Din piatră seacă
Concurenţa pe piaţa puzzle-platformer e destul de acerbă: nu mai e suficientă o idee ieşită din tipare sau valori de producţie care să depăşească de-o şchioapă amatorismul. Am avut câteva exemple în ultimii ani de titluri care monetizau doar una dintre ele şi care-au dispărut cu repeziciune în marea masă a dezinteresului general. Nu, e nevoie şi de un concept atrăgător, şi de câteva schepsisuri epice, şi de game-design îngrijit, şi de gameplay consistent şi, poate, de încă un “ceva” ca un joc din acest gen să-ţi mai fure ochii şi mintea. Oh, iar chiar despre asta este vorba în The Swapper, he-he...
Cadrul narativ se va dovedi destul de familiar celor care-şi iau regulat porţia de science fiction. The Swapper fructifică motivul unui avanpost spaţial relativ izolat de grosul societăţii, în care protagonistul/iştii trebuie să facă faţă depărtării fizice, alienării spirituale, dar şi provocărilor dintre cele mai neaşteptate ale supravieţuirii în spaţiu. Tema a făcut subiectul unor creaţii de primă mână în literatură şi cinematografie şi mi se pare superflu să mai numesc aceste surse de inspiraţie; nici jocurile n-au ocolit fantezia înstrăinării galactice (vezi Dead Space sau The Dig).
Veţi recunoaşte, deci, că postura de a descâlci iţele unei extincţii la scară largă într-o staţie de cercetare îndepărtată, cu aferentele clişee ale prezenţei extraterestre bizare, experimentelor dubioase şi tehnologiei ultra-sofisicate, este pe cât de intrigantă conceptual, pe atât de tocită în practică. Dar producătorul a ales o cale directă şi elegantă pentru a culege roadele acestui germene – confruntă (şi confundă) cele două limite extreme ale cunoaşterii (acele “last frontiers”), şi anume spaţiul cosmic (unde poţi merge mai departe decât atât?) şi mintea omenească (ce poţi cuprinde mai presus de ea?). Şi o face dezinvolt, neferindu-se să spună lucrurilor pe nume într-un stil sobru şi punctual, căruia nu îi lipseşte însă poezia.
Baletul filozofic care se iscă în jurul conceptelor de identitate, conştiinţă şi suflet e unul reţinut şi de bun gust, evitându-se tapajul excesiv atât în direcţia metafizică, dar şi în cea realist-şttiinţifică. De altfel, nu există replici sau momente narative ornamentale, fiecare element având o greutate specifică în chimia de ansamblu. Lipseşte, de asemenea, un antagonist în sensul tradiţional, scenele de luptă sau accentele horror. Lianţii din The Swapper sunt de o natură mai subtilă, îngemănând interogaţiile picant-filozofice cu spaima ancestrală a vidului care ne înconjoară şi cu melancolia infinită a astrelor reci. Un strop de peripatetism spaţial…
Nu e cazul, bineînţeles, să ne aşteptăm ca la sfârşitul jocului să fi descoperit sensul vieţii; scopul este fix acela de a ridica fulgurant câteva întrebari simple şi robuste, iar asta îi reuşeşte. Iarăşi, nu vă grăbiţi să protestaţi – am fost puţin vag şi am schiţat povestea în termeni foarte generali; dar am făcut-o intenţionat, pentru că atmosfera nu se pretează “explicaţiilor”, iar demontarea intrigii (care nu este extrem de ramificată) le-ar răpi tocmai ce le e mai de preţ exploratorilor virgini. Mai spun doar că m-au surprins foarte plăcut conceptul şi realizarea “inamicilor” şi că nu m-a deranjat liniaritatea firului epic, care evită serii de răsturnări de situaţie extra-mega-ultra-colosale, ca şi verdicte morale ridicole.
Ajunşi în punctul acesta, poate vă întrebaţi ce înseamnă mai exact titlul jocului. Ei bine, e vorba despre dispozitivul pe care-l are în dotare personajul nostru şi care îi permite nu numai să se cloneze instantaneu (în numar de până la patru exemplare), dar şi să-şi transfere conştiinţa unică în oricare dintre aceste corpuri. În rest, celelalte copii vor imita acţiunile şi traseul acestui “cap”, sărind, alergând sau manipulând obiectele la unison cu acesta. Procesul de plasare în spaţiu a clonelor şi de transfer a personalităţii între ele e deosebit de firesc implementat, şi cei mai neîndemânatici jucători trebuind să se descurce fluierând cu acest sistem; în plus, conferă o asemenea zvelteţe întregii desfăşurări a acţiunii încât navigatul nivelelor devine o plăcere în sine, iar controlul imprecis nu va fi niciodată motiv de frustrare.
