Recomandări și mini-review-uri
Re: Recomandări și mini-review-uri
REMEMBER CITADEL
Re: Recomandări și mini-review-uri
Recomandare/ Mini Review – A Musical Story
Jocurile cu temă muzicală pe care le-am parcurs de-a lungul timpului sunt în cam aceeași stare în care-mi erau jocurile adventure într-o vreme - enumerabil de puține. Înainte de A Musical Story au mai fost Audiosurf și Music Catch 2, acesta din urmă de pe vremea când n-aveam altceva mai bun de făcut și rupeam jocurile flash de pe kongregate.
A Musical Story e un rythm game ușurel din punct de vedere al conceptului de gameplay, cu o direcție artistică de-a dreptul remarcabilă și o coloană sonoră parcă ruptă din perioada psihedelică a rock-ului anilor ‘60-’70, influențată în mare măsură de Jimi Hendrix. Mai mult de atât chiar și „protagonistul” aduce cu celebrul Hendrix din mai multe puncte de vedere.
Scopul narativ e la fel de simplu precum conceptul jocului: nou înființata trupă – n-am băgat de seamă să aibă nume - trebuie să ajungă la un festival pe măsura talentului lor, anume la Pinewood. Parcursul drumului și inerent al poveștii e marcat de provocări muzicale din ce în ce mai ridicate. Dacă gameplay-ul pleacă de la o idee simplă: folosești după caz, ori o tastă direcțională pentru notele din cheia sol și o alta pentru cele din cheia fa, iar câteodată pentru acordurile armonice trebuie apăsate amândouă simultan sau ținute un interval mai lung de timp, lucrurile se complică vertiginos spre sfârșit când crește atât numărul de note cât și tempo-ul melodiilor și durata fiecărei melodii.
Dar asta nu e un capăt de țară, pentru jucătorii mult mai puțin melomani să nu zic de-a dreptul afoni se poate activa „asistarea” permanentă. Practic, dacă jucătorul nu are răbdarea necesară să repete la nesfârșit o secțiune din cauză că nu se poate acomoda suficient cu tempo-ul crescut și ploaia de note potrivnice, renunță la mândrie și participă mai degrabă mecanic la muzică și mai spectator la poveste. Adevărul e că, repetarea anumitor părți poate să devină frustrantă dacă dorința jucătorului e îndreptată spre poveste și muzică și nu atât spre gameplay.
Dacă tot am menționat asistarea: sunt trei moduri, unul presupus hardcore, pentru ce-i care nu vor să fie ajutați în alt fel decât de urechile proprii, cei mijlocii cum recomandă dezvoltatorii jocului, anume ca după greșeli repetate să se activeze automat asistarea și modul de care ziceam mai sus pentru leneși sau iubitori pasivi de muzică.
Ca să fiu cârcotaș până la capăt într-o Recomandare mă voi agăța și de o non-problemă: nu există o legătură permanentă între taste și gamele muzicale. Într-o secțiune pentru linia de bași se folosește o tastă direcțională și-n următoare se poate să trebuiască cealaltă pentru o linie similară.
În orice caz, deși dificultatea se bazează mai degrabă pe o cârjă prin creșterea numărului de note și a tempo-ului, muzica și povestea se mențin la nivel înalt pe tot parcursul jocului. De jucat, dacă nu acum măcar la o reducere.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
Re: Recomandări și mini-review-uri
Minireview - Lost in Play
Când am văzut prima oară un trailer de la Lost in Play am avut o puternică senzație de narative adventure à la Little Misfortune, punând astfel așteptările pe un anumit eșichier. Când fu să și apară pe la jumătatea lui august, nu ezitai să-l iau în ciuda așteptărilor. Nu-mi displace neapărat genul ăsta de jocuri, dar parcă îmi surâde mai tare ideea de a fi o parte sesizabil activă într-o lume chiar iluzorie.
