Game Draft: Best Intros (Discuții)

[TG]

Voi puteti sa va stabiliti ce criterii doriti.

Mulțumim.

Altfel, nu știu, poate o să fac la fel. Chiar mă gândeam la un moment dat să propun un sistem de votare similar. În loc de dueluri să se voteze o singură dată, fiecare participant să voteze toate listele și să puncteze alegerile. Or someshit like that, nu m-am gândit prea mult.

[Triggerix]

Eu cred că îți fur sistemul de votare, Waaagh.

[Waaagh!]

imi place idea de dueluri, dar facem cum decide poporul. M-am gandit la sistemul ala pentru evaluarea mea ca sa incerc sa evit cat pot de mult din influentele care nu tin de fapt de obiectul draftului (opinii despre joc sau persoana care l-a ales ).

[TG]

Da, primul draft la care nu o să depunctez drastic Diablo.

[Waaagh!]

Evident ca un intro bun face cuvintele de prisos. Dar daca tot ne-a facut gazda topic, sa nu ramana pustiu. Mai jos las doar cateva idei din spatele alegerilor mele, unde se poate.

1. Silent Hill

Ce doamne iartă-mă mai e de zis. Cum să faci Twin Peaks fără să fie Twin Peaks. Mie-mi plac introurile ce rup la sentiment numai din imagine si muzică. Rupere mai tare de atît cu greu.

2. Planescape: Torment

Carul cu budisme, răsturnat fără niciun cuvințel. Un subiect de fascinație eternă și un exemplu excelent despre cum să-ti rămână poligoanele de-a pururi tinere.

3. The Elder Scrolls III: Morrowind

Ho Drakon. Un intro scurt și penetrant care te ia pe aripile profeției. Din două vorbe meșteșugite și trei imagini difuze te bagă mai tare-n problemă decît toate pseudocastroanele cu pretenții de mari expozițiuni. Din punctul meu de vedere ar fi exemplul ideal de urmat pentru orice joc unde linia narativă este importantă.

4. Grim Fandango

¡Dios mío! Am vrut să dau un exemplu de intro în care se vorbește mult și spumos. Chiar și presupunînd că execuția nu impresionează, tot e memorabil datorită mesajului propus. Viața trece, problemele rămîn.

5. Space Hulk: Deathwing

Sfinte Împărate. Cea mai 40K chestie facută vreodată. Căscările spațiului, oroarea extragalactică conglomerată într-o conștiință colectivă, complet dezumanizată și etern ostilă (aia originală, nu tîmpeniile vîndute cu iscusință jidănească de Blizzard de-a lungul anilor) și un protagonist cu bile de oțel. În sfîrșit un joc în care nu ești introdus ca momentan lache, dar Mare Speranță în viitor, ci ți se spune pe nume. Fratele Epistolar, deadly battle-psyker of the Order. Fuck yeah.

6. Warhammer: End Times - Vermintide

Cu voia lui Sigmar, într-o bună zi o să termin reviewul pe care-l țin la sertar de mai bine de un an. Am un capitol întreg acolo în care discut numai filmul de intro și tratez cîteva secvențe de nebunie totală, precum cea care începe la 0:52 (hint, partea stîngă a imaginii). Ideea nu e tocmai nouă, dar nu cunosc realizare mai bună a vremurilor cînd o da fascismul în rodenți, iar ticăloșii se vor pune pe moarte și ruină.

7. Warhammer: Vermintide II - Winds of Magic

Grim business, dawri. Lista mea nu duce lipsă de jocuri discutabile sau proaste cu totul, dar cred că aici e cel mai dur contrast între un intro genial, tulburător în mesaj și execuție, și jocul propriu-zis care a fost un eșec lamentabil (nu neapărat VT2 în sine cât expansionul în cauză, WoM). Ăla micul e un sfînt printre fiare, căci s-a născut din părinți perfect sănătoși, și e un semn al venirii unor vremuri grele. De ce absolut nimic din toate astea nu a pătruns în joc și dincolo de intro, numai producătorii știu.

8. Warhammer 40.000: Mechanicus

Voice Filter, the movie. Recunosc, doream și eu un intro de Thief, dar Deadly Shadows nu se ridică la nivelul celor vechi. Așa că m-am mulțumit cu ăsta. Scurt, percutant, îmi aduce aminte tangențial de Thief II și cîteva alte jocuri, plus problemele care stau să ni se aprindă sub fund odată ce implanturile cibernetice vor deveni realitate.

