Ultimul joc terminat, thread cu note

[Doc]

Civ 5 - Songhai, Emperor, Continents, Epic speed, 6 oponenti.

Foarte interesant. Foarte repede, cu warriors, am cucerit cate un orasel de la cei doi oponenti de la mine de pe continent - cerand pace, mi-au mai oferit cate un orasel. Fericit, am acceptat. Din nefericire, m-am trezit warmonger cu 20+ nefericire - adica apareau banditi intr-o fericire. Asa am tinut-o cam 1000 de ani. Bine ca cei doi vecini au ramas mici. Pe celalalt continent au ramas doua civilizatii, cu order. EU am luat autocracy, mi-am terminat vecinii si m-am pomenit iar nefericit si cu orase cu tendinta de a dezerta. Am schimbat ideologia si am tras tare pe constructii, gandindu-ma sa castig la scor. Ma pomenesc la un moment dat cu unu care mai avea 20 de ture pana la victoria culturala, asa ca am trecut marea si i-am luat capitala. Iar ma linistesc, insa aia incep sa faca naveta. Pana la urma am terminat naveta primul si am castigat.

Cel mai interesant CiV de pana acum, dar nu stiu daca incerc mai sus de Emperor. Avantajele AIului sunt deja nesimtite in toate domeniile, de parca aia sunt natiuni de Einsteini care se inmultesc mai repede decat iepurii si eu am un trib de maimute frigide.

[Michilangelo]

Nu am jucat pe un nivel de dificultate mai mare de Prince pentru ca nu vad cum ar deveni mai interesant jocul daca as lupta impotriva unor adversari overpowered. Banuiesc ca avantajele primite elimina cu totul cursele pentru tehnologie si minuni. In schimb, mi se pare mult mai interesant sa joci cu mai multi adversari, pe o harta mai mare. Ultima data am jucat cu 22 de adversari pe o harta foarte mare a lumii ptolemeice, cu obiectivul de a pastra toate natiunile in joc pana la final, fara sa fac cuceriri care nu sunt absolut necesare. Ce-i drept, pe langa asta mai aveam si vreo alte 20 de moduri, care aduceau schimbari mai mici sau mai mari - foarte mari insa luate ca un tot. Am descoperit un mod care mareste numarul adversarilor non-citystate la 47 (parca) insa astept sa imi cumpar un laptop nou, care sa ii poata „duce” pe toti la o viteza acceptabila. Cu 22 de adversari jocul mi se misca destul de greu, chiar si in condiitile in care jucam exclusiv cu strategic view.

[Doc]

Ai dreptate, n-am fost in stare sa construiesc decat o minune, la inceput, ca am avut marmura. Facand minuni pe banda rulanta AIul te rupe cu turismul, degeaba am facut tot ce tine de cultura cat am putut de repede. AIul se tampeste si pe partea de diplomatie, research agreement n-am mai facut inca de pe nivelul precedent de dificultate, iar aici ajunsesera sa imi ceara pentru o luxury 4-5 luxury+bani pe tur. Dementa totala

[McWilliams]

Nu prea merita sa incerci o dificultate mai mare pentru ca ajungi sa joci Civ precum Rapidul - singur impotriva tuturor. Asa, la Prince, macar mai poti obtine ceva din "diplomatie"; altfel te prinde perioada de mid-game unde nu ai happiness suficient pentru a tine pasul cu numarul lor de orase.

[Doc]

Metro: Last Light - 7

Poveste - 10
Se vede ca are la baza un roman. Practic povestea te duce mai departe, mi s-a parut ca o carte prafuita, de care ti-e cam sila sa te atingi, dar irezistibila.
Grafica - 7
Functionala, cel mult. Engine-ul grafic mi-a parut prost optimizat, stors., frame-dropuri in exterior, sau cum da de o flacara mai jucausa, aspect uratel... nu mi-a placut. E bun pe partea de iluminare/stealth, dar cam atat.
AI-ul - 5
Face cineva ceva nescriptat in jocul asta?
Feeling - 6
Tunelar si la propriu, si la figurat. 40-50% (daca nu mai mult chiar) din timp te uiti pe ecran, facand altceva decat pac-pac, fara sa interactionezi decat minimal, cu tasta W. Comert? n-am comercializat nimic, nimic, in afara de 1-2 silancer-e. Armele se simt in regula, insa nimic special. Per total mi s-a parut mai slab decat primul Metro, un regres in serie.