Nu mică mi-a fost surpriza când am descoperit jucând, cum altfel, că Lost in Play este un adventure în sensul clasic al genului. Lucru care m-a mulțumit pe deplin. După prezentarea frumoasă din trailer în care părea să evoce ceva din Gravity Falls, un pic prin stilul abordat, mai mult prin dinamica stabilită între frate și soră, cu el mai rezervat și închis și ea mai expansivă și excentrică, faptul că avansul în joc e construit pe dezlegarea unor puzzle-uri a fost o surpriză nesperată. Mai departe mirarea s-a exacerbat când soluțiile s-au bazat de cele mai multe ori pe un anumit nivel de perspicacitate.
Dacă prezentarea te duce cu gândul la un joculeț de care se pot bucura cu toții, cuprinși într-un interval nelimitat de vârstă, soluțiile par să îngrădească respectivul interval. Voi recunoaște că m-am simțit nevoit să recurg la sistemul intern de indicii care funcționează pe anumite reguli impuse de alte jocuri relativ recente ale genului: soluția finală nu-ți e relevată decât după apelări multiple ale sistemului, soluția fiind devoalată după interpelări repetate. E un compromis bun având în vedere că în cele câteva instanțe, să tot fii fost patru la număr, n-aș fi putut să le găsesc rezolvarea fără un mic impuls extern. Aș putea spune că, și după finalizarea jocului, încă n-am înțeles exact raționamentul unui anumit puzzle apropiat de final. Celelalte în schimb au avut o logică, dar pe care n-am putut să o văd la respectivul moment și parcă n-am dispus de răbdarea necesară să discern prin ghemul de minuni ticluite de dezvoltatori.
Nu e totuși un joc point'n'click adventure pur fiind presărat din loc în loc pe parcursul celor 15 episoade de câte un mini-joc ce nu se baza pe ideea clasică de puzzle. Se poate că e una din cutumele jocurilor adventure moderne de a încerca o diversificare proprie a gameplay-ului. Astfel pentru a avansa povestea trebuie să câștigi în unele momente câte un joc specific, unele chiar bune. Ca să iau un exemplu unul din respectivele jocuri, cu cărți, mi-a plăcut suficient de tare încât mă tentează ideea de a-l adăuga în rândul jocurilor de societate când vinul se va dovedi insuficient și discuțiile se vor lăsa pe tânjeale. Nu știu dacă are un echivalent cu nume în realitate deja, dar ideea e simplă și are nevoie de un pic de strategie pentru a fi jucat cum trebuie.
Altundeva, într-un alt moment critic, într-un alt joculeț care pare o antiteză la ce am spus mai sus, am căpătat impresia nețărmurită că a fost pur și simplu noroc că am reușit să-l duc la capăt și astfel am putut să duc povestea mai aproape de final. N-a fost neapărat legat de dificultate cât de confuzie, iar faptul că n-am ajuns niciodată la unul din punctele de reset a ținut de un noroc prostesc.
Să fac vreo mențiune cu privire la partea vizuală e de prisos. Din câte am înțeles, fiecare părticică a fost însăilată cu grijă, lucru care se vede și din cadrele surprinse, iar influențele moderne sunt de-a dreptul străvezii. Mare bine e că au păstrat o proporționalitate concretă și n-au picat în păcatul desenelor de acum de a intercala dimensiuni relative imposibile între personaje și decor prin mutarea cadrelor o dată cu schimbarea perspectivei.
Coloana sonoră, atunci când se afișează cu mai multă emfază e plăcută, surprinzând momentele cheie. Voice-acting-ul e doar o îngânare de cuvinte, ceea ce dă o latură de universalitate jocului. Nefiind într-o limbă care se poate discerne am putea spune că poate aparține tuturor. Poate și de acolo sporește ideea că poate fi jucat de oricine.
