Atunci când am început să joc primul sezon din The Walking Dead nu credeam că voi fi foarte atrasă de joc. Asta pentru că fiind fană a filmelor cu zombie de foarte mult timp voiam un joc în care personajul meu să fie mai activ, dar am rămas plăcut surprinsă la final. Eram familiarizată cu stilul celor de la Telltale Games pentru că jucasem Tales From the Borderlands și The Wolf Among Us, iar stilul creatorilor nu s-a schimbat foarte mult deci am presupus ca va fi la fel și în cazul acestui joc.
În primul rând aș vrea să vorbesc despre poveste și implicit personaje, pentru că mi se pare partea cea mai interesantă, în special protagonistul (aș vrea să zic protagoniștii, dar Clementine nu are un rol atât de important pentru poveste în primul joc). Povestea începe cu Lee Evrett, profesor universitar de istorie, aflat într-o mașină de poliție. Nu foarte multă lume cred că a băgat de seamă această scenă, dar mie mi se pare foarte interesantă pentru că scoate în evidență individualitatea eroului chiar de la început. Deși jocul se mulează (relativ) pe alegerile pe care le faci tu, personalitatea fiecăruia iese în evidență în anumite momente și cred că acest moment este unul însemnat pentru ceea ce înseamnă personajul lui Lee Evrett.
Discuția pe care o are acesta cu ofițerul de poliție arată faptul că Lee nu încearcă să se apere, nu caută scuze. El știe de la început că ceea ce a făcut a fost diabolic, dar totodată știe că acest lucru nu îl face neapărat un om groaznic. Este conștient de faptul că oamenii nu sunt doar buni sau răi, iar lucrul acesta poate deriva și din educația pe care o are (deși nu se pune accent foarte tare pe asta în poveste).
La început multă lume ar putea presupune că eroul este o persoană îngrozitoare din cauza conjuncturii în care se află, dar eu sunt de părere că asta face experiența jocului mult mai bună. Jucătorul, deși oarecum pasiv, trebuie să se pună în pielea acestui om presupus rău și să facă alegerile pe care le consideră el corecte, dar asta îl va face pe Lee un om mai bun? Contradicția ce are loc în majoritatea jocurilor de la Telltale iese în evidență cel mai bine aici. Te întrebi ce ar alege Lee, nu ce ai alege tu, iar dacă eroul ar face într-adevăr alegerile pe care le-ai făcut și tu, te-ai întreba de ce? Ce l-a făcut să-și schimbe părerea?
Iar aici intră în scenă un alt personaj care, la fel cum am precizat mai sus, nu are un rol foarte important în primul joc pentru firul poveștii (Clementine). Are în schimb un impact mare asupra protagonistului (și vice versa, deoarece aflăm în cel de al doilea joc faptul că Lee a influențat-o atât direct cât și indirect în tot ceea ce face și în evoluția ei ca personaj principal). Chiar la începutul jocului Lee face cunoștiință cu Clementine, o fetiță de opt ani care reușește să supraviețuiască în acest univers apocaliptic ascunzându-se în căsuța ei din copac. Mai târziu, cei doi pleacă împreună spre Savannah, amândoi cu scopul de a-și găsi familia. Aici devine evident contrastul dintre dorința lui Lee de a-și găsi familia pentru că are tot felul de regrete în legătură cu trecutul și Clementine care vrea doar să-și găsească părinții.
Relația lor evoluează destul de rapid, încrederea începe să crească, iar în anumite momente din joc, deși sunt înconjurați de mai multe personaje, ai impresia că sunt doar ei doi. Clementine reprezintă un element vital în dezvoltarea lui Lee, pentru că acesta se gândește la ea ca fiind mai mult decât o altă persoană care încearcă să supraviețuiască într-o lume plină de zombie; Clem e un copil ce are nevoie de protecție iar protagonistul este dispus să facă pași în direcția potrivită și devine o figură parentală pentru aceasta.
Când vine vorba de gameplay, un singur lucru nu mi-a plăcut: nu te simți în fiecare moment la fel de implicat cum te-ai simți în alte jocuri. La început apare un mesaj pe ecran care te anunță că jocul se mulează pe alegerile pe care le faci tu (și implicit personajul tău), dar nu este mereu acesta cazul. Există momente în care indiferent de alegerile pe care le faci, deznodămândul este același, iar schimbările care se produc sunt destul de mici (pe termen lung pot fi observate, dar nu consider că fac o diferență foarte mare pentru poveste).
Însă, ca tot eu să sar în apărarea jocului, alegerile de genul acesta fac jocul să pară mai real. Unul dintre personaje îi spune la un moment dat lui Lee că nu poate salva pe toată lumea, și lucrul ăsta se vede chiar din modul în care se defășoară acțiunea. Faptul că unele alegeri nu schimbă cu totul povestea te fac să îți amintești că și tu ești doar un personaj și că nu ești Dumnezeu, cam la fel ca în viața reală. În mod similar, când există discuții într-un grup, poți alege ce sugestii să faci, dar grupul va alege dacă să fie de acord cu tine sau nu, iar decizia finală se face fără a se lua neapărat în considerare sugestia ta.