[MC]

N-as zice ca e un regres in serie.
Adica, primul nu a fost peste Last Light la niciun capitol. Totusi povestea si locatiile din LL sunt mai interesante, mai diverse decat in primul Metro. Si numai pentru asta si tot nu poate fi considerat regres.
Cat despre optimizare, cred ca LL sta mai bine si la acest capitol

[Doc]

IMO povestea si originalitatea sunt atuurile Metro - iar originalitatea s-a cam dus cu totul in LL Nu mai e factorul ala "wow, ce setting, ce arme, ce stil".
Cred ca despre asta vorbesc mult si statisticile de la achievements. Doar o treime dintre cei care l-au luat l-au si terminat, vreo 28% cu finalul normal si vreo 7% cu cel Redemption. Pentru un shoter single-player story-driven, si destul de usurel pe survival mode, mi se pare groaznic de putin.

[caleb]

Eu nici nu mai țin minte ce final am luat (posibil să le fi luat pe amândouă, că am avut răbdare de 2x), dar nu m-a dat pe spate defel. Mi-a plăcut stealth-ul oleacă (o leacă mică, ce-i drept) mai bine conturat și pe alocuri atmosfera. În orice caz, parcă a fost mai bun decât primul, minus factorul de noutate. Față de STALKER, nu prea are loc în istoria jocurilor dar tot mi se pare o realizare monumentală din partea studioului.

[McWilliams]

Finalul este destul de "meh". In ambele variante. But at least it's grim (mor indivizi, ET pleaca, viata ramane naspa in prezent, cu perspective nitel mai bune pentru viitor). Nu ma incanta faptul ca singurul personaj de sex feminin care nu este cardboard cut-out in background este automat si love-interest. Si nu ma incanta boss-battles, chiar daca au cate un element atipic prin ele. Dar altfel, Last Light este ceva mai variat dpdv al peisajului si ofera ceva mai mult pe langa firul epic principal, fara sa te oblige sa treci pe acolo daca nu vrei.

De asta si statisticile alea sunt asa cum le prezinta Doc: M2033 este "on-rails" (la propriu si la figurat), cu prea putine ramificatii prin nivele si mai mereu cu cate o escorta; Last Light este ceva mai deschis, cu mai multe "side-rooms" (la propriu si la figurat) pe care le poti evita/pierde din vedere. Mai adauga la asta si cele cateva misiuni separate de campanie, care acopera cate un gol din poveste privind prin perspectiva altor personaje, si iese ceva decent.

[juve3332]

Bioshock Infinte.

L-am terminat relativ recent, dupa ce-l butonasem pe la altii in momentul aparitiei. Zic: domnule, nu pot sa raman cu asemenea lacuna. Foarte punctual, jocul mi s-a parut bun, dar nu pot sa zic ca ma raliez corului de laudatori neconditionati.

In primul rand, povestea. Ca si in cazul Bioshock 1, putem sa luam toata tarasenia care ni se deruleaza in fata in doua feluri: la modul simplu si functional, o succesiune de evenimente, o poveste clasica; la modul metatextual, insailarea de evenimente servindu-ne doar ca ilustrare a unor concepte si idei mai "elevate". Ei, in primul caz, mie povestea mi s-a parut ca devine mult prea trasa de par de la un punct incolo. Sigur, suntem intr-un joc, se permit multe licente artistice, dar nu frecventa rasturnarilor de situatie m-a deranjat, ci faptul ca totul devine confuz si inexplicabil. Toate acele dimensiuni paralele in care ba intram, ba iesim, ba le combinam, ba le disociem...mai multa claritate, niste explicatii mai pe larg si poate o cascada mai retinuta de momente "wtf" n-ar fi stricat ritmului si coerentei povestii.

