Snoave cu jocuri

[ola small dickie]

Ori suntem strategi ori nu mai suntem.

Asta imi aduce aminte de o mare si istorica victorie a mea. Si singura la cossacks.

Era pe la inceputul anilor 2000 cand inca aveam reteaua de cartier (ajunsesem pe la vreo 10-15 insi la apogeu parca, pana sa ne mutam toti la rds). Retea inceputa de mine de la etaju 3 cu un vecin de la parter cu cablu BNC tras pe geam de la mine la el.

Anywho, aveam un prieten in cartier in retea care era fan strategii si era si bun. Si juca si cossacks, pe mine nu prea ma atragea cossacks, cred ca jucasem f putin. Dar intr o zi am zis hai sa trag un cossacks cu el in retea desi eu eram bata la jocul asta.

Si jucam noi ce jucam, dupa o vreme incep sa descopar si eu ceva din harta si realizez ca Theodor era mult mult mai avansat ca mine. I am vazut puterea militara, baza lui, tot. Nu se mai punea problema de victorie. Si stia si el, deja doar se juca cu mine, imi dadea tarcoale cu ditamai armata lui dar ma lasa in pace cat sa mai lungim putin jocul. El era deja mega dezvoltat pe un teritoriu vast. Eu mititel pe o insula.

Am realizat ca n am nicio sansa intr o lupta normala. Eram sitting duck. Ba si imi vine o idee. Ia sa bag eu o mica armata intr o barca si sa incerc sa ma furisez cu barca aia pe ape pana foarte aproape de baza lui. Baza lui nu era foarte bine aparata ca stia ca n am nicio sansa sa ajung acolo. Marea lui armata lui era imprastiata pe harta. Ba si reusesc sa ajung cu barca aia aproape de baza lui fara ca el sa bage de seama, debarc si incep sa fac macel in baza lui, cladire dupa cladire toate cadeau sub armata mea mica venita cu barca pe furis. Nu mi venea sa cred ce se intampla. Ce orgasm. I am distrus aproape toata baza si nu mai stiu daca asa castigai sau a iesit el din joc nervos. And i won. Historical. Legendary.

Si acum mai fac misto de el cu momentul ala.

[Vlad Dracul]

Ori suntem strategi ori nu mai suntem.

Asta imi aduce aminte de o mare si istorica victorie a mea. Si singura la cossacks.

Era pe la inceputul anilor 2000 cand inca aveam reteaua de cartier (ajunsesem pe la vreo 10-15 insi la apogeu parca, pana sa ne mutam toti la rds). Retea inceputa de mine de la etaju 3 cu un vecin de la parter cu cablu BNC tras pe geam de la mine la el.

Anywho, aveam un prieten in cartier in retea care era fan strategii si era si bun. Si juca si cossacks, pe mine nu prea ma atragea cossacks, cred ca jucasem f putin. Dar intr o zi am zis hai sa trag un cossacks cu el in retea desi eu eram bata la jocul asta.

Si jucam noi ce jucam, dupa o vreme incep sa descopar si eu ceva din harta si realizez ca Theodor era mult mult mai avansat ca mine. I am vazut puterea militara, baza lui, tot. Nu se mai punea problema de victorie. Si stia si el, deja doar se juca cu mine, imi dadea tarcoale cu ditamai armata lui dar ma lasa in pace cat sa mai lungim putin jocul. El era deja mega dezvoltat pe un teritoriu vast. Eu mititel pe o insula.

Am realizat ca n am nicio sansa intr o lupta normala. Eram sitting duck. Ba si imi vine o idee. Ia sa bag eu o mica armata intr o barca si sa incerc sa ma furisez cu barca aia pe ape pana foarte aproape de baza lui. Baza lui nu era foarte bine aparata ca stia ca n am nicio sansa sa ajung acolo. Marea lui armata lui era imprastiata pe harta. Ba si reusesc sa ajung cu barca aia aproape de baza lui fara ca el sa bage de seama, debarc si incep sa fac macel in baza lui, cladire dupa cladire toate cadeau sub armata mea mica venita cu barca pe furis. Nu mi venea sa cred ce se intampla. Ce orgasm. I am distrus aproape toata baza si nu mai stiu daca asa castigai sau a iesit el din joc nervos. And i won. Historical. Legendary.