9. Scratches

Îmi imaginez că puțină lume își aduce aminte de acest joc. Nu știu cît de apreciat va fi introul, dar cu mine rezonează ca a douășpea armonică. În 90 de secunde coloana sonoră trece din nocturnă în marș funebru, iar secvența de fotografii șterse mă aruncă direct în Lake Mungo cu toți fiorii aferenți. E greu de intuit ce urmează să se întîmple, dar sentimentul că va fi nasol e greu ca lespedea funerară.

10. Alone in the Dark

Coloana sonoră a versiunii cd-rom mă lasă și azi cu ochii pierduți în hăuri, iar execuția introului a fost o revoluție totală la vremea respectivă (ca întreg jocul btw). E practic primul intro din istoria genului survival horror. Nu sunt foarte la curent cu mișcările contemporane în domeniu, dar mira-m-aș să vîndă la fel de bine iluzia ca un peisaj pictat, cu niște orocăieli și trei poligoane chinuite deasupra.

[ola small dickie]

Am jucat Scratches. Mi-a placut cat am rezistat, dar, ca la mai toate jocurile horror incercate pana la urma gaina speriata din mine a cedat nervos si a castigat si am dat QUIT GAME FOR GOOD.

[Fular]

Nu stiu ma, eu imi amintesc cu drag de Scratches, m-a tinut in suspans pana la final chiar daca a avut niste puzzle-uri destul de dubioase. Cellar of Rats (dude-ul cu soundtrack-ul) a facut o treaba excelenta, i-am si acaparat cateva melodii pe care le avea facute publice. Inca imi amintesc senzatia de dread din pivnita, mai ales daca te uitai in boiler.

[juve3332]

[...] cîteva secvențe de nebunie totală, precum cea care începe la 0:52 (hint, partea stîngă a imaginii). Ideea nu e tocmai nouă, dar nu cunosc realizare mai bună a vremurilor cînd o da fascismul în rodenți, iar ticăloșii se vor pune pe moarte și ruină.

Poti fi mai explicit?

[TG]

Nu prea mi-a furat juve alegeri la draft-ul ăsta, dar cu asta a nimerit-o. Chiar mă gândeam și eu să închei cu el. Oh well, va trebui să găsesc o alegere și mai bună.

[juve3332]

1. M-o fi injurand Azad ca n-a ramas singur-mandru cu Syberia, dar am decis ca nu ma pot lipsi probabil de cel mai emotionant intro din draft. Cumparasem cele doua cd-uri de Syberia stiind doar ca e un adventure cu mamuti si un fel de personaje ciudate, nelamurindu-ma exact unde la intretaierea dintre persoana si masinarie. E o senzatie foarte ciudata sa vezi automatoanele prima oara, fara sa ai mare habar despre ce sunt ele mai precis si care e rolul lor in toata povestea, mai ales ca bizarele "creaturi" alcatuiesc integral publicul si recuzita uneia dintre cele mai profund umane ceremonii, inmormantarea. Syberia e, partial, un joc despre batranete si visul de a te reintoarce in copilarie sau macar de a dainui intr-un fel ca prezenta si actiune (asa cum o fac automatoanele), iar un ecou din toata aceasta staza ce-si aduna ultimul ferment catre o incercare de (ex)taza poate fi ghicit in strazile goale ale unui orasel adormit sub ploaia mocaneasca, in uimirea putin stanjenita a lui Kate (care e si a noastra, prin extensie). Si poate ca, data fiind maniera in care Benoit Sokal este anuntat ca un veritabil auteur inca de la inceput, n-ar fi ciudat nici sa citim un comentariu antropologic pe marginea batranetilor insingurate si a memoriei reluate doar mecanic a vechilor generatii europene. Daca o mana de automaton iti inchide in nas o poarta de fier forjat, o alta te pofteste inauntru catre aventura cu jobenul la pamant.

