Nimicuri

Simți fiorul artei? Ești un nou Eminescu? Arata-ne ce poți!
Post Reply
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1377
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Nimicuri

Post by Fular »

"Nu te mai suport!" - cuvintele reverberaseră prin pereți și se aciuiaseră în mijlocul craniului ca venite dintr-o voce interioară. Sentința fusese punctată de țăndării porțelanurilor și de o ușă trântită cu emfază dramatică. În tihna zilei în care mă petreceam domolit cuvintele auzite prinseră greutate surprizei. Nu înțelegeam de unde veniseră. Târâte dintr-un ecou pe pereți îmi invadaseră spațiul locativ, iar felul în care era atenut glasul îmi părea că aparținea doamnei Veronica de alături. Știam că bătrânul domn Dumitrie suferea de o boală degenerativă. Aflasem de la doamna sa după ce-l dusesem însângerat acasă: mersese la una din fântânile forate după apă și la întoarcere, în învălmășeala traficului se pierduse cu firea și picase din picioare . Asta îmi fusese dat de înțeles de la unul din trecătorii ce mi-l lăsase în grijă, în ciuda tabloului de busculadă panicată la care asistasem în gesturi largi și vorbe înfundate. Se sprijinise de mine ca un copil. Îi simțeam coastele prin cămașa pătată ceea ce mă contrariase fiindcă lăsat cu toată greutatea căpătase densitatea nenaturală a unui necaz. După ce-mi explicase situația lamentabilă cu fervoarea omului nevorbit am reușit să completez unul din golurile blocului și am înțeles de ce-l găseam adesea cu privirile rătăcite, imobil ca o statuie, pe banca umbrită de arborii dezordonați ai clădirii. Presupusesem că, într-un moment de rătăcire, când devenise unul din aspectele sale precedente, copil cel mai probabil, neputând să-și înțeleagă înconjurătorul se manifestase neadecvat în preajma doamnei. Cum momentele de neclaritate stăruiseră îndelung peste prezent, scoasă din minți de insuficiența lui, îi aruncase cuvintele, sperând să-l aducă înapoi către claritate. Nu-și putuse da seama că nu puteau avea nici un efect fiind uitate într-un alt moment de pierdere a prezentului. Întâmplarea făcuse ca să împărțim același patronim, venit dintr-un toponim și continuând astfel încât nu se mai știa nici din hrisoave dacă omul botezase locul sau locul își cedase numele omului. Mă gândeam că dacă printr-o mișcare a întâmplării am fi cumva înrudiți și nu era doar o coincidență de nume, aveam să-i moștenesc la momentul potrivit boala, ca o predispoziție manifestată doar într-o parte a încrengăturii genealogice. Dar întreaga linie paternă se bazează pe o încredere nestrămutată în femeile familiei, secole de-a rândul în care să le fie credincioase soților, neabătute acestui unic țel de nici o dorință, îndurând cu abnegație impedimentul moral, căpătând alura de sfinte păstrătoare ale unui edificiu fragil. În negurile existenței era probabil ca vreunul din vlăstare să fie nelegitim, a cărui proveniență să fie tăinuită de dragostea maternă, întinând linia și ciuntând nădejdile predecesorilor ce căutau prelungirea în eternitate.