Daca alegem sa citim povestea la nivel meta-, exista, desigur, idei foarte interesante despre conceptele de alegere, predestinare/predictibilitate si libertate. In jocurile video, dar si in contextul mai larg al existentei umane. Nu ma apuc sa fac o analiza in extenso, e laudabil faptul ca Infinte are si aceasta dimensiune suplimentara, ba chiar la un nivel la care majoritatea titlurilor de pe piata nici nu viseaza. Tot ce vreau sa spun este ca simbioza celor doua modalitati de "lectura" a povestii jocului mi s-a parut mai putin reusita decat in primul Bioshock. Acolo, surprizele au fost mai putine si mai de impact, aici povestea de baza o ia razna la un moment dat si se incurca in propriile-i ite. Acolo, comentariul meta- era mult mai bine tintit (ce si cum il pune producatorul de jocuri video pe jucator sa faca), aici, ambitiile sunt mai mari, iar rezultatul mai labartat, pe alocuri greu lizibil. Cum sa zic? E un pas inainte, dar nu unul facut cu siguranta, ci mai pe bajbaite.

In al doilea rand, gameplay-ul. Aici, doua mari probleme. Felul in care camera se misca in timpul luptei, dar si al deplasarii ocazional. Probabil e un fel de "bobbing of the head" specific noii generatii de shootere, menit sa fie mai realist, dar mie mi se parea ca-mi transforma alter egoul intr-un capiat. Nu stiu, nu pot sa pun degetul pe rana, dar miscarea si lupta din Infinte au fost haotice pentru mine, eram uneori debusolat, nu puteam sa-mi reglez tirul samd. Nu, nu era sensibilitatea mouse-ului de vina, joc acum F.E.A.R. cu aceleasi setari si nu am nicio problema. Pentru mine, experienta de shooter clasic a precedentelor Bioshock a lipsit aici. Nu e ceva dramatic, dar pe mine m-a intrigat intr-un mod neplacut.

A doua problema. Dificultatea. Am jucat pe ultimul nivel si, de-abia catre final, jocul m-a obligat sa abodez situatiile UN PIC mai tactic. In 95% din cazuri, intram ca bezmeticul si radeam totul, fara sa ma intereseze de sanatate, munitie si alte alea. N-am folosit efectiv decat 2 sau 3 puteri speciale, de majoritatea m-am atins strict experimental. Mult prea simplu, dar, ce-i mai grav, gameplay-ul mi-a dat impresia de simplist. Asta e, cred, cea mai mare buba pe care i-as imputa-o. Dificultatea 1999-mode trebuia implementata ca o optiune de la inceput, foarte multa lume nu mai are timpul sau rabdarea sa reia un joc de actiune centrat pe poveste.

In concluzie, joc bun, poveste interesanta, gameplay cam mediocru. Nota peste 8, dar nu borna la care ma asteptam.

Oh, and fuck dat bloom.

[DarthZombie]

Pe mine povestea me enerveaza din alt punct de vedere. Eu sunt mare amator de plot-uri ce implica universuri paralele sau calatorie si sunt constient ca e greu sa scrii o poveste bine inchegata si care sa nu se incurce in propriile ite asa cum spui tu. Dar pe mine ma exaspereaza finalul care isi contrazice propria logica stabilita dinainte.

Spoiler:

Adica ni se explica clar ca exista universuri infinite cu un numar infinit de posibilitati, si ca atare si un numar infinit de universuri foarte similare cu cel initial, un numar infinit de Elizabethi, de Bookeri si de Comstock. Asa ca ce sens are ca Liz sa-l omoare pe Booker ca sa impiedice "nasterea" lui Comstock cand exista o infinitate de scenarii in care lucrul asta se intampla? Vrea sa ne spuna jocul ca o infinitate de Elizabeth-i vor fugari o infinitate de Bookeri ca sa-i omoare? It doesn't work like that, daca solutia aia aducea rezolvarea situatiei atunci tot ce ti s-a spus pana in punctul ala e degeaba. Si mie personal asta mi se pare o scapare elementara pentru genul asta de poveste pentru cat se bate in piept Ken Levine ca e scriitor bun.