2. Intr-un fel, e bizar ca un joc atat de plin de personalitate si cu un accent atat de pronuntat pe naratiune sa aiba o introducere atat de MTV-generica. Pe de alta parte, fiind primul din ceea ce se dorea a fi o serie si introducand conceptul nou "de-a furisatea", e poate chiar mai potrivit astfel. Nu sunt multe de spus, melanjul de rune oculte, siluete senzual-amenintatoare (ce jucator poate spune ca rotunjimile Trickster-ului nu exercita un oarece farmec lasciv, pervers exploatat de secventa cheii care patrunde in borta zavorului?!), inamici-gardieni drepti de parca ar fi taiati in piatra, trimiteri biblice si muzica, aaaah, muzica este de fapt liantul de exceptie care face intregul sa functioneze, aproape ca o melodie de Massive Attack (care sunt si formatia cea mai indreptatita sa innobileze auditiv vreun Thief, daca s-ar pune problema), ei bine, tot melanjul acesta are darul de a te pune pe carbuni incinsi inaintea unui joc in care eminamente va domni tacerea si pasul cumpatat, dar in care inima si mintea vor bate cu ritm indracit. Singura ofensa pentru puristi este gardianul ucis, dar intreaga secventa serveste ca punct culminant al energiei acumulate, asa ca as trece-o gratios cu vederea. (E interesant ca Thief 3 e singurul in care Garrett nu apare drept ucigas la inceput, deja producatorul cunoscandu-si publicul tinta ceva mai bine.)

[Azad]

Chiar mă gândeam și eu să închei cu el.

Nu doar tu.

[Azad]

Frumoasa descrierea la Syberia. As mai adauga si ca mi se pare deja de poezie cum acei automatoni intra cadentat in biserica pe bataile clopotelor. Tot jocul mi s-a parut o experienta melancolica si plina de speranta, pe cand 2-ul mi s-a parut ceva mai mult de basm. Ambele sunt frumoase in felul lor unic, dar primul parca atinge o coarda mai sensibila cu dorinta de aventura si un sentiment de evadare. Ah si tin minte toate locurile pe care le vizitezi din primul Syberia, doar cateva din al doilea Paznicul acela singuratic din Barrockstadt mereu in asteptarea inamicului himeric? Unul din momentele mele preferate din gaming.

Un regret de-al meu e ca eram in vacanta si nu am fost pe faza cand Benoît Sokal a fost in vizita la Sibiu. Poate ma bagam in seama.

[Waaagh!]

[...] cîteva secvențe de nebunie totală, precum cea care începe la 0:52 (hint, partea stîngă a imaginii). Ideea nu e tocmai nouă, dar nu cunosc realizare mai bună a vremurilor cînd o da fascismul în rodenți, iar ticăloșii se vor pune pe moarte și ruină.

Poti fi mai explicit?

Cu mare placere, dar trebuie priceput contextul. Tipul cu palarie este un fel de inchizitor destul de arhetipal. Este extrem scrofulos la datorie, dar nu are capul chiar in colturi si pricepe nuantele meseriei. Soldatul in armura e un mercenar angajat ca garda de corp, iar elfoaica si piticul sunt separati de grup, doar s-au nimerit sa se inghesuie in ultima posta care batea drumul de la un catun lovit de soarta inspre un orasel de provincie de care nu prea-i pasa nimanui. Cucoana cu flacari in par a fost la un moment dat studenta in cadrul colegiilor de magie (singurele institutii acredite in imperiu pentru astfel de indeletniciri), dar s-a lasat de facultate. Sa ai genul asta de ocupatie fara licenta oricum iti pune capul intr-o situatie delicata, iar ea se pare ca a facut scrum un domeniu nobiliar din imprejurimi cu tot cu nobilimea respectiva. Astfel, arestul militiei e putin mai sus pe chei iar de acolo drumul duce direct la spanzuratoare.

In scena mentionata, toata atentia este asupra soldatului, care e bagat ostentativ in prim plan. Tipul se apleaca asupra strajerului facut franjuri, deja amusinat de sobolani, si priveste incruntat in jur. Meanwhile, inchizitorul simte ca e groasa si probabil fierbe putin sub palarie. Dupa care se intoarce calm si o descatueaza pe cucoana, aruncandu-i o ultima privire gen "nu vreau sa fac asta, dar pls baga arsita".

[Ferrrrrrrrrdinand]

pentru ultima alegere al lui joonior. Aflasem și eu recent de jocul acela.