Cred că singurul inconvenient major din Lost în Play, pe lângă acel unic puzzle care mi s-a părut ilogic, e timpul de joc care pare a fi un pic prea apropiat de termenul „deosebit de scurt”. Poate că n-ar fi fost așa dacă mi-aș fi concentrat eforturile pe rezolvarea individuală a adversităților și m-aș fi aplecat pe lâncezirea excesivă asupra lor, fără a apela la sistemul de hint-uri, dar cel mai probabil aș fi mutat calificativul în „scurt”.
Așadar, Lost în Play e un joculeț excelent, presărat cu umor și la fel de frumușel precum e descrierea dezvoltatorilor. Se prea poate să pară că oferă puțin escapism la prețul de pornire, dar merită cu prisosință.
Când am văzut prima oară un trailer de la Lost in Play am avut o puternică senzație de narative adventure à la Little Misfortune, punând astfel așteptările pe un anumit eșichier. Când fu să și apară pe la jumătatea lui august, nu ezitai să-l iau în ciuda așteptărilor. Nu-mi displace neapărat genul ăsta de jocuri, dar parcă îmi surâde mai tare ideea de a fi o parte sesizabil activă într-o lume chiar iluzorie.
Nu mică mi-a fost surpriza când am descoperit jucând, cum altfel, că Lost in Play este un adventure în sensul clasic al genului. Lucru care m-a mulțumit pe deplin. După prezentarea frumoasă din trailer în care părea să evoce ceva din Gravity Falls, un pic prin stilul abordat, mai mult prin dinamica stabilită între frate și soră, cu el mai rezervat și închis și ea mai expansivă și excentrică, faptul că avansul în joc e construit pe dezlegarea unor puzzle-uri a fost o surpriză nesperată. Mai departe mirarea s-a exacerbat când soluțiile s-au bazat de cele mai multe ori pe un anumit nivel de perspicacitate.
Dacă prezentarea te duce cu gândul la un joculeț de care se pot bucura cu toții, cuprinși într-un interval nelimitat de vârstă, soluțiile par să îngrădească respectivul interval. Voi recunoaște că m-am simțit nevoit să recurg la sistemul intern de indicii care funcționează pe anumite reguli impuse de alte jocuri relativ recente ale genului: soluția finală nu-ți e relevată decât după apelări multiple ale sistemului, soluția fiind devoalată după interpelări repetate. E un compromis bun având în vedere că în cele câteva instanțe, să tot fii fost patru la număr, n-aș fi putut să le găsesc rezolvarea fără un mic impuls extern. Aș putea spune că, și după finalizarea jocului, încă n-am înțeles exact raționamentul unui anumit puzzle apropiat de final. Celelalte în schimb au avut o logică, dar pe care n-am putut să o văd la respectivul moment și parcă n-am dispus de răbdarea necesară să discern prin ghemul de minuni ticluite de dezvoltatori.
Nu e totuși un joc point'n'click adventure pur fiind presărat din loc în loc pe parcursul celor 15 episoade de câte un mini-joc ce nu se baza pe ideea clasică de puzzle. Se poate că e una din cutumele jocurilor adventure moderne de a încerca o diversificare proprie a gameplay-ului. Astfel pentru a avansa povestea trebuie să câștigi în unele momente câte un joc specific, unele chiar bune. Ca să iau un exemplu unul din respectivele jocuri, cu cărți, mi-a plăcut suficient de tare încât mă tentează ideea de a-l adăuga în rândul jocurilor de societate când vinul se va dovedi insuficient și discuțiile se vor lăsa pe tânjeale. Nu știu dacă are un echivalent cu nume în realitate deja, dar ideea e simplă și are nevoie de un pic de strategie pentru a fi jucat cum trebuie.
Altundeva, într-un alt moment critic, într-un alt joculeț care pare o antiteză la ce am spus mai sus, am căpătat impresia nețărmurită că a fost pur și simplu noroc că am reușit să-l duc la capăt și astfel am putut să duc povestea mai aproape de final. N-a fost neapărat legat de dificultate cât de confuzie, iar faptul că n-am ajuns niciodată la unul din punctele de reset a ținut de un noroc prostesc.