Când certurile se întețiseră și acaparaseră întreaga locuință am realizat că surescitarea isterică a reproșurilor venea de sub tălpi. Era un cuplu nou ce-i înlocuise pe vechii proprietari pe care îi mai auzisem în câteva instanțe precedente când frizaseră orele bunei cuviințe cu dezmăț și distracție, când vocile li se amestecaseră cu muzică atât de mult încât creaseră o nouă formă de artă din zgomotul disonant. Cum aveau din ce în ce mai des ceva de împărțit, iar strigătele căpătaseră o oarecare regularitate, de la un timp putusem să pictez cu îndemânare tabloul nemulțumirilor. Era o reprezentare ciudată, cel mai des unilaterală, cu o voce de tenor care întrerupea tirada nefericitei când se simțea nedreptățit. Se separau de propriile simțăminte printr-un fel de sciziparitate care, astfel desprinse, se agățau parazitar de fiecare martor nevăzut care se afla la o limită auzibilă. Mă făcuseră părtaș la o altă viață, una simplificată prin trăirile auzite la o serie fără capăt de reproșuri nemotivate, o pseudoexistență aflată într-o suspensie animată de vitriol. În tăcerile nopților puteam să închipui împăcările între guri de aer întretăiate și suspine astupate de o mână transformată în căluș ca un zăgaz în calea potopului viitor. Finalul era inevitabil, așa cum fusese întotdeauna. Echilibrul precar în care trăiau avea să se încline negreșit dincolo de starea de confort și cu puțin înainte ca traiul actual să devină noul normal or să uite definitv fiecare motiv pentru care au fost împreună. Aveam să asist cu nepăsare și la ultimele zbateri ale acestei firave existențe - urma să fie ruptă pe din două și aveam s-o păstrez denaturată, pervertită de închipuiri și târâtă prin mizerie, departe de cei care au trăit-o.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
User avatar
joonior_bmf
Gravity e un film misto
Posts: 6527
Joined: 3 Mar 2014, 18:32
Contact:

Re: Nimicuri

Post by joonior_bmf »

Ai mancat o litera in "atenuat". Dezastru.
De asemenea, cred tu si Mai mult ca perfectul are trebui sa inchiriati o camera, unde sa va astupati suspinele.
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1377
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Re: Nimicuri

Post by Fular »

Lel, se vede că-mi lipsește un cititor care să-mi dea atenție. Nici nu-mi băgasem de seamă prea mulți ca perfectul. Egal pe partea cealaltă că nu vreau să arăt nimic altceva. A fost și așa jenant.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
User avatar
Ferrrrrrrrrdinand
al IX-lea
Posts: 3303
Joined: 18 Sep 2016, 22:09

Re: Nimicuri

Post by Ferrrrrrrrrdinand »

I kinda liked it.
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1377
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Re: Nimicuri

Post by Fular »

Spoiler for am drunk:
Bănuiesc că am iubit-o. Îmi era greu să-mi recunosc simțământul în condițiile în care am fost crescut. Nici un gest grăitor de afecțiune nu fusese manifestat în familie. Nimeni nu-și mărturisea recunoașterea pentru existența celuilalt la fel cum nici greșelile nu ni le reproșam. Anii în care au stat cu teama de a fi ascultați de entitățile invizibile din spatele pereților i-a determinat să-și țină sub tăcere gândurile indiferent de natura lor. Nesiguranța că orice și-ar spune ar fi putut fi interpretat până la nerecunoaștere crease o familie de surdomuți. Într-o casă în care deveniserăm conștienți de zgomotul fiecărui pas pe care-l făceam eu am crescut într-un loc mijlociu, echidistant față de trăirile fiecăruia dintre noi. Ne tăinuiam forurile interioare ca pe o rușine. A fost nevoie să mă-ndepărtez de ei și să mă-nvăț ceea ce-mi fusese conștient ascuns. Când auzeam sentimentele exteriorizate cu un iureș de cuvinte încărcate de un ceva nedefinibil, mi se păreau găunoase ca niște scorburi și vădeam un țipăt de moarte indiferent de intensitatea cu care erau rostite. Prea încet mi-a statornicit câte o definiție pentru fiecare stare pe care o resimțeam și numai apoi le-am catalogat aidoma unui taxonom temerar după rigori greu de înțeles pentru cei care ar fi vrut să privească-n interior.

Am uitat acel prim moment în care am cunoscut-o. Amintirea vederii ei pentru întâiași dată trebuia să-mi fie arsă pe retină cum îmi fusese imprimată imaginea Soarelui pe care mă chinuisem în vreo câteva instanțe să-l privesc direct, fără teama orbirii definitive. Nu mi-o amintesc decât în frânturi, în câteva gesturi răzlețite fără o legătură concretă, fără cusături care să lege în vreo cronologie viața noastră împreună. Mi-a spus o dată, puțin amețită, că în alte circumstanțe, m-ar fi ales, m-ar fi vrut doar pentru ea, dar era imposibil. Nu i-am putut cere niciodată să se dezică de celălalt, nu mă vedeam atunci călcând în afara firmamentului moral pe care ședeam imobil. Neîncrederea ce ar fi izvorât din acea cerință m-ar fi determinat să-mi risipesc existența anticipând sfârșitul. Neîndoielnic, din spatele infatuării pe care o resimțeam datorită științei opținute, am căpătat și o anume temere că nu-mi formasem decât o idee a ei ce avea să se prăbușească în adevărata-i ființă pe care n-o puteam cuprinde din clipele prea scurte pe care le petreceam împreună.

