1. Bioshock Infinite
Bioshock Infinite sucks more balls than my ex. Ceea ce, conform presei, trebuia sa fie a doua venire lui Iisus s-a tradus intr-un tur de forta al penibilului rar egalat chiar si in zona blockbusterelor. Daca multe productii de acest gen isi recunosc statutul de “pop-corn games at best”, Bioshock Infinite vine cu pretentii basite pe care nu reuseste sa si le sustina nici in cele mai frumoase vise.
E greu sa decid de unde sa incep, din moment ce jocul e prost in atatea moduri incat nici nu mai tin minte toate modurile in care e prost. Povestea e de departe cel mai notabil cacat din veceul numit Bioshock Infinite, iar faptul ca a atras atatea laude ramane unul din marile mistere ale omenirii – recenziile platite nu mai sunt de mult un secret, dar scara neobisnuit de larga vazuta aici ma face sa cred ca a inselat sincer unele persoane. Felul in care sunt scrise dialogurile, personajele, evenimentele, twisturile, toate astea sunt scrise intr-un stil incompetent ce as fi fost convins ca nu poate fi ascuns sub scuza gusturilor.
Bioshock alege sa jongleze cu idei moralizatoare si evidente, clisee de filme B si alte mizerii stupide intr-un mod cat se poate de serios, nerealizandu-si propriul ridicol in nici un moment. Pe langa faptul ca jocul pune accentul pe cateva teme care sunt la mintea cocosului, in multe cazuri nu exista pic de clasa sau subtilitate in ceea ce priveste executia. Jocul te fute la cap cu mesaje gen "rasismul e naspa, bah" si “no segregation plz” pana iti spui “Gata, opreste-te, nu mai pot!! I’m gonna adopt 3 niggas right now, just stfu!”. Pacat ca nu a ajuns si la Hitler jocul asta.
La scara larga, Bioshock mizeaza pe una din cele mai lenese, dar de succes retete pentru a isi masca lipsa de substanta: universurile paralele. Avem astfel o lume narativa in care aproape orice merge, in care orice inadvertenta este vazuta ca un imbold spre gandire – inca mi-aduc aminte vag discutiile aparute, gen “Oare chestia aia o fi fost reala? In ce ordine credeti ca s-au intamplat chestiile alea? Cum a trecut ala din lumea asta in lumea ailalta?”. Needless to say, it was all pointless, pentru ca si dupa ce faceai o astfel de laba intelectuala, piesele puzzle-ului formau tot un cacat in cele din urma. Nici macar twisturile nu au scapat de blestemul unor scriituri jenante, majoritatea osciland intre telenovele mexicane si SF-uri ieftine.
Personajele sunt, in cel mai bun caz, fade. Aici as incadra-o pe Elizabeth, un NPC de care nu am reusit sa ma atasez deloc, in ciuda faptului ca te insoteste mai tot jocul. Ba chiar am experimentat situatia rara in care nici nu doream sa imi bag benisul in ea. Nu lipseste insa nici penibilul, intrucat personajul principal, Booker, pare desprins din filmele cu Steven Seagal – batut in cap, fan al replicilor cringe-worthy si nici pe departe badass, desi se screme, reprezinta cam tot ceea ce e in neregula cu scriitorii si producatorii jocurilor AAA.
Ca gameplay, jocul este mult mai liniar decat primul Bioshock (pe care nu l-am jucat foarte mult, ce-i drept): inamicii si armele au o varietate mai mica, senzatia oferita de arme este nesatisfacatoare, dificultatea este mult prea scazuta chiar si pe nivelele mari, iar puterile speciale (vigors) devin inutile ca atare.
Singurele merite pe care i le pot recunoaste e realizarea tehnica a lumii – pana si aici, partea artistica o gasesc discutabila. Cert e ca intre lumea atmosferica si intunecata din Rapture si aspectul de circ din Infinite, as alege-o pe prima fara ezitare. Sa nu mai zic ca lipsa de libertate e resimtita mult mai puternic cand te plimbi pe strazi, in aer liber, si vezi ca aproape toate rutele sunt inchise. Nu-ti ramane decat sa contemplezi cum de un asemenea cacat a beneficiat de unul din cele mai mari bugete din istoria jocurilor. Mizeria asta nu poate fi numita decat un Inception pentru mediul sau; o tristete pseudo-intelectuala menita sa ia fata unui public cu standarde narative aproape inexistente.
Bine ca ati terminat voi jocul.