Să fac vreo mențiune cu privire la partea vizuală e de prisos. Din câte am înțeles, fiecare părticică a fost însăilată cu grijă, lucru care se vede și din cadrele surprinse, iar influențele moderne sunt de-a dreptul străvezii. Mare bine e că au păstrat o proporționalitate concretă și n-au picat în păcatul desenelor de acum de a intercala dimensiuni relative imposibile între personaje și decor prin mutarea cadrelor o dată cu schimbarea perspectivei.
Coloana sonoră, atunci când se afișează cu mai multă emfază e plăcută, surprinzând momentele cheie. Voice-acting-ul e doar o îngânare de cuvinte, ceea ce dă o latură de universalitate jocului. Nefiind într-o limbă care se poate discerne am putea spune că poate aparține tuturor. Poate și de acolo sporește ideea că poate fi jucat de oricine.
Cred că singurul inconvenient major din Lost în Play, pe lângă acel unic puzzle care mi s-a părut ilogic, e timpul de joc care pare a fi un pic prea apropiat de termenul „deosebit de scurt”. Poate că n-ar fi fost așa dacă mi-aș fi concentrat eforturile pe rezolvarea individuală a adversităților și m-aș fi aplecat pe lâncezirea excesivă asupra lor, fără a apela la sistemul de hint-uri, dar cel mai probabil aș fi mutat calificativul în „scurt”.
Așadar, Lost în Play e un joculeț excelent, presărat cu umor și la fel de frumușel precum e descrierea dezvoltatorilor. Se prea poate să pară că oferă puțin escapism la prețul de pornire, dar merită cu prisosință.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
Re: Recomandări și mini-review-uri
Nu mă gândeam că mai scrie cineva pe aici. Sună bine jocul, îmi atrăsese și mie atenția cu trailerul, păcat doar că e atât de scurt. M-a dus cu gândul la The Little Acre.
Done
Out into the foggy street. Turn your collar up.
Out into the foggy street. Turn your collar up.
Re: Recomandări și mini-review-uri
Done
Out into the foggy street. Turn your collar up.
Out into the foggy street. Turn your collar up.
Re: Recomandări și mini-review-uri
Minireview - The Case of the Golden Idol
Într-una din diminețile lui decembrie, pe când biroul încă zăcea în amorțeala somnolentă emanată din colegi veniți la lucru, Mihai s-a strecurat tăcut, tiptil, unduindu-se ca trestia în drum spre biroul lui Eric. A văzut lipsa omului căutat și ca să nu-i fie drumul inutil m-a întreținut câteva minute spunându-mi despre apropiat apărutul Pentiment, perorație din care m-am văzut nevoit să-l întrerup pentru a mă scuti de spoilere. A continuat apoi cu un joculeț de care nu aveam habar și a cărui mecanică principală mi l-a entuziasmat fără măsură.
Colegul manifestat așa inopinant în mijirile timpurii ale zilei m-a îmbolnăvit și pe mine cu entuziasmul său debordant și astfel am dat curs recomandării sale expansive iar pe parcursul unei săptămâni m-am cufundat în întortocheata poveste a Idolului Auriu.
The Case of the Golden Idol e un joc cu o idee cât se poate de simplă care a reușit, în ciuda graficii și coloanei sonore funcționale, să mă acapareze complet. Ideea din spatele lui e în câteva privințe similară cu cea din Return of the Obra Dinn (lucru care explică și lauda lui Lucas Pope care și-a văzut conceptul reprezentat în alt fel) și anume, povestea fiecărui capitol trebuie reconstruită folosind cuvintele culese în cadrele desfășurate dinaintea jucătorului și din contextul general care a facilitat întâmplarea, extrapolat și transformat într-un curs narativ. Altfel spus culegi indicii sub formă de cuvinte și cu drag and drop completezi golurile din poveste pentru a-i da coerența adecvată.