Am pierdut-o gradual pe parcursul unui an: o vedeam mai rar, până când întâlnirile noastre deveniseră un soi de evenimente înaintate de hazard. Păstrasem o aparență de cordialitate în cuvinte banale, deghizându-mi adevăratele simțăminte în vorbe voalate, astfel că o ureche inoportună n-ar fi fost capabilă să le înțeleagă însemnătatea. Cu timiditate am refuza sau mai degrabă aveam credința că refuzam să mă întorc la starea de muțenie care-mi fusese împământenită în solul ființei. Într-o zi am găsit totul de prisos, am înțeles că tot ce făcusem până atunci era premergător nevederii și că nu făceam altceva decât să întreținem o relație care nu exista. I-am spus că aș prefera să n-o mai văd. Îmi venise natural, cuvintele fiind frumos așezate în ordinea lor firească și așteptaseră ca vibrația corzilor vocale să le dea aripi, să se ivească violent din gâtlej ca un stol de ciori gureșe. Tăcerea care a urmat nu avea nici un iz stânjenitor; înțelegându-mă pe deplin nu a simțit nevoia de a continua în aceeași direcție. De altfel, tocmai din acest motiv, tocmai pentru că nu avea nevoie de explicații, pentru că înțelegea de cele mai multe ori ce rămânea nerostit, atracția fizică traversase nevoia nativă de copulare către cea de atașament cât o am avut-o lângă mine.

Mai târziu am aflat că se căsătorise și, deși anticipasem acest inevitabil, mă apucase o senzație de greață resimțită chiar și-n peripluurile nocturne făcute ocazional până când nu mai puteam distinge dacă vertijul era din cauza caznelor la care m-am supus singur rumigând la ce n-a fost sau dintr-un alt motiv potrivnic născut dintr-o coincidență neluată în seamă. O vreme am crezut că puteam nega însăși realitatea, sau mai degrabă că aș fi putut-o limita la linia orizontului vizibil. Nimic nu se putea manifesta mai departe de ceea ce putea fi cuprins de o privire. Imaginam cum toată structura universului dispărea în neant atunci când mă întorceam cu spatele. Eram cuprins de gânduri negre - informe și imposibil de distins între ele deveniseră o masă densă, crescută ca o tumoare în neuroglie. Am separat o frântură căreia-i dădusem contur: singurul mod în care ar fi putut deveni cu adevărat a mea era doar dacă ajungea să fie supusă unor suplicii similare, doar dacă tot ceea ce-i era drag urma să-i fie pierdut. În interior fracturasem timpul și în unități infime putusem închipui cursul viitor cu adăugirile diegetice ale mizeriei în care trebuia să ajungă. Gândul căpăta neregularitățile unui avorton care mă-ngrozise - nu se putea să mă fac vinovat de asemenea ispravă nedemnă, imorală și dezgustătoare. M-am descotorosit cu nesfârșită silă de propriul prunc înainte să capete perfecțiunea silniciei temându-mă că dându-i naștere nu făceam decât să-l manifest în realitate asemenea unui deochi. Am simțit gustul amar al bilei ce mă inundase de parcă se rupsese ceva înlăuntru.

Raționamentele mele au făcut să proiectez o realitate ciudată în care totul devenise aievea: el s-a făcut dispărut, fără un motiv anume luând cu sine o parte a eului ei și a lăsat în urmă doar o coajă umană, murdară de glod și tină, o pseudopersoană formată din cele mai nefaste trăsături. Rămasă astfel ea și-a croit drum către mine iar eu am acceptat-o ca pentru a-mi ispăși vina acelui gând. Trăiam amândoi într-o muțenie completă, nu pentru că ne-am fi temut de urechi inoportune ci pentru că nu exista nimic în cele două cochilii scăldate-n sare, acum lipsite de acel inefabil întâmplător care ne-a adus împreună. M-am dezis de cele două suplicii - gândul infam și ea - și am cugetat la eventualitatea căderii lente a amândurora în uitare.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
User avatar
joonior_bmf
Gravity e un film misto
Posts: 6527
Joined: 3 Mar 2014, 18:32
Contact:

Re: Nimicuri

Post by joonior_bmf »

"opținute"

asemenea momeli, intinse pentru a verifica daca cititorul presteaza atentie, sunt nedemne chiar si de Fularul cherchelit

Image

also, you seem to still be going through some stuff. you should talk to someone. not me, but you know. someone.
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1377
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Re: Nimicuri

Post by Fular »

e scrisă prin 2020. e în pare parte închipuire de pe vremea când mă rodea "harul" condeierului. mi-a trecut între timp
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1377
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Re: Nimicuri

Post by Fular »

Spoiler for peak "nimic":
Am întâlnit-o iarăși pe Mioara la fel de volubilă, deschisă și vorbăreață cum o cunoscusem. Dincolo de izolarea în care ne-am aflat, ea părea să fi regăsit un anume ceva, greu definibil și redevenise cea de dinainte. Îmi părea că a revenit la o stare anterioară desfășurării noastre, de parcă ar fi șters apăsat cu un burete și nimic din toamnă nu fusese. Ascultam reticent la tot ce-mi spunea fără a-i înțelege vreo iotă, de parcă ordinea silabelor era afectată de afazie, privindu-i zâmbetul vesel cu ochi ciudați, neîncrezători la stabilitatea stării ei care era gata, după cum aflasem, să se schimbe atunci când orgoliul urma să-i fie înșelat de vreun miraj fonetic. Obișnuia, atunci când ne vedeam, să dicteze un întreg scenariu din cele câteva cuvinte aruncate de vreun împăunat care și-o dorea și-și zădărnicea singură fericirea. Nu înțelesesem decât foarte târziu că mă studia, iar fiecare reușită pe care mi-o înșira, fiecare zeflemea la care-și supunea împăunații în absență, ca o delegare a puterii pe care o manifesta asupra acelora, erau doar pentru a mă însuși ca parte a unei simbioze stranii, pentru a mă transfigura într-o ureche nenaturală de dimensiuni exagerate. În decursul verii în care ne-am văzut aproape zilnic, ne-am transformat în constante, în acea prezență nestrămutată de la sfârșitul zilei. Îmi devenise dragă întâlnirea și pe ea o priveam mereu distrat cum povestea fel de fel de nimicuri, de fiecare dată mai mult tăcut și doar arareori aruncând câte o vorbă la vreun final de frază, ca pentru a-i întări credința că o ascultasem întru totul. O bună parte din timp mă chinuiam s-o înțeleg: avea un ton redus de trebuia să mă aplec înainte s-o aud, să-i simt vibrația dulce a vocii cum mi se scurge lent și liniștit pe canalele auriculare până ajungea să rezoneze cu pielița delicată a timpanelor. Nici nu mai conta ce-mi spunea și cu calm se adăugase sunetelor de fundal de parcă locul ei fusese menit să fie dintotdeauna acolo pentru a mă ostoi în tihna legănată a autobuzului.

