Game Draft XI - Hate Draft

[Mahdi]

Cine alege primul Planescape câștigă draftul.

[Waaagh!]

Ala parca era un nonjoc in care gameplayul se reducea la citit mormane despre nimic.

[TG]

Ma tentati prea tare, vreau si eu sa ma inscriu. Prea multe oportunitati de butthurt cu alegerile.

Te trec pe listă. Având în vedere că e cu întârziere, o să fii ultimul la rând.

LE:
Dar poți să pui primele două alegeri, oricum sunt libere și vei fi în rând cu toate lumea așa.

[ola small dickie]

Dati-l afara pe Stokkolm, ia draftul in bascalie. Toata lumea stie ca Halo e o porcarie imunda. Are si trollingul niste limite.

Am vrut sa incep mai safe. Ce urmeaza... Stiu ca de la ola o sa imi iau un ignore instant.

2. Day of the Tentacle (1993)



Cum sa aprinzi un foc in cativa pasi simpli:
1. Fa rost de un trabuc exploziv, o bricheta revolver, si un set de chattery teeth
2. Trimitele cu masina timpului in vremea proclamarii indepentei Statelor Unite
3. Ofera-i lui George Washington trabucul, care ii va exploda in fata si va face sa ii sara proteza dentara din gura
4. Inlocuieste-i proteza cu setul de chattery teeth
5. Thomas Jefferson va observa ca lui George Washington ii clantane dintii si va propune aprinderea focului in semineu
6. Profit

Asta imi place la jocurile adventure ca iti pun mintea la contributie, trebuie sa te bazezi pe inteligenta si logica, nu ca alte jocuri axate doar pe button mashing. Right? Ma rog, se putea mai rau, asta nici nu e de top 10 cele mai ridicole puzzle-uri din istoria jocurilor point & click, dar la nivel de LucasArts, DoTT are cele mai dubioase puzzle-uri for sure. Poate suna amuzant cand vezi solutia, dar orele petrecute incercand sa ghicesc ce giumbuslucuri i-au mai putut trece prin minte lui Tim Schaffer, not that funny.

Nu puteai sa faci pur si simplu un foc pentru ca prietenii lui George Washington nu erau de acord sa faci asta. Faceau focul doar daca ii era frig lui George. Si lui George nu ii era frig. Mie mi se pare ingenioasa toata chestia si memorabila. Day Of The Tentacle are unele din cele mai misto puzzleuri din istorie.

[Waaagh!]

s-a activat si ola.

[ola small dickie]

its war

[Mafio]

This looks fun. Pot să mă bag și eu?

[TG]

Yes, ofc. La fel cum a fost cu Zombie, ești ultimul la rând, dar poți să pui când vrei primele 2 alegeri, pentru că oricum sunt libere.

[ne0lith]

Yeah, ar fi o idee sa fiu mai succint de-acum incolo.

2. Dark Souls



Inainte de a sti prea multe alte lucruri despre Dark Souls, intalneam des afirmatii precum “difficult, but fair”. Imi imaginam un joc care isi stabileste un set complet de mecanici devreme, provocarea venind strict din inabilitatea jucatorului de le utiliza in modul corespunzator. Speram la o experienta in care moartea nu te lasa cu senzatia “that was so cheap”, in care iti analizezi atent abordarile esuate in loc sa te intrebi “de unde dracu puteam sa stiu asta?”.

Din pacate, m-am inselat. Nu mica mi-a fost surpriza sa descopar ca un joc laudat pentru originalitate mizeaza adesea pe unele din cele mai vechi, lenese si artificiale metode pentru a isi construi dificultatea. Fundatia lui Dark Souls este in primul rand construita pe formula simplista a checkpointurilor ca modalitate de a-ti controla progresul. Obsesia rara pentru repetitie se reflecta in absolut fiecare aspect al sau.