Pentru a face asta exită două etape principale în fiecare capitol: cel în care explorezi, culegi informațiile din context și strângi indiciile sub formă de cuvinte și cel în care le pui cap la cap spre a rezolva intriga.Trecerea între aceste stadii se poate face oricând, ori de câte ori este nevoie. Acum trebuie avut în vedere că nu toate indiciile pot avea folosință, o parte din ele fiind de prisos, fără nicio relevanță în scenariu, puse mai degrabă pentru a zădărncii eforturile jucătorului. În absența lor, sunt aproape cert că jocul ar fi devenit prea facil, așa că prezența lor e un fel de compromis, poate un pic leneș, de a complica lucrurile. Înspre ușurarea jocului există în schimb un sistem de highlight a lucrurilor cu care se poate interacționa pentru cei care nu vor să-și bată capul cu vânătoarea lor printre pixeli și binecunoscutul sistem de hint-uri. Ambele sunt complet opționale și se pot activa și dezactiva după pofta inimii.
Povestea urmează parcursul idolului titular prin mâinile unei distribuții de personaje burlești ale căror destine sunt curmate brusc sau iau o turnură contrară celor sperate o dată ce ajung în preajma statuetei. Idolul nu alege, victime fiind și cei ce-i dibuiau întrebuințarea dar și câțiva nevinovați care s-au întâmplat să se găsească în proximitatea lui. Ce e de-a dreptul impresionant e că dezlegarea fiecărui scenariu a avut abilitatea de a mă ține lipit de ecran de la un capăt la altul al său ceea ce mă face să cred că nu s-a datorat doar nevoii inerente, proprii de a atinge o oarecare finalitate parțială (asta în condițiile în care jocul oricum salvează progresul în oricare moment te hotarăști să renunți) ci și datorită ițelor țesute. Eram curios nu doar de dezlegarea enigmei în sine ci și de modul general în care curgea povestea.
Ziceam, poate nedrept mai pe la început, că jocul m-a acaparat complet în ciuda graficii și a coloanei sonore funcționale. Nu e în totalitate adevărat sau mai degrabă, privit de la oarece distanță, The Case of the Golden Idol nu pare să reușească să atragă atenția, dar fiecare personaj are trăsături bine definite, ușor de reținut, lucru datorat în principal reprezentării aproape caricaturale a fiecăruia. Asta țin să cred că valorează foarte mult într-o poveste în care anumite chipuri migrează între capitole, de ele depinzând construirea poveștii de ansamblu. Idolul e până la urmă o statuetă fără voință, un lucru material neanimat care are nevoie de umerii altora pentru a se deplasa și a îndeplini menirea pe care și-o vădeau haraminii.
Așadar, la scurtă vreme după ce e luat la puricat, îți dai seama că The Case of the Golden Idol exudă o personaliate aparte, foarte distinctă din punct de vedere vizual.
Să caut să-i imput ceva anume mi-e destul de greu. În principal din cauză că de singura mare nefericire m-am făcut singur vinovat. Dacă prin unele capitole am trecut ca gâsca prin apă, cele introductive pretându-se pentru așa ceva din cauza complexității relativ reduse, cele către final au necesitat un aport sporit de atenție. Curiozitatea asupra deznodământului m-a împins către exces și ultimele trei capitole au fost jucate în cascadă, lucru care m-a împins înspre greșeală și păcat. În chiar ultimul capitol, n-am înțeles firul cauzalității într-unul din cele trei manuscrise ale scenariului deoarece am confundat o pereche de personaje cu altă pereche și din mănunchiul de indicii rămase n-am putut încropi sub nicio formă fragmentul respectiv al poveștii. A fost singura dată când m-am simțit nevoit să recurg la ajutor. Asta ar trebui privit ca un mic avertisment - forțarea unor aspecte ale jocului poate să ciuntească un pic din întreaga experiență, întinând o măreață aventură cu o mică tevatură. Ar fi preferabilă o distanțare atunci când apare un impediment ce se arată insurmontabil.