[Mahdi]

10. Policenauts (1996, PS1)

Ce ar fi filmele cu chip de joc ale lui Kojima fără originalul film cu chip de joc al lui Kojima.

phpBB [media]

Văd că l-a ales deja Stokkolm.

[marvas]

astept sa rectifice colegul alegerea si pun si eu apoi

[Edgar]

Damn, alt moment de neatentie. Ok, schimb.

[marvas]

haah, bravo Patrunjelu, Stronghold-ul era si la mine printre optiuni pentru ultima alegere. Uite asa va alegeti voi cu voturi.

[juve3332]

Paznicul acela singuratic din Barrockstadt mereu in asteptarea inamicului himeric? Unul din momentele mele preferate din gaming.

Ai citit Desertul tatarilor de Dino Buzzati?

@waaagh: Pai si toate aceste biografii ii sunt cunoscute cumva jucatorului inainte de a vedea filmul? Sunt personaje faimoase in univers, exista aceste detalii caracteriologice in manual sau orice altceva? Cu alte cuvinte, cum imi dau eu seama ca simplu jucator de tot acest context in momentul vizionarii filmului introductiv?

3. Toata lumea stie ca Blizzard face(a?) secvente cinematice meseriase. Filmele de inceput si sfarsit ale Brood War sunt preferatele mele. Camera manevrata profesionist e o gura de aer proaspat intr-o industrie care se multumea de multe ori cu semi-amatorismul in domeniu: scenele de dialog sunt redate printr-o suita variata de unghiuri, iar asta fara ca rezultatul sa fie obositor; cand vine vorba de actiune, montajul e inteligent si "asezat", nu agasant de frenetic. Impresia de film turnat transpira din toti porii atmosferici, iar asta se vede la nivelul verosimilitatii psihologice: tensiunea pe care comandantii Battlecruiser-ului o resimt la nivel individual si intre ei este palpabila, ca si oroarea muta, aproape melancolica, care trebuie sa-l incerce pe soldatul de rand din transeele abandonate cand isi ridica privirea spre inscrutabilul comandament. Iar in ciuda faptului ca prezinta evenimente suficient de dramatice, nu suntem supusi vreunui bombardament de patetism sau sufocati de atitudinea aceea ieftin-demonstrativa pe care am ghicit-o pe alocuri in Starcraft 2. Drama e umana si reala, indivizii prefect caracterizati din tuse minime, iar razboiul impotriva acestei cacofonice amenintari extratereste, purtat undeva in maruntaiele spatiului (sentimentul asta de campanie la dracul in praznicul cosmosului e iarasi sublim), pare de fapt atat de familiar, aproape intim. War never changes. Cadenta stabilita de film (un inceput violent/intermezzo tactico-filozofic/actiune muribunda (la propriu) care sta sa izbucneasca) imi aduce aminte de ritmul atat de bine-cunoscut al misiunilor de single ale jucatorilor oarecare de rts-uri, cand ruperile de ritm ale bataliilor punctau scrupuloasa constructie a bazelor si acumularea de forte.

[Waaagh!]

@waaagh: Pai si toate aceste biografii ii sunt cunoscute cumva jucatorului inainte de a vedea filmul? Sunt personaje faimoase in univers, exista aceste detalii caracteriologice in manual sau orice altceva? Cu alte cuvinte, cum imi dau eu seama ca simplu jucator de tot acest context in momentul vizionarii filmului introductiv?

Nu, nu si nu. E genul de detaliu care trece complet neobservat fara sa bagi sute sau mii de ore in joc si sa prinzi toate conversatiile aleatoare care pot avea loc in diverse combinatii de grup (4 din 5 personaje intr-un party), in anumite locuri din anumite harti, sau fara sa aduni cartulia de lore pagina cu pagina si sa citesti pe acolo (scriitura fiind uneori buna, alteori dezastru). Te poti uita pe un wiki, dar informatia de acolo e adunata prin metodele mentionate. Clasele propriu-zise sunt bine stabilite in univers, dar personajele sunt originale. Dar asta e asa, un detaliu de mare finete. Filmul mi se pare bun pentru ca surprinde murdaria care iese la suprafata o data cu rascoala din subterana, fara tromboane epice. Macabrul unei morti chinuite, injunghiat de un sobolan puturos care te uraste din strafundul ficatilor.