In primul rand, Dark Souls este un joc care te forteaza sa mori. In loc ca esecul sa vina exclusiv ca urmare a propriilor greseli, aici este adesea impus prin game design. Schimbarile de reguli de la o zona la alta se traduc in penalizari pentru faptul ca nu ai citit gandurile producatorilor, urmate de retinerea abordarilor corecte si reluarea jocului de la ultimul bonfire. In acest sens, vei descoperi adesea ca inamici aparent firavi pot avea atacuri devastatoare ce trec prin orice fel de block sau miscari “ghidate” ce iti intrerup orice incercare de roll in apropierea lor. Alteori, te vei trezi prins in ambuscade sau capcane ce nu lasa timp realist de reactie pentru o prima incercare, devenind fix definitia unui reload fortat. Din moment ce particularitatile astea variaza si nu pot fi ghicite, vei fi nevoit practic sa realizezi teste de genul “Ia sa vad, la inamicul asta merge cu block? Ah, am murit”. Reload. Jocul devine astfel un exercitiu de trial and error dus la extrem, bazandu-se dezamagitor de mult pe memorarea zonelor si a inamicilor.

In Dark Souls, nu am simtit niciodata ca rezultatul actiunilor depinde exclusiv de abilitatea mea (i did suck, dar nu asta e motivul criticilor); am simtit in schimb ca trebuie sa invat ce vor producatorii de la mine. Faptul ca am retinut momentele in care iti pica bolovani in cap nu are trebui sa fie un skill relevant in nici un joc.

Desi inteleg perfect necesitatea surprizelor intr-un joc de acest gen, felul in care se leaga de save-uri si respawnul inamicilior ca urmare, devine aici un exemplu clasic de fortare a duratei de joc. De mentionat aici ar fi si cele mai stupide si lenese mecanici ale jocului: unii inamici pot lasa un efect nociv permanent asupra jucatorului, irosindu-ti timpul prin necesitatea unor vizite la unele din foarte putinele locuri din joc unde poti gasi leacuri. Din nou, penalizarie excesive se datoreaza faptului ca nu ai ghicit ce urmeaza: felul in care afli despre aceste debuffuri este, desigur, explorarea unei zone cu inamici necunoscuti, pana cand realizezi ca atacurile lor te-au afectat de un blestem ce iti scade viata la 50% sau ca ti-au distrus echipamentul. Because fuck you, magic numbers to force the difficulty and waste your time. Desigur, multi vor spune ca leacurile alea le poti cumpara preventiv, dar asta e hindsight thinking. Avand in vedere toate tipurile de atacuri existente in joc si resursele limitate, e nerealist sa ai pretentia ca jucatorul sa se echipeze pentru fiecare posibilitate.

Luptele cu bossii au fost o alta parte nesatisfacatoare per total – daca la inceput aveam o oarecare satisfactie in urma reusitelor, la final am pierdut sirul celor care necesitau aceeasi strategie. Poate ar fi fost mai ok daca existau mai putine creaturi cu coada in universul asta.

Design-ul lumii nu m-a impresionat nici el pe cat speram – desi jocul are unele zone superbe (special mention to Crystal Caves, asta pana cand cazi in gol pentru a 13-a oara si iti bagi picioarele), o portiune semnificativa din timp am petrecut-o prin zone plicticoase, neinspirate ca design, semanand cumva cu beciul bunicii – nu pricep ce ar trebui sa evoce caramizile interminabile din Depths, mlastinile sau restul zonelor joase, unde trebuie sa cresti brightness-ul la monitor.

Cand adaugam si faptul ca aspectul narativ este minimalist si construit pe clisee fantasy nedigerabile cand decizi sa ii acorzi atentie, Dark Souls ramane o experienta goala pentru mine. Am ramas cu amintirea unui joc in care am omorat un grup de monstri doar pentru a progresa spre urmatorul, fara a avea satisfactii deosebite pe parcurs. Un fel de Serious Sam ca efect.

[DarthZombie]

Daca TG mi-a dat aprobare, ii dau bice.

1. Bioshock Infinite (2013)

Spoiler for descrierea:

Poza de mai sus este ceva ce ar fi facut jocul suportabil.

Ii multumesc lui Neolith pentru ca a spart gheata cu minunatia asta de joc, a reusit sa-mi readuca in memorie cantitatea industriala de vitriol pe care am produs-o de-a lungul timpului pe aceasta tema.

Primul Bioshock a fost un joc extrem de fain. Avea o lume bine construita, o poveste buna pusa la punct, gameplay interesant si variat si ii oferea jucatorului o libertate mare de miscare, lucru paradoxal avand in vedere ca toata actiunea are loc intr-o conserva din fundul oceanului. Bioshock 2 nu l-am jucat, dar din cate am inteles a fost more of the same si asta nu m-a atras suficient ca sa-l iau la butoneala. Cand am aflat de Infinite parea sa fie o progresie interesanta a seriei, cu o lume noua mult mai deschisa. Nu am holbat prea mult ochii prin press release-uri si trailerele de "gameplay" super scriptat care acompaniaza mai orice joc AAA, eu am asteptat cuminte sa apara jocul si sa vad singur ce-i de capul lui.