Altminteri, tot căutând o obiecție obiectivă, din punctul meu de vedere, doar un mic fragment în capitolul 8(?) mi s-a părut un pic pe lângă subiect, neavând o legătură strictă cu evenimentul principal. Da, avea sens pentru că explica prezența unui personaj într-un anume loc la o anume oră, dar se dovedește că interesele sale n-aveau nicio legătură cu cele făptuite, disculpându-l definitiv. Dar, asta era deja dovedit într-unul din ecranele adiacente în care i se stabilește poziția în relație cu scena principală. În plus logica mi s-a părut puțin inversă, dar înțelegerea pidosnică mi-o pot deasemenea aroga. Se prea poate să nu fi fost suficient de atent și astfel am atribuit, în mod greșit, o acțiune precedentă unui alt personaj. Era oricum aproape fără relevanță în cronologia scenariului respectiv, dar la momentul acela mi-a fost o mică piedică.
Altceva nu cred că mai e de spus în afară de faptul că The case of the Golden Idol scarpină o mâncărime de care nu aveai habar. E isteț, cu o poveste bine închegată care depășește limitele sale arătate vădit și se continuă într-un substrat între capitole. O să fur ce-a zis Mahdi despre el în cele din urmă: "Mi-a plăcut. Mai vreau."
Într-una din diminețile lui decembrie, pe când biroul încă zăcea în amorțeala somnolentă emanată din colegi veniți la lucru, Mihai s-a strecurat tăcut, tiptil, unduindu-se ca trestia în drum spre biroul lui Eric. A văzut lipsa omului căutat și ca să nu-i fie drumul inutil m-a întreținut câteva minute spunându-mi despre apropiat apărutul Pentiment, perorație din care m-am văzut nevoit să-l întrerup pentru a mă scuti de spoilere. A continuat apoi cu un joculeț de care nu aveam habar și a cărui mecanică principală mi l-a entuziasmat fără măsură.
Colegul manifestat așa inopinant în mijirile timpurii ale zilei m-a îmbolnăvit și pe mine cu entuziasmul său debordant și astfel am dat curs recomandării sale expansive iar pe parcursul unei săptămâni m-am cufundat în întortocheata poveste a Idolului Auriu.
The Case of the Golden Idol e un joc cu o idee cât se poate de simplă care a reușit, în ciuda graficii și coloanei sonore funcționale, să mă acapareze complet. Ideea din spatele lui e în câteva privințe similară cu cea din Return of the Obra Dinn (lucru care explică și lauda lui Lucas Pope care și-a văzut conceptul reprezentat în alt fel) și anume, povestea fiecărui capitol trebuie reconstruită folosind cuvintele culese în cadrele desfășurate dinaintea jucătorului și din contextul general care a facilitat întâmplarea, extrapolat și transformat într-un curs narativ. Altfel spus culegi indicii sub formă de cuvinte și cu drag and drop completezi golurile din poveste pentru a-i da coerența adecvată.
Pentru a face asta exită două etape principale în fiecare capitol: cel în care explorezi, culegi informațiile din context și strângi indiciile sub formă de cuvinte și cel în care le pui cap la cap spre a rezolva intriga.Trecerea între aceste stadii se poate face oricând, ori de câte ori este nevoie. Acum trebuie avut în vedere că nu toate indiciile pot avea folosință, o parte din ele fiind de prisos, fără nicio relevanță în scenariu, puse mai degrabă pentru a zădărncii eforturile jucătorului. În absența lor, sunt aproape cert că jocul ar fi devenit prea facil, așa că prezența lor e un fel de compromis, poate un pic leneș, de a complica lucrurile. Înspre ușurarea jocului există în schimb un sistem de highlight a lucrurilor cu care se poate interacționa pentru cei care nu vor să-și bată capul cu vânătoarea lor printre pixeli și binecunoscutul sistem de hint-uri. Ambele sunt complet opționale și se pot activa și dezactiva după pofta inimii.