Fără a-mi da seama, fără a-i spune că îmi devenise ea însăși dragă și nelipsită, într-o dimineață de noiembrie, cu mult după ce zilele răsfrânte pe ore interminabile de vară se contractaseră în răcoarea toamnei și mă obișnuisem ca ea să-mi fie mereu dinainte, imobilă ca o construcție marmoreeană neschimbată de vicisitudinile timpului, ca pentru a-i împărți o parte a sinelui, sperând totodată să mă vadă prin obscurul tractului artificial al autobuzului, mă făcusem sincer și gol dinaintea ei și-i mărturisisem atașamentul resimțit pentru o alta, himera neîmplinirii aceleiași veri, în fața căreia nu am ezitat să mă fac ridicol și care marcată în doar acea instanță de surpriza situației uitase cu totul că aș fi deranjat-o în lunile care au urmat. Ea, în acel timp discret în care o găsisem fără vreun cusur pedestru, după ce a râs nervos, îngrijorat, m-a lăsat în urmă cu o umbră de sictir ce-i înnegrise chipul, umbră pe care o vedeam mai apoi în clipele răzlețe în care privirile ni se întâmplau să se întâlnească. De altfel, după acea confesiune, fiecare vedere ulterioară a venit grație unei desfășurări a hazardului, nu a intenție vădite. Ardoarea cu care până nu de mult mă privise în timp ce-mi spunea câte una din pățaniile trecute se transformase într-o detașare glacială. Am cumpănit la faptul că purtam un fel de vină pentru starea în care ne-am dus din cauză unor deficiențe de caracter. Amintindu-mi cum își plăsmuia întregi fantasme din puține cuvinte, nu putusem înțelege cum nu izbutise să mă înzestreze cu o existență și în afara orei în care ne eram aievea unul pentru celălalt. Îmi părea că a prelungit ora până când nu puteam fi altfel decât ca atunci când ne vedeam; o diluase într-o asemenea măsură încât aspecte ale firii își pierduseră întregi dimensiuni și mă prefăcuse într-un înveliș de persoană. Ușurel, cu vremea ce ne privea din nesfârșire, ea se făcuse nevăzută iar prezența i se risipise ca înainte de trezire.

În timpul izolării ce devenise apogeul îndepărtării noastre, găsisem răgazul să-mi formez unele gânduri cu privire la precaritatea unei vieții petrecute în singurătate. Din pseudo-prizonierat am putut să-mi concretizez prezentul într-o serie infinită de efemerități perpetue risipite constant într-un cimitir neîncăpător. Fiecare instanță a prezentului apărea dintr-un neant și se dezintegra înainte să capete un definitiv, desfășurate într-un proces necontenit atâta vreme cât mă păstram conștient și se scurgea într-un trecut al cărui pântec creștea ca o sarcină prelungă. Repetitivitatea activităților în care m-am afundat, întărită de decorul ostentativ al pereților bej născuseră o monotonie înnebunitoare din brațele căreia nu mă puteam desprinde. Mă cuprinsese blând și-mi șoptea cu dulceața vocii alteia că ieșisem în afara restricțiilor timpului, că ajunsesem într-o buclă aflată în afara lui și că totul nu era decât o amânare a vieții până într-un viitor incert. Din monotonie apăru stagnarea. Nu era prima dată când mă aflam în mrejele acelor brațe ce mi se încolăciseră cu dragoste ofidiană de trup. Simțisem strânsoarea agonizantă demult, într-un alt timp care era acum atât de îndepărtat încât i-ar fi putut aparține altcuiva și fantazam pierdut privind un punct indescifrabil aflat dinainte. Am zărit atunci stagnarea ce lua ființă în individ când anumite sinapse refuzau să se aprindă.

M-am trezit din respectiva visare când soarele îmi conturase pe interiorul pleoapelor lumini roșietice dansând jucăuș și mă atașasem cu privirea de mâna uscată de vreme a lui Petre, proptită în geamul autobuzului. Părea că-și atinge surata de dincolo de luciul transparent fără a se lua în seamă, formând astfel un cuplu - omul cu imaginea unui sine vestigial, descompus peste întinderile pârloagei câmpenești. I-am pus în spinare sărmanului om, gârbovit de vârstă, gândurile mele care-l cocârjaseră și-l îndoiseră de spate până când genunchii-i tremuraseră îngrijorător amenințând să-l prăbușească. Am reușit să-mi atârn povara de el fără a scoate un cuvânt, fiindu-mi necesară doar o privire aruncată întâmplător. Când am ajuns în camera de cămin am realizat că atemporalitatea în care mă aflasem nu cu mult înainte era o impresie a conștientului, absent în detașarea visării. Nu făcusem decât să-mi omor timpul cu același pragmatism cu care anumite încrengături familiale își omorâseră pruncii nedoriți. În semiîntunericul camerei în care mă petreceam în cea mai mare parte a zilelor, am pierdut din acuitatea simțurilor, considerate de vreun for latent din adâncuri că deveniseră de prisos când mi se ivea întotdeauna același înconjurător. Nu bănuiam măcar că adăposteam în întortocherile lăuntrice un aspect ce luase chipul lui Asterion, închis într-o nesfârșire de camere din care reușea să suscite influențe înspre afară. Acea abominație ce sălășluia la întretăierea dintre biochimie și gânduri mă văduvise de atotputernicia pe care o vădeam asupra sinelui cu un muget prelung de suferință. Insula pe care mă manifestam tiranic, aidoma regelui încornorat, era domeniul unei entități primare, pe care n-o puteam cuprinde și, după ce mă forțase să-mi întorc privirea de la lume spre interior, cu jind și dor ce contrastau urâțenia sa primitivă, mă zorea spre a-i descoperi menirea.