Gameplay-ul e cel mai frapant aspect al jocului in opinia mea. Primele minute ale jocului iti arunca minunatia asta de puzzle si primele temeri si-au facut aparitia. Nu e ceva nemaivazut ca developerii sa faca referinte la trenduri penale din industrie, dar macar in situatii precum penibila campanie de single-player a lui Battlefield 3 treaba e facuta sub forma de bascalie [kinda falls flat on its ass cand toata componenta de SP a jocului in cauza e jenibila, though]. Dar nu, dev-ii lui Infinite nu au lasat nici un semn ca ar fi facut o glumita. Oamenii astia au considerat intr-o sedinta ca asa ceva va imbogati experienta jucatorului si ca atare trebuie bagata in joc.

Ce a urmat a fost oribil. Gameplay-ul nu e doar "mai liniar" decat Bioshock 1, este atat de liniar incat uneori cred ca ar fi fost un joc nemaipomenit daca in loc sa-l faca FPS l-ar fi facut Rail Shooter sa-l joci in arcade-uri dubioase. Limitarea armelor accentueaza si mai tare senzatia asta. Duse sunt zilele in care te strecurai prin nivelurile deschise ale lui B1 si planificai ambuscade, ca nu mai ai cu ce [si nici sa te strecori nu mai poti, AI-ul e la fel de profund precum cel din Doom]. Armele nu doar ca sunt nesatisfacatoare, sunt de-a dreptul frustrante, rar mi-a fost dat sa ma enervez la un joc de o asemenea superficialitate din cauza exasperarii cauzate. De multe ori senzatia pe care o ai cand tragi in inamici este echivalenta cu cea pe care o ai atunci cand tragi intr-un perete, fara exagerare. Dev-ii au vazut totodata ca Half-Life iti oferea munitie foarte limitata, asa ca de ce nu sa faca si ei acelasi lucru? Ce conteaza ca ti se cer resurse grele pentru a-ti upgrada armele la tonomate, nu mai misto este sa faci tot acest mecanism de upgrade inutil fortandu-te ca la fiecare 5 minute sa arunci o arma pentru ca nu mai ai munitie la ea? A, si mai tineti minte plasmidele si cat de faine erau in B1? Ce-ti trebuie atatea efecte variate, cand poti sa le faci pe toate variatii de damage/knockdown/stun?

Sa mor io, astia au facut tot ce le-a stat in putiinta pentru a lua cele mai proaste elemente din shooterele lansate in ultimii 20 de ani si sa le promoveze la rang de arta in abominatia asta de joc. Va plac sectiunile in care controlul personajului tau este rapit de catre joc pentru un pseudo-cutscene? Avem! Va plac sectiunile in care personajul vostru merge la pasul melcului pentru ca scriitorul vrea sa iti arate ceva care i se pare tare dar de fapt e lame? Avem si asta! Si colac peste pupaza, treaba asta vine de la aceeasi echipa care a facut Bioshock 1, un shooter superior din orice punct de vedere! Efectiv nu pot sa inteleg cum o echipa poate sa regreseze atat de vizibil in calitatea a ce ofera de-a lungul timpului. Daca Infinite ar fi fost lansat cu cativa ani inainte de B1 am fi vorbit despre un exemplu pozitiv in materie de progres si invatare in industria jocurilor.

Povestea este si ea o porcarie, iar modul in care se foloseste de "mecanica" universurilor paralele este absolut penibila. Eu sunt un fan al povestilor care se folosesc de asa ceva cu conditia ca scriitorul sa stie ce face. In schimb avem un joc al carui final contrazice absolut tot ce ti se spune de-a lungul intregului joc. SPOILER Moartea lui Booker nu are absolut niciun sens si nu ajuta situatia cu nimic. A vrut Levine un final "dramatic" si a ramas in pana de idei? What the fuck! /SPOILER Ken Levine cred ca a auzit ca unora le plac universurile paralele si omul s-a apucat sa incropeasca ceva in jurul acestui concept fara sa aiba habar de cum sa se foloseasca de asa ceva. Si apoi se masturbeaza pe seama a cat de profund este scriind porcariile astea de povesti, ca un boss ce este el.