Povestea urmează parcursul idolului titular prin mâinile unei distribuții de personaje burlești ale căror destine sunt curmate brusc sau iau o turnură contrară celor sperate o dată ce ajung în preajma statuetei. Idolul nu alege, victime fiind și cei ce-i dibuiau întrebuințarea dar și câțiva nevinovați care s-au întâmplat să se găsească în proximitatea lui. Ce e de-a dreptul impresionant e că dezlegarea fiecărui scenariu a avut abilitatea de a mă ține lipit de ecran de la un capăt la altul al său ceea ce mă face să cred că nu s-a datorat doar nevoii inerente, proprii de a atinge o oarecare finalitate parțială (asta în condițiile în care jocul oricum salvează progresul în oricare moment te hotarăști să renunți) ci și datorită ițelor țesute. Eram curios nu doar de dezlegarea enigmei în sine ci și de modul general în care curgea povestea.
Ziceam, poate nedrept mai pe la început, că jocul m-a acaparat complet în ciuda graficii și a coloanei sonore funcționale. Nu e în totalitate adevărat sau mai degrabă, privit de la oarece distanță, The Case of the Golden Idol nu pare să reușească să atragă atenția, dar fiecare personaj are trăsături bine definite, ușor de reținut, lucru datorat în principal reprezentării aproape caricaturale a fiecăruia. Asta țin să cred că valorează foarte mult într-o poveste în care anumite chipuri migrează între capitole, de ele depinzând construirea poveștii de ansamblu. Idolul e până la urmă o statuetă fără voință, un lucru material neanimat care are nevoie de umerii altora pentru a se deplasa și a îndeplini menirea pe care și-o vădeau haraminii.
Așadar, la scurtă vreme după ce e luat la puricat, îți dai seama că The Case of the Golden Idol exudă o personaliate aparte, foarte distinctă din punct de vedere vizual.
Să caut să-i imput ceva anume mi-e destul de greu. În principal din cauză că de singura mare nefericire m-am făcut singur vinovat. Dacă prin unele capitole am trecut ca gâsca prin apă, cele introductive pretându-se pentru așa ceva din cauza complexității relativ reduse, cele către final au necesitat un aport sporit de atenție. Curiozitatea asupra deznodământului m-a împins către exces și ultimele trei capitole au fost jucate în cascadă, lucru care m-a împins înspre greșeală și păcat. În chiar ultimul capitol, n-am înțeles firul cauzalității într-unul din cele trei manuscrise ale scenariului deoarece am confundat o pereche de personaje cu altă pereche și din mănunchiul de indicii rămase n-am putut încropi sub nicio formă fragmentul respectiv al poveștii. A fost singura dată când m-am simțit nevoit să recurg la ajutor. Asta ar trebui privit ca un mic avertisment - forțarea unor aspecte ale jocului poate să ciuntească un pic din întreaga experiență, întinând o măreață aventură cu o mică tevatură. Ar fi preferabilă o distanțare atunci când apare un impediment ce se arată insurmontabil.
Altminteri, tot căutând o obiecție obiectivă, din punctul meu de vedere, doar un mic fragment în capitolul 8(?) mi s-a părut un pic pe lângă subiect, neavând o legătură strictă cu evenimentul principal. Da, avea sens pentru că explica prezența unui personaj într-un anume loc la o anume oră, dar se dovedește că interesele sale n-aveau nicio legătură cu cele făptuite, disculpându-l definitiv. Dar, asta era deja dovedit într-unul din ecranele adiacente în care i se stabilește poziția în relație cu scena principală. În plus logica mi s-a părut puțin inversă, dar înțelegerea pidosnică mi-o pot deasemenea aroga. Se prea poate să nu fi fost suficient de atent și astfel am atribuit, în mod greșit, o acțiune precedentă unui alt personaj. Era oricum aproape fără relevanță în cronologia scenariului respectiv, dar la momentul acela mi-a fost o mică piedică.