Si acum mai fac misto de el cu momentul ala.

Hahahaha, i-ai dat perversa de pe Târgu Ocna cum aș zice eu sau 'pățăști', vorba tinerilor din ziua de azi.
În momentu' culminant trebuia să strigi ”Surprise buttsecs, mo-fo!!!”



Adevăru-i că genu' ăsta de epic wins (or losses) rămân foarte multă vreme printre cele mai faine amintiri gameristice.

Povestea ta îmi amintește de perioada în care jucam la greu Age (Age of Empires II: The Conquerors) on-line, și am avut și io de destule ori ocazia s-o dau eroic printr-o manevră briliantă care a întors soarta ostilităților, dar și s-o încasez dezarmant în unele dăți, pierzând neașteptat un duel în care aveam the upper hand.

And speakin' of which, mi-amintesc de un LN FFA (Land Nomad Free For All, adică 1v1v1v1...v1, eram 8 pe o hartă mare. Random civilizations, ofc) în care m-am nimerit cu vikingii (care-s cei mai slabi pe uscat în Age) și după o primă parte a jocului bună, în care am mătrășit după niște bătălii magnifice parcă un aztec și un spaniol, am mai rămas pe hartă cu un tătar (mă rog, mongol), restu' fuseseră mierliți unul câte unul.

Văd că începe să maseze armată în sud, nu mai aștept să mi-o dea, îl atac (preventiv, știm noi ca și cine în zilele noastre ) îi distrug un castel și încep să-l fugăresc pe hartă, în sensul contrar al acelor de ceasornic, părând că-i o chestiune de timp până aruncă prosopu'.
Da' scapă ca un țipar alunecos de fiecare dată, iar eu avansez și avansez și toooot avansez cu armata mea vikingă de infanteriști, slow but steady, când...

Mă backdoor-uiește din nord atacându-mi baza principală, io aveam zid dublu acolo, mă credeam apărat, nici nu mă gândeam că...

Partea proastă-i că nu făcusem nicio bază economică înspre sud (uriașă greșeală strategică) pe măsură ce avansam cu oastea, iar perversu' folosește o tactică genială, champions (cei mai buni luptători de infanterie a armatei regulate, cu bonus de atac contra clădirilor) băgați în Battery Rams (mongolii au bonus de viteză la berbecii ăia) ca să-i protejeze de săgețile clădirilor mele defensive, cu care se apucă să-mi distrugă toate clădirile, mai ales castelele și casele.

Care-i șmecheria, în Age există o limită a populației (de 200), fiecare casă poate suporta crearea a 5 unități (militare sau civile, nu contează) iar fiecare castel 25. Punându-mi la pământ clădirile care suportau populația, îmi blochează crearea de unități noi, de pomană aveam io resurse grămadă și clădiri militare din belșug, dacă eram la pop-limit și nu puteam crea nimic nou cu care să mă apăr.

Iar armata mea era departe, de-abia se târa pe harta aia mare...

Până m-am întors la baza distrusă, el făcuse deja 2 castele acolo și o mănăstire în care băgase relic-urile mele (astea generează aur, în timp), i-am pus un castel la pământ, dar n-aveam nicio șansă împotriva mangudailor lui (unitățile de elită tătare) care începuseră să-mi raid-uiască ce mai rămăsese din țăranii care încercau să reconstruiască o nouă bază altundeva.

Deși mai aveam vreo 80 de unități militare, în lipsa unei economii puternice (rămăsesem cu doar 3 țărani) și clădirilor pentru populație era clar că totul se sfârșise, așa că am renunțat.

După care, în stilu-mi caracteristic, am început să postez plin de draci (lovind cu furie tastele cu buricele degetelor ) pe forumul Heavengames sau Voobly un topic în care porcăream slăbiciunea vikingilor pe uscat și lipsa unor unități rapide și puternice, unități de șoc cum au alte civilizații.



