Nimicuri

Simți fiorul artei? Ești un nou Eminescu? Arata-ne ce poți!
Post Reply
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1353
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Nimicuri

Post by Fular »

"Nu te mai suport!" - cuvintele reverberaseră prin pereți și se aciuiaseră în mijlocul craniului ca venite dintr-o voce interioară. Sentința fusese punctată de țăndării porțelanurilor și de o ușă trântită cu emfază dramatică. În tihna zilei în care mă petreceam domolit cuvintele auzite prinseră greutate surprizei. Nu înțelegeam de unde veniseră. Târâte dintr-un ecou pe pereți îmi invadaseră spațiul locativ, iar felul în care era atenut glasul îmi părea că aparținea doamnei Veronica de alături. Știam că bătrânul domn Dumitrie suferea de o boală degenerativă. Aflasem de la doamna sa după ce-l dusesem însângerat acasă: mersese la una din fântânile forate după apă și la întoarcere, în învălmășeala traficului se pierduse cu firea și picase din picioare . Asta îmi fusese dat de înțeles de la unul din trecătorii ce mi-l lăsase în grijă, în ciuda tabloului de busculadă panicată la care asistasem în gesturi largi și vorbe înfundate. Se sprijinise de mine ca un copil. Îi simțeam coastele prin cămașa pătată ceea ce mă contrariase fiindcă lăsat cu toată greutatea căpătase densitatea nenaturală a unui necaz. După ce-mi explicase situația lamentabilă cu fervoarea omului nevorbit am reușit să completez unul din golurile blocului și am înțeles de ce-l găseam adesea cu privirile rătăcite, imobil ca o statuie, pe banca umbrită de arborii dezordonați ai clădirii. Presupusesem că, într-un moment de rătăcire, când devenise unul din aspectele sale precedente, copil cel mai probabil, neputând să-și înțeleagă înconjurătorul se manifestase neadecvat în preajma doamnei. Cum momentele de neclaritate stăruiseră îndelung peste prezent, scoasă din minți de insuficiența lui, îi aruncase cuvintele, sperând să-l aducă înapoi către claritate. Nu-și putuse da seama că nu puteau avea nici un efect fiind uitate într-un alt moment de pierdere a prezentului. Întâmplarea făcuse ca să împărțim același patronim, venit dintr-un toponim și continuând astfel încât nu se mai știa nici din hrisoave dacă omul botezase locul sau locul își cedase numele omului. Mă gândeam că dacă printr-o mișcare a întâmplării am fi cumva înrudiți și nu era doar o coincidență de nume, aveam să-i moștenesc la momentul potrivit boala, ca o predispoziție manifestată doar într-o parte a încrengăturii genealogice. Dar întreaga linie paternă se bazează pe o încredere nestrămutată în femeile familiei, secole de-a rândul în care să le fie credincioase soților, neabătute acestui unic țel de nici o dorință, îndurând cu abnegație impedimentul moral, căpătând alura de sfinte păstrătoare ale unui edificiu fragil. În negurile existenței era probabil ca vreunul din vlăstare să fie nelegitim, a cărui proveniență să fie tăinuită de dragostea maternă, întinând linia și ciuntând nădejdile predecesorilor ce căutau prelungirea în eternitate.

Când certurile se întețiseră și acaparaseră întreaga locuință am realizat că surescitarea isterică a reproșurilor venea de sub tălpi. Era un cuplu nou ce-i înlocuise pe vechii proprietari pe care îi mai auzisem în câteva instanțe precedente când frizaseră orele bunei cuviințe cu dezmăț și distracție, când vocile li se amestecaseră cu muzică atât de mult încât creaseră o nouă formă de artă din zgomotul disonant. Cum aveau din ce în ce mai des ceva de împărțit, iar strigătele căpătaseră o oarecare regularitate, de la un timp putusem să pictez cu îndemânare tabloul nemulțumirilor. Era o reprezentare ciudată, cel mai des unilaterală, cu o voce de tenor care întrerupea tirada nefericitei când se simțea nedreptățit. Se separau de propriile simțăminte printr-un fel de sciziparitate care, astfel desprinse, se agățau parazitar de fiecare martor nevăzut care se afla la o limită auzibilă. Mă făcuseră părtaș la o altă viață, una simplificată prin trăirile auzite la o serie fără capăt de reproșuri nemotivate, o pseudoexistență aflată într-o suspensie animată de vitriol. În tăcerile nopților puteam să închipui împăcările între guri de aer întretăiate și suspine astupate de o mână transformată în căluș ca un zăgaz în calea potopului viitor. Finalul era inevitabil, așa cum fusese întotdeauna. Echilibrul precar în care trăiau avea să se încline negreșit dincolo de starea de confort și cu puțin înainte ca traiul actual să devină noul normal or să uite definitv fiecare motiv pentru care au fost împreună. Aveam să asist cu nepăsare și la ultimele zbateri ale acestei firave existențe - urma să fie ruptă pe din două și aveam s-o păstrez denaturată, pervertită de închipuiri și târâtă prin mizerie, departe de cei care au trăit-o.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
joonior_bmf
Gravity e un film misto
Posts: 6189
Joined: 3 Mar 2014, 18:32
Contact:

Re: Nimicuri

Post by joonior_bmf »

Ai mancat o litera in "atenuat". Dezastru.
De asemenea, cred tu si Mai mult ca perfectul are trebui sa inchiriati o camera, unde sa va astupati suspinele.
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1353
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Re: Nimicuri

Post by Fular »

Lel, se vede că-mi lipsește un cititor care să-mi dea atenție. Nici nu-mi băgasem de seamă prea mulți ca perfectul. Egal pe partea cealaltă că nu vreau să arăt nimic altceva. A fost și așa jenant.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
User avatar
Ferrrrrrrrrdinand
al IX-lea
Posts: 3290
Joined: 18 Sep 2016, 22:09

Re: Nimicuri

Post by Ferrrrrrrrrdinand »

I kinda liked it.
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1353
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Re: Nimicuri

Post by Fular »

Spoiler for am drunk:
Bănuiesc că am iubit-o. Îmi era greu să-mi recunosc simțământul în condițiile în care am fost crescut. Nici un gest grăitor de afecțiune nu fusese manifestat în familie. Nimeni nu-și mărturisea recunoașterea pentru existența celuilalt la fel cum nici greșelile nu ni le reproșam. Anii în care au stat cu teama de a fi ascultați de entitățile invizibile din spatele pereților i-a determinat să-și țină sub tăcere gândurile indiferent de natura lor. Nesiguranța că orice și-ar spune ar fi putut fi interpretat până la nerecunoaștere crease o familie de surdomuți. Într-o casă în care deveniserăm conștienți de zgomotul fiecărui pas pe care-l făceam eu am crescut într-un loc mijlociu, echidistant față de trăirile fiecăruia dintre noi. Ne tăinuiam forurile interioare ca pe o rușine. A fost nevoie să mă-ndepărtez de ei și să mă-nvăț ceea ce-mi fusese conștient ascuns. Când auzeam sentimentele exteriorizate cu un iureș de cuvinte încărcate de un ceva nedefinibil, mi se păreau găunoase ca niște scorburi și vădeam un țipăt de moarte indiferent de intensitatea cu care erau rostite. Prea încet mi-a statornicit câte o definiție pentru fiecare stare pe care o resimțeam și numai apoi le-am catalogat aidoma unui taxonom temerar după rigori greu de înțeles pentru cei care ar fi vrut să privească-n interior.

Am uitat acel prim moment în care am cunoscut-o. Amintirea vederii ei pentru întâiași dată trebuia să-mi fie arsă pe retină cum îmi fusese imprimată imaginea Soarelui pe care mă chinuisem în vreo câteva instanțe să-l privesc direct, fără teama orbirii definitive. Nu mi-o amintesc decât în frânturi, în câteva gesturi răzlețite fără o legătură concretă, fără cusături care să lege în vreo cronologie viața noastră împreună. Mi-a spus o dată, puțin amețită, că în alte circumstanțe, m-ar fi ales, m-ar fi vrut doar pentru ea, dar era imposibil. Nu i-am putut cere niciodată să se dezică de celălalt, nu mă vedeam atunci călcând în afara firmamentului moral pe care ședeam imobil. Neîncrederea ce ar fi izvorât din acea cerință m-ar fi determinat să-mi risipesc existența anticipând sfârșitul. Neîndoielnic, din spatele infatuării pe care o resimțeam datorită științei opținute, am căpătat și o anume temere că nu-mi formasem decât o idee a ei ce avea să se prăbușească în adevărata-i ființă pe care n-o puteam cuprinde din clipele prea scurte pe care le petreceam împreună.