In 99% din cazuri expresia de "overrated" este folosita aiurea, cel mult ca o forma mascata de "joc popular care nu-mi place atat de mult". Dar din punctul meu de vedere, Bioshock Infinite merita cu prisosinta aceasta eticheta, pentru ca este cel mai prost joc laudat de atat de multi oameni. Efectiv singura sa parte pozitiva este directia artistica, iar asta valoreaza fix pix. Un cacat cu costum Armani tot cacat este. Fuck Ken Levine!

2. Fallout 3 (2008)

Spoiler for descrierea:

Nu sunt marele RPG-ist de pe forumul asta, dar simpatia mea pentru Fallouturile originale este destul de mare. Poveste bine scrisa, gameplay extrem de variat si practic orice nebunii iti erau permise. In schimb Bethesda face ce stie sa faca mai bine: un ocean cu profunzimea unei balti pe toate planurile.

Povestea principala a jocului nu e doar plictisitoare, este un gunoi. Pe alocuri sunt o mana de questuri secundare simpatice si dialoguri care iti trezesc un pic de amuzament dar cam atata. Sistemul de alegeri este o gluma proasta la adresa a ce ti se oferea in primele doua Fallouturi. Ironia face ca povestea din jocul asta este una din cele mai putin imersive pe care le-am vazut vreodata. Tu nu controlezi un personaj care face chestii misto, tu controlezi un individ care culege 3 cartofi pentru niste neica-nimeni care sa te lase apoi sa te uiti la alte NPC-uri cum fac chestii misto. Uneori cred ca povestea jocului asta s-ar putea desfasura in intregimea sa si daca tu n-ai exista in acel univers, atat de prost gandita este povestea. Iar dialogul este nu doar penibil, dar masacrat fata de ce aveai in primele Fallouturi. Acuma vezi toate optiunile pe care le ai la indemana [toate prost scrise, desigur] alaturi de procentajul de succes al unei anumite replici. Dar nu te teme, daca dai fail la dialog poti face un quick load si repeti la infinit pana-ti iese asa cum iti doresti. Yay!

Gameplay-ul este si el fad, doar nu degeaba i se spune "Oblivion with guns". Cel mai mare pacat este insa ca in intelepciunea lor, Bethesda au castrat cam tot ce facea Fallout un RPG si l-au transformat intr-un FPS cu niste elemente de progresie a caracterului. Adio traits, de exemplu. Totodata lumea din joc este facut astfel incat sa poate fi accesata imediat, deci adio zone cu inamici dificili care te violeaza daca nu ai caracterul de nivel mai mare si cu echipament mai bun. Asta e realizat in parte cu imbecila lor decizie de a scala inamicii, facand progresia mai mult sau mai putin inutila. Asta afecteaza si progresia prin povestea principala. Ti se spune de the main baddies ca sunt inspaimantatori si tu ii poti bate la level 1 cu un pistol cu laser amarat, ca asa s-a gandit marele Todd Howard sa faca jocul mai placut pentru jucatori. No dissonance there! A, v-am spus despre cat de imbecil este implementat compasul in joc? Tot jocul urmaresti obiectivul care ti-e afisat pe compas, acelasi lucru il faceai si in Oblivion si la fel faci si in Fallout 3. Iar tot rahatul asta e glazurat cu gunoiul de engine pe care pana si acum Bethesda insista sa-l foloseasca desi era prost chiar si in 2008. Crash-uri, bug-uri, personaje care se misca precum niste roboti constipati

Literalmente Bethesda este cea mai proasta companie care putea sa ia franciza asta in grija. Macar Bioware facea jumatate din personaje transexuali poliamorosi.

[.chester]

Trebuie sa iti si motivezi alegerile.

[DarthZombie]

Le-am pus in spoiler tags in caz ca nu erai sarcastic.

[.chester]

Huh. Pe telefon nu apar spoilerele. Bizar.

[TG]

La mine apar, ce browser?

LE: Yeah, that makes sense.

[ola small dickie]

windows phone. de ajuns

[Waaagh!]

ne0lith nu a reusit niciodata sa devina bun.