Altfel, am încercat și io Cossacks (evident, pasionat de strategie fiind) pe la începutul anilor 2000, numa' că nu m-a prins deloc, avea ceva hibe pe care nu mi le mai amintesc acum și în plus mai era clopotu' ăla de ”alarmă” (cum e și-n Age, unde e decent) care atunci când erai atacat urla din toți bojocii de trezea până și morții.
Orice setări aș fi schimbat, ăla continua să zbiere ca din gură de șarpe de parcă se adresa unor jucători surzi, așa că l-am dat dracului pân' la urmă.

[ola small dickie]

misto

Dupa povestea mea si a ta realizez ca asta ar fi un subiect misto, de auzit de la forumisti povesti din astea.

[Vlad Dracul]

misto

Dupa povestea mea si a ta realizez ca asta ar fi un subiect misto, de auzit de la forumisti povesti din astea.

Să știi că da. Mie întotdeauna mi-a plăcut mult să citesc de-a lungul timpului astfel de istorisiri pe diverse forumuri, și-am mai povestit și eu câteva pe ici, pe colo.

Marele meu regret e că n-am fost niciodată interesat de prelucrare video (ba chiar am fugit de ea toată viața, în ciuda tuturor recompenselor materiale) și n-am imortalizat și-n imagini ”curgătoare” toate momentele epice (și-am avut parte de destule, atât bune cât și rele) pe care le-am trăit pe parcursul anilor în jocurile cu care m-am delectat. Pentru că tre’ să recunosc că din nefericire am uitat multe dintre ele (din cauza asta m-am apucat să scriu așa intens în ultima perioadă de vreme), și-i chiar păcat, dacă le-aș fi așternut pe hârtia virtuală și publicat sunt convins că ar fi delectat pe mulți.

Dar ne putem gândi la un titlu sugestiv, ceva de genu’ ”Întâmplările noastre ieșite din comun în călătoriile prin lumea virtuală” sau ”Gaming Storytellers: Povestiri inedite” sau ”Pățanii haioase din lumea Gamingului” sau ”Momente memorabile din jocuri” sau ceva asemănător (”Poveștile Gamerului: Pățanii inedite”), și să rugăm un moderator să facă un topic la Jocuri în care să mute postările astea.

Personal sunt dispus să mă străduiesc să scormonesc prin ungherele memoriei pentru a mai scoate la lumină câte una, câte alta.

Ca de exemplu pățania mea din Caesar III de acu’ foarte mulți ani, peste 25, eram totuși oarecum novice în ale jocului și-am ajuns la nivelul 6 (din 11), Procurator. Carieră militară, în faimoasa Cartagina. Cartagina cam sub asediu, forțele rebele locale nu se împăcaseră deloc cu cucerirea romană a capitalei lor, raid-uiau constant. Cu elefanți.

La un moment dat, după o luptă crâncenă cu pierderi mari de ambele părți, rămășițele legiunilor mele se căcau de frică prin cazărmi, nemaiîndrăznind să iasă la luptă, iar rudele lu’ Hannibal rămăseseră cu un singur elefant, care în loc s-o tulească îndărăt se încăpățâna să mai distrugă niște clădiri, apoi rătăcea fără țintă, apoi iar se întorcea la distrus și tot așa.
Problema era că se apropia din ce în ce mai mult de un viaduct vital care aproviziona cu apă un lanț de rezervoare din care se alimentau fântânile din întreaga zonă de agricultură, industrie și comerț a orașului, inima care încă mai pulsa.

În Caesar III dacă tai aprovizionarea cu apă, casele decad brusc, locuitorii pleacă în băjanie, forța de muncă scade, activitatea agricolă și industrial-comercială moare.
Eu nu mai aveam cu ce mă apăra, însă în acest minunat joc la apărarea ”cetății” (civitas), dincolo de unitățile și clădirile militare, contribuie cum pot ei și membrii anumitor categorii profesionale, de exemplu prefecții (care-s o combinație de poliție cu pompieri), gladiatorii și îmblânzitorii de lei (cu lei cu tot ).