Am pierdut-o gradual pe parcursul unui an: o vedeam mai rar, până când întâlnirile noastre deveniseră un soi de evenimente înaintate de hazard. Păstrasem o aparență de cordialitate în cuvinte banale, deghizându-mi adevăratele simțăminte în vorbe voalate, astfel că o ureche inoportună n-ar fi fost capabilă să le înțeleagă însemnătatea. Cu timiditate am refuza sau mai degrabă aveam credința că refuzam să mă întorc la starea de muțenie care-mi fusese împământenită în solul ființei. Într-o zi am găsit totul de prisos, am înțeles că tot ce făcusem până atunci era premergător nevederii și că nu făceam altceva decât să întreținem o relație care nu exista. I-am spus că aș prefera să n-o mai văd. Îmi venise natural, cuvintele fiind frumos așezate în ordinea lor firească și așteptaseră ca vibrația corzilor vocale să le dea aripi, să se ivească violent din gâtlej ca un stol de ciori gureșe. Tăcerea care a urmat nu avea nici un iz stânjenitor; înțelegându-mă pe deplin nu a simțit nevoia de a continua în aceeași direcție. De altfel, tocmai din acest motiv, tocmai pentru că nu avea nevoie de explicații, pentru că înțelegea de cele mai multe ori ce rămânea nerostit, atracția fizică traversase nevoia nativă de copulare către cea de atașament cât o am avut-o lângă mine.

Mai târziu am aflat că se căsătorise și, deși anticipasem acest inevitabil, mă apucase o senzație de greață resimțită chiar și-n peripluurile nocturne făcute ocazional până când nu mai puteam distinge dacă vertijul era din cauza caznelor la care m-am supus singur rumigând la ce n-a fost sau dintr-un alt motiv potrivnic născut dintr-o coincidență neluată în seamă. O vreme am crezut că puteam nega însăși realitatea, sau mai degrabă că aș fi putut-o limita la linia orizontului vizibil. Nimic nu se putea manifesta mai departe de ceea ce putea fi cuprins de o privire. Imaginam cum toată structura universului dispărea în neant atunci când mă întorceam cu spatele. Eram cuprins de gânduri negre - informe și imposibil de distins între ele deveniseră o masă densă, crescută ca o tumoare în neuroglie. Am separat o frântură căreia-i dădusem contur: singurul mod în care ar fi putut deveni cu adevărat a mea era doar dacă ajungea să fie supusă unor suplicii similare, doar dacă tot ceea ce-i era drag urma să-i fie pierdut. În interior fracturasem timpul și în unități infime putusem închipui cursul viitor cu adăugirile diegetice ale mizeriei în care trebuia să ajungă. Gândul căpăta neregularitățile unui avorton care mă-ngrozise - nu se putea să mă fac vinovat de asemenea ispravă nedemnă, imorală și dezgustătoare. M-am descotorosit cu nesfârșită silă de propriul prunc înainte să capete perfecțiunea silniciei temându-mă că dându-i naștere nu făceam decât să-l manifest în realitate asemenea unui deochi. Am simțit gustul amar al bilei ce mă inundase de parcă se rupsese ceva înlăuntru.

Raționamentele mele au făcut să proiectez o realitate ciudată în care totul devenise aievea: el s-a făcut dispărut, fără un motiv anume luând cu sine o parte a eului ei și a lăsat în urmă doar o coajă umană, murdară de glod și tină, o pseudopersoană formată din cele mai nefaste trăsături. Rămasă astfel ea și-a croit drum către mine iar eu am acceptat-o ca pentru a-mi ispăși vina acelui gând. Trăiam amândoi într-o muțenie completă, nu pentru că ne-am fi temut de urechi inoportune ci pentru că nu exista nimic în cele două cochilii scăldate-n sare, acum lipsite de acel inefabil întâmplător care ne-a adus împreună. M-am dezis de cele două suplicii - gândul infam și ea - și am cugetat la eventualitatea căderii lente a amândurora în uitare.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
joonior_bmf
Gravity e un film misto
Posts: 6189
Joined: 3 Mar 2014, 18:32
Contact:

Re: Nimicuri

Post by joonior_bmf »

"opținute"

asemenea momeli, intinse pentru a verifica daca cititorul presteaza atentie, sunt nedemne chiar si de Fularul cherchelit

Image

also, you seem to still be going through some stuff. you should talk to someone. not me, but you know. someone.
User avatar
Fular
Barbugiu înrăit
Posts: 1353
Joined: 14 Mar 2014, 23:13

Re: Nimicuri

Post by Fular »

e scrisă prin 2020. e în pare parte închipuire de pe vremea când mă rodea "harul" condeierului. mi-a trecut între timp
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
Post Reply

Return to “Bistro de l’arte”

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 0 guests