Iar simplitatea gameplay-ului nu e singura lui buba. Inamicii sunt bureti de gloante, iar armele sunt anoste pana-n maduva. Ca sa fie si mai tare, jocul te obliga sa tot schimbi arme dandu-ti munitie doar pentru unele in fiecare nivel, asa ca upgrade-urile sunt o investitie proasta in multe cazuri. Iar cand mai dai de SMG-ul ala care ii e superior SMG-ului de la inceputul jocului te iei cu mainile de par. Tot design-ul asta de rahat e facut si mai de rahat de limitarea la doua arme. Macar daca partea de pac-pac era satisfacatoare, dar mie personal imi da constant senzatia ca trag cu pistoale cu ventuze. Si colac peste pupaza, puterile sunt de-a dreptul penibile in varietate, si unele din ele se calca pe bataturi pentru ca au efecte similare. Cu tot interesul starnit de poveste, gameplay-ul m-a plictisit intr-atat de tare incat am renuntat la el prin ultima sa jumatate si m-am uitat pe youtube la cutscene-uri ca sa vad ce se intampla pana la urma. Asta spre deosebire de Bioshock pe care l-am rejucat de 2 ori. Ce sa mai, e un deliciu cate optiuni diverse si viabile ti se ofera, atat in privinta puterilor, armelor si mediului. La naiba, pana si cel mai slab joc de-al lui id Software, Rage, l-am jucat pana l-am terminat si m-am simtit nitel mai implinit [si ala are probleme mari la gameplay].

[juve3332]

De acord cu finalul, doar ca pana atunci eram atat de dezorientat incat nici nu mai "vanam" eventuale inconsecvente. Altfel, cred ca Levine este considerat un bun "storyteller" nu pentru capacitatea scriitoriceasca, ci pentru felul in care reuseste sa transpuna in mediul jocului video o poveste oarecare. De fapt, ce salveaza Infinte de multe ori sunt momentele geniale (locul, atmosfera lui, prezentarea grafica, particica de poveste pe care o dezvaluie). De exemplu: mausoleul inchinat mamei lui Elizabeth.

Iarasi, in mare parte de acord cu gameplay-ul. Mediocru, chiar si pentru un shooter clasic, fara pretentii. Mi-am facut upgrade la mitraliera si shotgun, in rest nimic. Automatele de vandut munitie erau prea frecvente si amplasate in toate locurile in care lupta devenea mai intensa - treceam prin inamici, ma duceam si-mi cumparam ce aveam nevoie, ii distrugeam in continuare. Zero planificare tactica, ca in cazul unei lupte cu un Big Daddy.

[cg1700]

@DarthZombie

Daca iti plac povesti cu dimensiuni paralele, time loops si chestii de genul asta ar trebui sa citesti Ever17. Profit de toate sansele posibile sa il recomand fiindca e unul din lucrurile mele preferate ever.

[DarthZombie]

Am jucat si eu Shadow of Mordor, inca o dovada [daca mai era nevoie] ca minimum system requirements sunt degeaba. Nu de alta, dar l-am rulat destul de bine la detalii mici pe o placa video integrata intel hd 4600 in ciuda faptului ca informatiile oficiale nu o dadeau capabila sa-l ruleze. Ajuta si optimizarea imho, il puteam rula si pe 300xNu-stiu-cat daca doream.