Ei bine, chiar când elefantul bezmetic se apropia de o porțiune de viaduct ca să-l distrugă și să mă îngroape definitiv, un îmblânzitor de lei (dacă-mi aduc bine aminte) îl atacă plin de bravură și, spre marea mea mirare, reușește să-l ucidă!

Victorie pe cât de eroică pe atât de crucială, în ciuda distrugerilor însemnate eu aș fi putut reconstrui orașul, dar pentru asta aveam nevoie ca industria care mai rămăsese și mai ales depozitul principal din care exportam produse să funcționeze la parametri normali.

O singură bucată de apeduct dac-ar fi distrus (nu poți construi nimic prin preajma inamicilor, așa că exclus să-l refac iute și să restabilesc aprovizionarea cu apă), totul s-ar fi terminat.

Dar intervenția salutară a celui care de obicei lupta în Colosseum (cu tot cu leu ) a întors soarta campaniei ce atârna de un fir de păr, până la urmă reușind să câștig nivelul și să fiu promovat de Caesar în funcția de Aedile.

[ola small dickie]

Misto

Hai sa mai bag si eu una de care mi am adus aminte acum. Din primul The Sims

Deci prin preajma aparitiei The Sims (aparut in 2000, aveam 13-14 ani, care a facut ceva valvataie la lansare pt ca era ceva foarte original la vremea aia) am mers cu ai mei parinti la Metro (parca, oricum un supermarket foarte mare) din Constanta. Am ramas placut uimit sa vad acolo un mic sector cu cutii cu jocuri PC originale, cutii din alea mari. Looked like heaven to me. Parintii mi au zis ok poti sa alegi unul. Dupa o intensa analiza am ramas cu 2 posibilitati The Sims (de care stiam deja din Level) Gabriel Knight 3: Blood of the Sacred, Blood of the Damned de care stiam tot asa din Level si pt ca jucasem primul Gabriel Knight si in 2000 deja eram mega fan adventure games. Fireste ca am ales prost si am ales The Sims. Dar mi se pare ca dupa am cumparat de la un fost forumist dupa ani de zile si GK 3 la cutie, un user vlad. Cred ca il am pe la ai mei. Aah si din cate imi amintesc cutia The Sims era localizata in romana, cu chestii traduse in romana.

Anyway, m am apucat sa joc The Sims. Era misto, entertaining jocul, n am ce zice, te prindea. Mi am aranjat o casa si dupa cum se cade pentru orice om serios mi am tras si o sotie. Intr o zi sotia dormea in patul nostru din dormitorul nostru si eu m am gandit sa i fac o surpriza placuta cand se trezeste. Asa ca in timp ce dormea am cumparat o piesa de mobilier, nu mai stiu ce dreq era, sifonier probabil. Si am pus o frumos langa pat. Dupa mi am vazut de ale mele prin joc dar a aparut o problema. Nu se mai trezea sotia. Trec orele in joc, cred a trecut si o zi sau poate 2, eu ba ce pula mea nu se mai trezeste asta. Cand imi vine ideea sa mut sifonierul. Imediat dupa sotia se ridica din pat si moare ca nu mai mancase bause nimic evident si se pare ca nu mai putea sa se dea jos din pat de surpriza mea de mobilier. Asa mi am omorat din greseala sotia la The Sims.

In concluzie niciodata nu instalati un sifonier cand doarme sotia.