În principiu, jocul alternează destul de abil explorarea cu rezolvarea de puzzle-uri, deşi mi-aş fi dorit ca prima parte să ocupe un rol mai semnificativ având în vedere bogăţia atmosferică pe care o degajă decorul. Din nou, puzzle-urile sunt oarecum decupate de partea exploratorie, majoritatea având loc în incinte speciale din care trebuie adunate “orbs”, utile pentru deblocarea pe mai departe a accesului în alte zone. Mi-ar fi plăcut ca plasarea lor să fie mai putin schematică, să avem parte de o împletire organică între ele şi traseul personajului, ceva în genul simbiozei half-life-iene de gameplay şi poveste. The Swapper e mai evoluat comparativ cu reţeta reluată de mai toate titlurile de gen. Iar aceste chichiţe nu au, cu siguranţă, darul de a-ţi strica buna-dispoziţie. Dar le menţionez tocmai pentru că în ele stă diferenţa dintre un joc bun şi o capodoperă; dintre un simplu pas înainte şi un salt revoluţionar.
Pentru a ne complica viaţa, camerele de puzzle-uri vor fi inundate de aerul disco al unor şuvoaie de lumină colorate strident. Lumina roşie permite clonarea, dar nu şi transferul, cea albastră exact inversul, iar violaceeul le exclude pe amândouă. În afara câtorva instanţe de manipulare a gravitaţiei şi de banalele cutii, butoane şi lifturi, combinaţia fasciculelor de lumină va fi instrumentul de bază al organizării şi varierii puzzle-urilor. Şi trebuie să recunosc că s-a făcut o treabă minunată cu ceea ce ai putea crede o penurie de mijloace. Aproape niciodată nu vei fi agasat de dificultate, fără a putea decreta jocul uşor; de multe ori rezolvările vor fi dintre cele mai logice şi mai aparent evidente, dar nu vei simţi asta decât după ce le-ai găsit ac de cojoc; fără să poată face caz de complexitate, The Swapper se dovedeşte provocator şi distractiv pentru aproape orice tip de jucător.
Partea tehnică este una dintre acele păsări rare care se numesc eficienţă lirică. Vă recunosc că nu mi-am dat seama că lumea jocului se bazează integral pe modele din lut şi alte materiale perisabile, amănunt pe care l-am aflat de-abia dintr-un interviu cu Olli Harjola, omul din spatele întregului concept. Ideea în sine nu reprezintă o premieră (vezi The Neverhood sau The Dream Machine), dar combinaţia de lucru manual şi post-procesare digitală conferă stilului grafic o notă extrem de personală, impresia de tangibilitate a volumelor fiind cu siguranţă diferită de modelarea 3D stas. Mai apoi, culorile saturate, spectaculosul epileptic al zonelor de puzzle, clarobscurul şi dizolvarea formelor în mişcare, liniile arhitecturale când minimalist-funcţionale, când butucănos-palpabile sau naturalo-învolburate în funcţie de specificul locaţiei şi alte câteva mici surprize compun un tablou vizual efectiv unic.
Dacă această parte este în excelent consens cu cea atmosferică şi narativă (ba chiar le e promotor serios), nici cea audio nu rămâne în urmă. Sintetizatorul şi notele de pian dau glas întregului strigăt mut al sferelor, fără a părăsi vreodată fundalul discret; ba chiar ne îngăduie suficiente momente de respiro, astfel încât sentimentul de izolare şi de nefiresc ce domină la bordul uriaşei staţii să se poată adăpa din plin şi din fântâna tăcerii. În rest, mi-au plăcut vocile cu timbru nuanţat şi interpretările profesioniste.
Am avut, deci, pe bancul de probă un candidat care-a supravieţuit cu brio disecţiei scrupuloase a colectivului critic alcătuit din mine şi celălalte euri ale mele; ba chiar observ că trăieşte pe picior mare, doldora de recenzii favorabile pe site-uri consacrate şi premii ale independenţilor. Pot doar să sper că articolul de mai sus e suficient de grăitor în privinţa calităţilor lui The Swapper pentru a-i convinge şi pe cei ce nu-i acordaseră atenţia cuvenită până astăzi. M-ai auzit, cioLAN?
+ atmosferă reuşită, punctată de inserţii filozofice
+ puzzle-uri distractive şi provocatore
+ migala şi magia graficii şi muzicii
- putea fi chiar mai îndrazneţ pe alocuri
Nota: 8,5
Pe scurt: Cel mai bun platformer de la Limbo încoace. Ştiu că preţul n-ar trebui să fie un factor atunci când judecăm strict calitatea, dar la 13 euro e de neratat.
Alternativa: Braid/Limbo/Closure – Triada minune pentru mine; scuze dacă am uitat pe cineva ilustru. V-am tot vorbit, eu şi colegii mei, despre ele.