Altceva nu cred că mai e de spus în afară de faptul că The case of the Golden Idol scarpină o mâncărime de care nu aveai habar. E isteț, cu o poveste bine închegată care depășește limitele sale arătate vădit și se continuă într-un substrat între capitole. O să fur ce-a zis Mahdi despre el în cele din urmă: "Mi-a plăcut. Mai vreau."
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
Re: Recomandări și mini-review-uri
Trebuie să fie fain să ai colegi la muncă cu care să poți discuta despre asemenea jocuri. Sau despre jocuri în general.
Done
Out into the foggy street. Turn your collar up.
Out into the foggy street. Turn your collar up.
Re: Recomandări și mini-review-uri
Chiar este. Am avut periodic colegi pasionați. Unii mai pleacă, alții mai vin. Cu vreo doi mai păstrez legătura, ne mai trimitem mesaje pe whatsapp în care ne atragem atenția dacă găsim ceva mai remarcabil. Nu ne intesectăm mereu în gusturi, dar e mai bine decât nimic.
Cât despre colegul din text, el e și weekend game dev, adică se apucă de câte un proiecțel dacă-i vine vreo idee mai ieșită din comun. Din păcate nu le duce foarte departe, fie că îl lovește viața cotidiană fie vreun impediment insurmontabil ca solo-dev. În orice caz, mi-a explicat la vreo două săptămâni după aceea că TCotGI folosește același engine cu care a mai cochetat și el. Bașca mi-a zis că l-a și despachetat și putea să vadă tot codul jocului. I s-a părut destul de dezordonat. L-am crezut pe cuvânt.
Cât despre colegul din text, el e și weekend game dev, adică se apucă de câte un proiecțel dacă-i vine vreo idee mai ieșită din comun. Din păcate nu le duce foarte departe, fie că îl lovește viața cotidiană fie vreun impediment insurmontabil ca solo-dev. În orice caz, mi-a explicat la vreo două săptămâni după aceea că TCotGI folosește același engine cu care a mai cochetat și el. Bașca mi-a zis că l-a și despachetat și putea să vadă tot codul jocului. I s-a părut destul de dezordonat. L-am crezut pe cuvânt.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
Re: Recomandări și mini-review-uri
Bine descris.
Curios că zici asta, mie tocmai direcția artistică mi-a atras atenția asupra jocului și mi se pare unul din punctele lui forte. Dacă avea alt stil, probabil l-aș fi trecut cu vederea.
Fular wrote: 6 Jan 2023, 19:41 jocul m-a acaparat complet în ciuda graficii și a coloanei sonore funcționale. Nu e în totalitate adevărat sau mai degrabă, privit de la oarece distanță, The Case of the Golden Idol nu pare să reușească să atragă atenția [...]
Curios că zici asta, mie tocmai direcția artistică mi-a atras atenția asupra jocului și mi se pare unul din punctele lui forte. Dacă avea alt stil, probabil l-aș fi trecut cu vederea.
REMEMBER CITADEL
Re: Recomandări și mini-review-uri
Mi s-a părut un pic murdar când am văzut primele cadre, ca o reprezentare pe goblen a unei fresce. Nu știu dacă are foarte mult sens critca asta. Mai surprinzător pentru mine a fost faptul că l-am găsit pe Gog, în condițiile în care oricum intru destul de des încât văd mereu noile release-uri. Apăi, dacă nu l-am remarcat încă de când i-au dat drumul în octombrie, o fi făcul el ceva, o fi înjurat. Oricum bine că mi-au venit mințile de pe urmă și l-am jucat.
EpicTroll: Vrei să ştii părerea mea? Oamenii cu păreri ar trebui degrabă împărţiţi la zero.
Re: Recomandări și mini-review-uri
Done
Out into the foggy street. Turn your collar up.
Out into the foggy street. Turn your collar up.
Who is online
Users browsing this forum: No registered users and 0 guests