[Vlad Dracul]

Foarte tare. Cu alte cuvinte, ”Delia’s gone, one more round, Delia’s gone”


Adevăru-i că în anu’ 2000 jocurile originale de-abia începuseră să pătrundă în marile orașe ale țării, și nu erau deloc ieftine, în condițiile în care salariile celor care n-aveau vechime-n muncă erau foarte mici.
Țin minte că tot în anu’ ăla depistasem Caesar III printr-un magazinaș relativ obscur, evident că-l aveam piratat de vreo 2 ani, dar fascinația ”cutiei” era prea puternică...
Câștigam foarte puțin, fiind în doar primul an de după terminarea facultății, așa că m-am uitat luuung de tot de vreo câteva ori la cutie pe la începutul verii, dar am hotărât să amân achiziționarea pentru momentul în care aveam să mă întorc dintr-un concediu prelungit făcut în Ardealul meu natal.
Numai că la întoarcere, șoc și groază, nu numai că dispăruse jocu’, dar se închisese însuși magazinu’!



(Cam așa era în perioada respectivă, cu inflație semnificativ mai mare ca asta din zilele noastre, afacerile apăreau și dispăreau peste noapte, câteodată ad-litteram)

M-am revanșat fix 20 ani de mai târziu, ca Monte Cristo, luându-mi ”cutia” respectivă de pe e-bay, răsfoind manualul în timp ce zâmbeam nostalgic în barbă, de parc-aș fi revăzut-o pe fata din vis.



Revenind la Pățanii din Jocuri, vara trecută ajunsesem în F1 2019 în al treilea sezon pentru Alfa Romeo.
Îmi începusem cariera la ei, penultima echipă dpdv al performanțelor mașinii, și după două sezoane de muncă intensă reușisem s-o duc în vârf, cea mai bună mașină de pe grilă, profitând și de schimbarea regulilor (care întotdeauna prinde în ofsaid echipele AI-ului).
La începutul celui de-al treilea sezon, mă pomenesc că semnează Lewis (aka Maimuțu , cel mai bun pilot AI din joc) pentru Alfeta mea, apăruse la de-a gata cum ar veni (are obiceiu’ ăsta în F1 2019, cam cum a făcut și-n viața reală, cu Mercedes), să se așeze la masa pusă de mine.

Jucam curse de 50% lungime (adică între 40 și 50 de minute timp efectiv de condus) cu full-damage iar nivelul AI-ului era 80 (expert level), în plus am decis ca pe sezonu’ ăla să-l fac Ironman-style, adică niciun flashback, niciun save&reload și niciun restart al vreunei curse. Plus că joc din keyboard (yeah, I’m very old-school like that), ceea ce făcea ca experiența să fie pe cea mai de cuțit muchie posibilă, cea mai mică greșeală a mea sau mârșăvie a AI-ului având consecințe catastrofale pentru cursele mele.

Fiind în cea mai bună mașină de pe grilă era clar din start că bătălia pentru titlul la piloți avea să se dea doar între mine și Lewis (de titlul la constructori nici nu se punea problema, era mai mult decât evident că Alfetele vor domina copios sezonu’ și-l vor câștiga la pas. Cum am și făcut, amândoi totalizând 18 victorii din 21 de curse).

Clenciul e că-n jocurile de Formulă am circuitele mele preferate, pe care sunt favorit (indiferent de valoarea mașinii pe care-o conduc) și pe care le câștig dacă nu se întâmplă vreo catastrofă de-a dreptul apocaliptică, însă sunt și circuite greu de jucat din keyboard unde singurul meu obiectiv e doar damage-limitation, să reușesc să strâng câteva puncte amărâte. Plus cele pe care aș merge bine, dar au niște ziduri chiar la marginea circuitului, făcând din cea mai mică eroare o greșeală fatală.

Ceea ce îngreuna situația, pentru că în condițiile în care am cea mai bună mașină, colegu’ de echipă (dacă se nimerește să fie printre cei mai buni piloți ai jocului gen Lewis, Seb, Max etc.) cam demolează tot, așa că degeaba câștig io de exemplu 13 curse iar el doar 8, dacă eu în cele 8 pe care nu le câștig mă clasez pe locurile 7-8-9-10 sau chiar DNF-uiesc în vreo 3-4 rânduri, iar team mate-u’ în cele 13 pe care nu le câștigă reușește să termine regulat pe locul 2, după mine.