În solitudine, prin crăpăturile statorniciei, arătarea s-a strecurat din apele tulburi în care viețuia ca o discrazie corupând sănătosul cu umorile sale. Din înfățișarea pe care și-o luase, venită din alte ere de dinaintea conștiinței, aveam să înțeleg că rostul său era să guverneze în stratul cel mai josnic al ființei, iar învelișul exterior al gândurilor conștiente nu era decât o apologie sofisticată care-mi justifica poftele maculate, instinctuale izvorâte de acolo. Reveneam arareori la realitatea repetitivă a camerelor, doar pentru a mă descoperi schimbat, de fiecare dată cu accentuări ridicole a câtorva trăsături până când începusem să mă seamăn cu arătarea pe care o plăsmuisem acolo jos: două găvane unde trebuiau să-mi fie ochii mă priveau înapoi din fundăturile cefei; intrările lor cavernoase erau adăpostite de cearcăne bogate ca pungile boierești, în culori de postav ce se învechea supus intemperiilor uitării de sine; un scalp acoperit de fire albe ce-și ocupau domeniul ca năvălitorii peste un imperiu decăzut, crescute în neorânduială anarhică; părul se scurgea din cap în cascadă unde se unea cu firele rare de bronz din barbă; pe pâlcurile de piele vizibilă căpătasem o paloare nenaturală de un ascuns de Soare care îndemna la boală.

Din când în când se auzeau sunete de voci ce se scurgeau ori urcau pe pereți din camere asemănătoare și purtau cu sine semne de viață și animație. Am ajuns să le aștept deopotrivă cu speranță și silă. Stridența cu care se manifestau strica uniformitatea tăcerii, stârnind în vibrații legiunile de acarieni așezați pretutindeni și mă ridicau din amorțeala copleșitoare în care mă complăceam privind năpasta din mine. Deși înăbușite de construcția împrejmuitoare, auzeniile care ajungeau la mine căpătau o nuanță mioclonică, de impuls de dinaintea morții, ca o zbatere zadarnică înaintea inevitabilului. Așadar nu mai rămăsese decât să aștept sfârșitul cu resemnare, ca unic vârf al prizonieratului. Plictisul așteptării, însă, se dilatase mult și umbra sa nemăsurată acaparase suferința viziunii. Două concepte între care mă desfășuram deveniseră o aglutinare stranie în care întrepătrunderea lor căpăta sinonimie. Cu un suflu sfârșit și un iureș de vomă mi-am răsfrânt trăirile afară acoperind lumea. În mijlocul mălurii în care învăluisem totul nu mai distingeam un gând de altul, până când am atins rațiuni ciudate făcute prin legături fără noimă, iar obsesiile deveniseră laitmotive care-mi întăreau credința în universalitatea raționamentelor. Logica se construia pe asocieri inverse, astfel că, concluziile schimbaseră locul ipotezelor urmând același fir al cauzalității.

Mi se năzărise motivul pentru care eram vir solus. Se poate ca previziunea aceea infamă, făcută în pântecul nopții în urmă cu mai bine de o decadă, în cuvinte vulgare care nu ocoliseră adevărul cu subtilități atenuante, venită ca dintr-un strat al neștirii, șoptită cu voce cristalină, îndulcită de jertfele bahice aduse până atunci cu îndărătnicia unui act necunoscut, că voi fi întotdeauna neschimbător la freamătul lumii, se transformase într-un paradox al predestinării, un fel de previziune casandrină. Când încercările anemice de îndreptare împotriva a ceea ce nu putea fi schimbat au fost prisos și graiul se modulase în voci nenumărate care concretizau același adevăr știut, acceptasem că așa va fi aievea și nu exista vreun merit în a încerca o remaniere. Ultima oară când am auzit cuvintele așezate în ordinea așteptată veniseră de la Mioara care mi le spusese, fără urmă de zeflemea, fără a-mi deplânge sau de a-mi derâde singurătatea, cu o umbră vag amuzată, cu azurii ochi surâzători privindu-mă cu un fel de drag și care spuneau că n-ar trebui crezută seriozitatea acelor vorbe. Erau o simplă tachinare jucăușă ce răsărise spontan în timp ce stăteam răsfirat pe bancă, așteptând autobuzul, ascuns de privirile Soarelui într-un colț precar de umbră. Ca-ntr-un vis, se făcea că îmi vorbeam despre asta pentru a îndepărta tăcerea, pentru a mima realitățile auzite dincolo de pereți, într-o încercare de normalitate.