[Mafio]

1. Skyrim

Spoiler:

Puține jocuri au reușit să mă plictisească și scârbească mai mult decât Skyrim. Considerat un fel de messia între gamerii de weekend și indivizii care se hlizesc la rage comic-urile de pe 9gag și meme-urile cu Big Bang Theory în anno domini 2017, Skyrim este din punctul meu de vedere un exemplu elocvent de cum să nu faci un joc. Sau, mai bine zis, cum să faci un joc care să rezoneze cu masele de normies care poartă tricouri cu ''I'm a gamer, I have infinite lives!'' și dau reblog la gif-uri animate care conțin hipsterițe citind cărți la geam cu o cană de ceai și o pisică alături pe o vreme ploioasă.

Ura mea pentru această abonimație virtuală nu are limite. Setting-ul scandinav, pe lângă faptul că a reprezentat un deliciu pentru rocărașii care urlă VIKING FEEEEEEST de fiecare dată când se trezesc cu o pulpă de pui în mână, este un mare cop-out pentru developeri pentru că le-a permis să contureze cea mai generică poveste pentru personajul tău. Tu ești alesul, șeful dragonilor, care dărâmă munții cu strigătele lui și îi pizdește pe toți. Dar nu încă! Mai întâi, trebuie să rezolvi toate check list-urile specifice seriei Elder Scrolls - să parcurgi o secțiune introductivă care te plimbă printr-o serie de canale împuțite infestate de șobolani pe care trebuie să-i omori, timp în care personajul care te insoțește te bombardează cu exposition inutil și informații pe care o să le uiți imediat; să faci quest-uri penibile în cavernele din zona de început; să scormonești prin sertare, cutii și cufere timp de zeci de ore până când dai de ceva util (asta DACĂ găsești ceva în afară de căni, tacâmuri și alte chestii inutile). Doamne ferește să-mi dea 2-3 abilități interesante de la început sau niște stat-uri decente. Nu, trebuie să sar ca un retardat și să dau cu sabia în copaci preț de câteva ore pentru a atinge un nivel decent de competență. Ciolan a descris foarte bine esența acestei serii acum câțiva ani, și o să parafrazez puțin - când te târăști pe coate prin cel mai nemilos dungeon ca la sfârșit să găsești doar un măr, două furculițe și o carte cu lore de care nu-i pasă nimănui, îți cam vine să îți dai foc la casă. Chiar și așa, nu contează foarte mult, pentru că poți găsi imediat o armă OP sau să abuzezi de anumite mecanici de joc pentru a deveni invincibil. Oamenii care fac apologia Skyrim-ului îmi vor spune să nu abuzez de bubele jocului, dar eu ca jucător nu ar trebui să fiu forțat să îmi auto-impun o serie de restricții și limitări pentru a avea o experiență de joc normală.

Când vine vorba de game world, lumea din Skyrim este goală, superficială și moartă. Dacă Oblivion a avut 2-3 personaje ale căror nume mi le pot aminti după 5 minute de sforțări intelectuale, NPC-urile din Skyrim sunt la fel de incitante precum bibelourile din camera bunică-mii. Și de aici putem să ne legăm de o altă bubă a jocului - deciziile tale nu au absolut niciun efect asupra lumii. O să vă dau un exemplu concret: pe la începutul campaniei, am acceptat un quest și din varii motive, l-am abandonat temporar și m-am apucat de quest line-ul de la Dark Brotherhood. Îl termin, devin șeful de la DB și mă întorc la NPC-ul care-mi dăduse questul pe care l-am abandonat. Și ce-mi zice shaica? ''Nu mă mai bate la cap și ai grijă să-mi rezolvi problema, pentru că sunt prietenă cu șeful de la DB''. Motherfucker, tu te uiți la știri? Eu sunt șeful de la DB! Am dat quit și uninstall după asta.

Skyrim este un maraton de plictiseală și banalitate și nu înțeleg cum în numele tuturor zeilor a ajuns să fie atât de apreciat. Fuck this game.

[ne0lith]

@Waagh: Probabil, desi m-am imbunatatit pe parcurs (daca la inceput nu nimeream backstab, spre final era ez). Oricum, Dark Souls nu e dificil in sensul ca e posibil sa nu il poti termina, asa ca nu e nevoie sa fii bun. Dificultatea consta in faptul ca iti trebuie o mare toleranta pentru bullshit.

LE: M-am gandit si eu sa iau Skyrim, dar mi s-a parut atat de ez ca parca as fi jucat cu cheaturi.

[Mahdi]

Lista cu oameni pe care i-am scos de la inimă:

- ne0lith

[ne0lith]

Am glumit.