Dintre jocurile de anul trecut, asta mi-a trezit cel mai mare interes si asta datorita sistemului ala de Nemesis. Nu-i perfect, e prea simplist ca sa dea senzatia unei lumi "vii" [desi aici trebuie sa mentionez ca am jucat prea mult Crusader Kings 2 pentru binele meu in aceasta privinta]. Cum e sistemul structurat? Pai pe langa racanii oarecare, armata orcilor are si o structura de conducere format din 15 capitani si 5 warchiefs. Capitanii sunt organizati in 3 ranguri ierarhice, putand sa promoveze in locul unor capitani omorati de catre tine sau omorati in conflictele ce au loc intre ei. Toti ofiterii au un power ranking care se reflecta in ce puncte forte si slabiciuni au, plus ca un rank mare inseamna si o runa mai puternica pe care o primesti dupa ce-l omori pe nefericit. Power-ul lor creste daca te omoara sau daca termina cu succes un eveniment/conflict [gen tentative de asasinat ale altor ofiteri, executii, festine, recrutari, vanatori]. Pentru ca sistemul sa fie functional [adica sa nu-l chelesti de tot de orci] el are nevoie ca timpul sa fie avansat fie manual fie automat atunci cand mori. Cand timpul avanseaza toate event-urile la care nu ai interferat se rezolva si vin noi ofiteri in locul celor morti.

Desi sistemul e interesant, mie mi se pare ca tot jocul pare mai mult un tutorial care iti introduce foarte lent mecanismele cu care poti interactiona. La inceput poti doar sa omori capitani, pe urma primesti acces la events, apoi poti sa incepi sa vanezi warchiefs [dar pana nu treci de un punct din poveste nu va promova nici un capitan in locul celor morti], pe urma primesti abilitatea amenintarilor cu moartea [capitanul amenintat va creste in putere, va avea o suita mai mare dar va creste si sansa sa pice o runa epica atunci cand il omori] si abia in ultima parte a jocului primesti abilitatea de a controla orci. Abia aici ai partea cea mai zemoasa din interactiuni, sau cel putin asta e aparenta. Pe de-o parte poti sa ajuti un capitan sa avanseze prin ranguri si sa ii comanzi sa se lupte cu alti capitani [iar tu sa il ajuti] si in final sa il promovezi la rangul de warchief [asta daca nu faci actiunea de Brand direct pe un warchief]. Pe de alta treaba cu Brand omoara putina viata pe care o avea sistemul, pentru ca nu mai interactioneaza nici un capitan cu altul daca amandoi sunt Branded. Mai rau, daca un capitan ne-Branded vrea sa iti omoare unul dintre capitanii pe care-i controlezi, eventul nu se va rezolva automat daca avansezi timpul, poti sa-l ignori pe termen nedefinit sau sa intervii, altfel el ramane unresolved.

Initial ma apucasem sa dau Brand pe cat mai multi capitani, dar deindata ce am vazut ce se intampla am inceput sa ii omor in mod intentionat ca sa readuc la viata mecanismul central al jocului. Asta mi se pare cel mai trist lucru la tot Nemesis System. Unii se plangeau ca jocul e super usor daca nu avansezi timpul sau ameninti capitani ca sa devina mai puternici si greu de batut, dar mie personal mi se pare un mod destul de original de a modifica dificultatea unui joc.

Otherwise jocul e un action destul de bun. E practic Batman amestecat cu Assassin's Creed, la pachet cu calitatile si defectele lor. La calitati mentionez calitatea animatiilor din lupte si sistemul de explorare, iar la defecte arat cu degetul luptele in care adversarii vin cate unul pe rand la tine si modul in care harta e supraincarcata cu micro-activitati ca sa te tina ocupat. La inceput sunt faine acele activitati in parte si pentru ca-ti dau puncte pentru noi abilitati, dar dupa un moment devin mult prea repetitive ca sa merite efortul. Singurele lucruri care le-am completat 100% a fost colectatul de artefacte [care-ti dau niste informatii de lore mistocele] si runele elfe [care-s o pierdere de vreme, retrospectiv].

Voice actingul e foarte bun, compenseaza destul de bine banalitatea povestii "mi-au omorat familia, trebuie sa ma razbun!". Dwarf-ul Torvin e un deliciu de personaj secundar, dar in general personajele sunt destul de interesante chit ca-s multe clisee.

Overall receptia jocului nu mi s-a parut disproportionata cu ce a avut de oferit. In mod clar e un action de calitate si desi urmeaza o reteta destul de uzata nu face pasi gresiti in aplicarea ei. Eu personal i-as da un 9/10, dar mi-e teama ca WB vor incepe sa mulga franciza judecand dupa finalul povestii si faptul ca jocul e structurat precum un tutorial mai mult decat altceva.