Purtam conversații lungi despre nădejdile aruncate în incertitudinea viitorului, uneori cu sinele oglindit, alteori, când chipul devenea de nerecunoscut din cauza schimonosirilor gurii contorsionate de cuvinte, cu acei străini în fața cărora nu aveam rețineri. Mi se făcuse silă de golul cărnos și rozaliu din care ieșeau cuvinte, de gesturile sale mecanice cu contracțiile și destinderile repetitive atunci când silabele deveneau identice încât mă miram cum de era cu putință de a face abstracție, de a ne ignora unii pe ceilalți executând o asemenea activitate în care ne expuneam interiorul umed, organic și pleoscăitor de o urâțenie nețărmurită prin care întrezăream scabroasa ființă din străfund. Oprisem curgerea gândului cu o scurtă convulsie și alunecasem iarăși pe pantele plictisului, conștient de trecerea timpului doar din bătăile inimii. Privind la rodul îngropat, la încropirea hâdă care mă privea înapoi retrăiam prima vedere a ei folosind aceleași gânduri. Mizerabila icoană suscita aceleași simțăminte care se prefirau în cap ca mărgelele de pe un rozariu. Litania ciudată născută din mișcarea circulară a lor născuse o asceză inversă, în care, în locul divinității imaculate invocată în marile răstriște, tânjeam după putreziciunea insondabilă, după degradarea perpetuă. Planam stârvar deasupra cadavrului inform și îmi era drag ca moaștele unui sfânt de la care așteptam minunile unei izbăviri. Voiam să-i găsesc rădăcinile și s-o cuprind în toată-i splendoarea răsucită, să-i aduc prinos, jertfe și închinăciuni, din înălțimi din ce în ce mai mari.

Am aflat un soi de paralelism, o experiență comparabilă a ceea ce trăiam și ce văzusem că trăia cândva o altă ființă. Timp de trei zile asistasem la existența nemișcată a unei mici lepidoptere agățată de zgrunțurii pereților într-o tăcere neînchipuită. Efemera-i viață, câștigată într-o metamorfoză nevăzută, ascunsă în giulgiu de mătase, era irosită în singurătate imobilă; din trupul vechi nu rămăsese decât o inimă și un sistem nervos rudimentar, iar noul se făcu în chinuri. Agonia transformării ce-i adăugase o nouă dimensiune mulțumită aripilor născute în spinare fusese de prisos. Nu făcuse nici un folos din ele, nu explora ceea ce-i era necunoscut, ci preferase să se afunde în ea însăși ca într-un vis terminat în inexistență. La sfârșitul celei de-a treia zi dispăruse cu totul. Pe atunci credeam că nu aveam să mai petrec mult închis și că urma să ies, schimbat după supliciul izolării, famelic după oamenii pe care nu-i văzusem, uitând de pricinile gândurilor rămase incomplete în amărăciunea lor.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
User avatar
ola small dickie
Big Daddy
Posts: 14555
Joined: 2 Mar 2014, 19:57
Location: Malta

Re: Nimicuri

Post by ola small dickie »

Am avut o colega de facultate Mioara cu tzatze mari. M am jucat putin cu tzatzele ei. Misto.
Currently playing: Broken Sword 5: The Serpent's Curse
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1377
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Re: Nimicuri

Post by Fular »

Mioara mea n-avea țâțe mari, dar era mișto tipa. Avea aspect și alură de nordică.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
Post Reply

Return to “Bistro de l’arte”

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 0 guests