De asemenea, pentru că modul în care joci este unul destul de pasiv, pentru a te face să fii mai inclus, există momente cronometrate care îți oferă foarte puțin timp pentru a lua o decizie (o să presupun că undeva între cinci și zece secunde), care se simte chiar ca fiind mai puțin atunci când trebuie să iei o hotărâre importantă. Din această cauză uneori este foarte frustrant să aflii că alegerea ta nu făcea o diferență foarte mare, deși tu te-ai stresat în alea zece secunde de parcă era sfârșitul lumii. Uneori îți vine să-ți arunci PC-ul pe geam (ceea ce n-am facut, props to me) fie din cauză că ai făcut o alegere de idiot, fie pentru că aflii că și dacă făceai alegerea aia mai de oameni cu bun simț nu schimba nimic. Atunci ce rost mai are alegerea mea?!
O altă componentă a gameplay-ului e interacțiunea cu celelalte personaje și obiecte (sună evident, let me explain). În The Walking Dead, nu poți uneori face unele alegeri evidente și stai ca prostul și te întrebi de ce, iar în cele mai multe cazuri e pentru că nu ai vorbit cu alte personaje. Chestia asta e ok, doar că uneori conversațiile respective nu au nici un impact asupra acțiunii tale, nu oferă informații importante și nici nu îți dau o altă alternativă. Sunt practic inutile și stai și te gândești de ce a trebuit tu să mergi să vorbești cu X și cu Y înainte să faci ceva ce puteai să faci acum cinci minute înainte să pierzi tot timpul ăla pentru nimic. Presupun ca au făcut asta fie pentru a prelungi timpul de joc, fie pentru a oferi un insight la cum gândesc celelalte personaje (lucru care nu prea le-a ieșit, cu excepția celor doi protagoniști).
Iar asta mă aduce la ultimul argument pe care voiam să-l fac, și acela este că la fel ca în cazul protagonistului, față de care nu știm dacă este o persoană bună sau rea, dualitatea celorlalte personaje iese în evidență de foarte multe ori. Atmosfera din joc este formată mai ales pe baza acestor momente, în care unele personaje fac alegeri neprevăzute, pe fondul disperării în care se află. Trebuie să nu uităm că acțiunea are loc într-un loc năpădit de zombie, în care fiecare dorește să supraviețuiască indiferent de ce are de făcut, iar acest lucru împinge unele personaje să facă lucruri iraționale, să-i pună în pericol pe alții, doar pentru a se proteja pe ei.
Varietatea de personalități este pierdută pentru a adăuga la acest element, pentru că unii oameni fac lucruri foarte neașteptate doar din dorința creatorilor de a oferi shock value, în detrimentul logicii pe care cel puțin câțiva nu și-ar pierde-o în situații asemănătoare. Și așa ajung la încă ceva foarte bizar. Fix personajele care par foarte slabe din punct de vedere moral reușesc să ia cele mai bune decizii, iar cei considerați puternici eșuează lamentabil să facă ce trebuie, fie că e vorba doar de ei sau de întregul grup în care se află. De aceea, în momentul în care un personaj face ceva foarte previzibil te surprinde, pentru că totul pare a fi pe dos în jocul ăsta în anumite momente. Lucrul acesta te pune și mai tare în încurcătură, pentru că oricum erai foarte contrariat de personajul pe care îl jucai. Ce înseamnă asta? Faptul că Lee ia decizii bune îl face slab din punct de vedere moral? Sau invers? Mai are morala vreo importanță într-un astfel de univers? De ce ma gândesc așa de mult la un joc video?
La capitolul grafică nu pot spune că jocul arată foarte wow, dar asta este, cred, și din cauză că producătorii jocului nu s-au axat așa de mult pe modul în care arată jocul și au plusat în alte părți. Stilul animațiilor este unul interesant iar la partea de detalii s-au descurcat destul de bine, dar unele mișcări arată nu foarte natural. Cel mai bine au fost alese culorile șterse, închise care funcționează foarte bine cu situațiile în care se află personajele și cu toată povestea, cu atmosfera dezolantă implicată de apocalipsa zombie și disperarea în care se află toată lumea.
În concluzie, The Walking Dead e un joc bun, aș putea spune unul din cele mai bune în comparație cu Tales from the Borderlands și fără a face referire la celelalte jocuri din seria TWD. Evident că ar putea să schimbe animația, grafica și să-l facă să arate mai bine estetic vorbind, dar cred că fix faptul că nu arată atât de bine îl face să iasă în evidență. Accentul pus pe evoluția personajelor și pe ce sunt dispuși unii oameni să facă pentru a supraviețui în situații periculoase îl face să se separe de alte jocuri cu zombie în care camera e focusată pe alte elemente. Faptul că Lee este atât de investit emoțional în relația lui cu Clemetine și începe să o vadă ca pe propria fiică face povestea mai complicată, dar adaugă ceva greutate și la complexitatea eroului.
Mie una mi-a plăcut The Walking Dead. Nu aș zice neapărat că e cel mai bun joc cu zombie, mai ales dacă vrei foarte multă acțiune și situații la limită, dar mi se pare o experiență aparte pentru oricine care nu a mai jucat genul acesta de jocuri, indiferent că alegi The Walking Dead sau alte jocuri Telltale (pentru că, din nou spun, seamănă destul de tare). De asemenea, nu e cel mai bun joc Telltale, cred eu, dar cel puțin pe lista mea e runner-up cu foarte, foarte mică diferență. Deabea aștept să văd ce se va întâmpla în viitor cu seria, care este acum la sezonul patru dacă nu mă înșel, mai ales ca l-au numit ”The final season”. Sper să nu se întâmple la fel cum s-a întâmplat cu serialul, și să știe producătorii (da, mă uit la tine, Robert Kirkman) când să se oprească și să nu facă din seria asta ceva ce nu ar trebui să fie doar de dragul banilor.