[Stokkolm]

Metal Gear 2. Misiunea e sa te infiltrezi intr-o baza militara si sa salvezi un om de stiinta tinut ostatic. Cand il gasesti isi da masca jos si iti spune ca e Black Ninja de la Nasa Special Forces si se apuca sa arunce cu shuriken in tine. Umaresti un soldat inamic prin jungla si ajungi la o casa care pare sa fie goala, dar auzi batai in perete: e o frecventa radio in codul morse. Reusesti intr-un final sa il contactezi radio pe omul de stiinta tinut ostatic, dar nu stie bob de engleza, o ia cand pe ceha, cand pe slovaca, trebuie sa gasesti un translator. O mostra din cum se desfasoara Metal Gear 2. Combat-ul e usor, in schimb dificultatea consta in puzzle-uri. Stealth-ul e mecanica de background, adevarata provocare e adaptarea arsenalului de arme, unelte si gadgeturi la fluxul constant de situatii noi, imprevizibile.

Un titlu excelent din era 8/16 bit, way ahead of it's time.

That soundtrack
That cover art

[MC]

Pe ce platforma l-ai jucat ca as fi interesat

[Stokkolm]

Emulator BlueMSX. Singurul lucru de configurat a fost sa setez emulation mode pe MSX2+, in rest isi face isi face treaba.

[MC]

Multumesc!

[caleb]

MG2, MSX, gotta love it. +1 cum îmi fac timp, mi-ați făcut poftă.

Btw, http://www.myabandonware.com/game/metal ... y9/play-y9 se poate în browser Firefox.

[TG]

King's Bounty - Warriors of the North

L-am biruit. Joc început în iarna anului 2013, pus pe pauză după vreo 40 de ore. Cumpărat și continuat în iarna lui 2014, pus pe pauză după alte 50. Terminat acum, în 2015, după peste 100 de ore. This fucking game. Ce-i drept și la primul KB am făcut ceva similar, însă doar cu o pauză.

Putea fi cel mai bun KB, dar e cel mai prost, e mai ”epic” decât celelalte două la un loc, însă balansarea pare făcută de un schizofrenic care suferă de alzheimer, la beție. Se rupe după vreo 20 de ore de joc și de-acolo rar mai dai de vreo provocare. Multe unității OP în draci pe care trebuie să le eviți intenționat, enorm de mult gold, enorm de multe rune de level up.

Fuck, ca să vă faceți o idee, Aveam vreo 20 de milioane gold, destul cât să cumpăr vreo 15 nivele worth of runes de la un pinguin retardat pus acolo pentru a fute și mai tare balanța. Evident că nu am făcut asta pentru că deja aveam vreo 70 din fiecare neinvestite pentru că jocul era prea ușor, dar asta în condițiile în care dacă le investeam, ajungeam să dețin toate skill-urile din toate clasele, cu excepția celor unice, pe care nu le ai la dispoziție.

Iar asta s-a întâmplat deși nu am atins level cap-ul. What in the name of fuck I even don't cannot.

De la un punct încolo vânam medaliile, dar din păcate, nu am început jocul pe Impossible, pentru că în primele 10 ore de joc, Hard părea perfect ok. Am regretat decizia asta. On the other hand, în AP am regretat puțin alegerea ultimului nivel de dificultate, așa că am fost influențat de asta. Good guy devs au scos un mini-expansion, pentru care trebuie să iei tot jocul de la început. I don't hate myself enough to do that. Cred că abia anul viitor pe vremea asta mă încumăt să încerc Dark Side.

Totuși, au fost multe momente mișto și aici, nu îl jucam atât de mult dacă nu îmi plăcea, e mișto să experimentezi cu unitățile, să joci cu mai puține stack-uri, la no loss, fără rage sau spellbook, etc. Dacă vrei, poți să-ți faci jocul distractiv, dar e categoric un exemplu de stângăcie în game design cum rar am mai văzut. Bine că au pus pe cei de la Katauri Interactive să lucreze la Royal Quest. That was clever.