti nevoit sa lupti fix impotriva oamenilor pe care incerci sa ii salvezi si incepi sa te intrebi daca merita.

Ar mai fi atat de multe de spus despre joc. Dialogurile, atunci cand nu sunt masacrate de o traducere ieftina din rusa, sunt printre cele mai bine scrise pe care le-am vazut intr-un joc. Scenariul este incredibil de filozofic. Muzica este fantastica. Atmosfera este incredibil de apasatoare, dar te acapareaza cu totul. Mitologia din spatele orasului, personajele ciudate, arhitectura imposiblia a unor cladiri si elementele suprarealiste ale jocului ar mai necesita inca alte mii de cuvinte pentru a le descrie, lucru pe care nu o sa il fac. Insa cel mai important in Pathologic este ca toate astea au un rost. Spre deosebire de multe jocuri "artsy" care nu stiu ce vor si nu par a avea un alt rost decat de a fi diferite, Pathologic are o poveste incredibila care sa tina in spate o viziune clara. Temele abordate sunt mature, tulburatoare, profunde si realiste. Mai presus de toate, Pathologic te face sa te implici mai mult decat orice altceva am intalnit, demonstrand puterea artistica incredibila pe care o pot avea jocurile. Pentru ca spre deosebire de filme sau carti, jocurile te pot face sa devii personajul principal, te pot face sa simti lumea dintr-o perspectiva pe care nu o vei avea niciodata ca simplu spectator. In timpul in care am jucat Pathologic nu ma puteam gandi la nimic altceva si la o citire rapida a altor opinii se pare ca nu am fost singurul. Jocul asta te darama cu totul, dar prin curajul sau reuseste sa te puna pe ganduri asupra a ceea ce pot face jocurile. Cel mai trist lucru e ca genialitatea in design afisata de Pathologic a fost trecuta cu vederea. E cu siguranta unul din cele mai bune si importante jocuri facute vreodata, insa problemele tehnice, dificultatea ridicata, gameplay-ul lent si lipsa de marketing au facut ca pana si cei mai pasionati gameri sa nu ii acorde atentie. Dar divaghez.

Pentru ca spuneam ca totul se leaga de poveste...Pathologic reuseste sa ofere cel mai genial moment pe care l-am vazut vreodata intr-un joc, tocmai prin imbinarea elementelor de game design cu partea narativa, oferindu-ti o dezvaluire socanta intr-un mod incredibil de inteligent. Si partea cea mai frumoasa e ca lucrurile incep sa aiba sens dupa ce pui totul cap la cap, nimic nu e gratuit in jocul asta.

Personajul care ofera momentul respectiv este poreclit Haruspex, iar povestea sa si momentul ales arata in felul in felul urmator.

The Void este o experienta unica mai mult decat este un joc. Atmosfera stranie, melancolica, coloana sonora incredibila, locatiile fantastice...toate se imbina armonios pentru a crea ceva nemaintalnit si imposibil de descris. The Void este ca un vis suprarealist care ai vrea sa nu se mai termine. Aleg un moment simplu, printre primele care m-au impresionat prin spectacolul audio-vizual oferit. Nu e nevoie de spoilere.

Unul din lucrurile mele preferate intr-un GTA a fost introducerea zonelor rurale in San Andreas. Nimic nu e mai relaxant decat condusul fara nici o grija pe un drum de tara, ascultand K-Rose, cu 5 elicoptere ale politiei si 7 tancuri ale armatei pe urmele tale. Videoclipul pe care il pun nu e grozav, dar e tot ce am putut gasi in cateva minute.

Kentucky Route Zero este un joc atmosferic si misterios care trebuie experimentat, mai degraba decat descris, asa ca voi fi scurt. Cel mai frumos moment al jocului a fost cand mergeam printr-o padure intunecata si a inceput melodia asta superba care se potrivea perfect peisajului. Magic.

Momentul in joc:



Melodia intreaga in afara jocului:

Ce pot sa zic. Ultimul lucru la care ma asteptam de la un mic joc cu puzzle-uri despre care nu citisem nici un review era sa intalnesc umor de calitate, personalitate cat cuprinde si unul din cele mai memorabile finaluri de la al doilea razboi mondial incoace.

Pentru mine, level design-ul e probabil punctul forte din Carmageddon 2. Fiecare locatie este memorabila in felul ei si ofera numeroase oportunitati de a te distra: rampe ridicole, incaperi unde masinile nu au ce cauta, pietoni prin cele mai stupide locuri si multe altele.

N-am prea multe de spus decat ca imi plac dialogurile cinice ale lui Max Payne. Puteau fi mai multe momente, dar l-am ales pe asta pana la urma.