În Formula 1 constanța e recompensată mai mult decât stilul meu de ”Deep Shadows and Brilliant Highlights”.

Așa că bătaia peștelui se mută pe prezența cât mai deasă pe podium și pe cursele ”neutre”, alea în care nu-s favorit dar pot câștiga în anumite circumstanțe, strategie mai bună, ghinion al oponenților sau pur și simplu având norocul (de a nu crășui în primul viraj precum și de a nu crășui în general) de partea mea.

Barcelona e o astfel de cursă ”neutră”, una dintre ”cheile” sezonului.

La startul cursei situația în clasament se prezenta așa:



(Purple-ul ăla care înconjoară locul pe care termini cursa reprezintă cel mai rapid tur de circuit, aducând cu sine și punctul bonus, într-un sistem de punctaj 25-18-15-12-10-8-6-4-2-1, primii 10 din cei 20 de piloți dintr-o cursă câștigând puncte)

Adică eu 78 de puncte, Maimuțu 74. Pe muchie de cuțit. Care pe care. Ori io ori el.

Barcelona e o cursă în care strategia de pneuri e crucială, cam ești pus în fața deciziei de a sacrifiCA CAlificările pentru a avea o șansă la victorie, dar dacă sacrifici calificările și pleci din mijlocu’ turmei riști să ți-o dea perverșii AI-ului rău de tot, distrugându-ți cursa.

Profitând de valoarea mașinii pe care-o construisem, risc și câștig în calificări, obținând pole-position-ul, cu colegu’ Lewis lângă mine, în prima linie a grilei de start.
Adevăru-i că-n Q3, a treia sesiune de calificări, i-am dejghinat. Un fleac, i-am ciuruit:



Long story short, în cursă am galopat, dezlănțuind asupra lor o adevărată teroare, intrând în ultimul tur de pistă cu vreo 18 de secunde avans față de Maimuțu aflat pe locu’ secund și lăsându-i la un tur în urmă (adică muindu-i și lăpuindu-i ) pe toți cei de la locu’ 11 în jos.

Dominam suprem, eram deasupra tuturor, mereu superior, însă când am început ultimu’ tur am văzut la câteva sute de metri în fața mea, intrând în primul viraj, o coloană de 3 mașini (locurile 11, 10 și 9) și am simțit o ușoară strângere de inimă, știind de ce perversități sunt capabili, mai ales când merg în coloană. Dar eram în transă, izul rațiunii, la fel ca Elvis, părăsind deja clădirea.

Am decis ”Mă bag, man. Muiesc și lăpuiesc până la capăt!” iar în virajul 3 (unul luuuung de dreapta) ajunsesem în spatele ultimului din coloană.
Perversu’ face o mutare spre dreapta, către interior, părând că se dă la o parte și-mi eliberează racing-line-ul (piloții rămași cu un tur în urmă sunt obligați prin regulament să se dea la o parte din fața liderilor), rămân ”în gaz” (cum ar zice Cătălin Ghigea, cel care comentează alături de Antal Putinică Formula pentru România) adică pedal to the metal așteptând ca și cei din față să facă același lucru, când nemernicu’ ăla trage brusc de volan către exterior, băgându-se iar pe racing-line!

Nemaiavând timp și spațiu să frânez, smucesc și eu violent către stânga, ieșind în afara pistei, norocul (sau ghinionul) meu fiind că există o ”bretea” de ciment acolo, paralelă cu circuitul, pe care ajungeam ori de câte ori mașina avea understeer în virajul respectiv.

Trebuia să fie un wake-up call, aveam avans uriaș, chiar dacă decideam să mă târăsc în spatele idioților pe parcursul întregului ultim tur era absolut imposibil ca Lewis să mă ajungă din urmă și să-mi fure binemeritata victorie, dar... deja intrasem ”în roșu”, mi se ridicase tot sângele la cap și singura mea dorință fierbinte era să depășesc imbecilii, să fac o aroganță vorba lu’ Jiji , să le dau umilința (nu că AI-ul ar avea capacitatea de a se simți umilit).

Accelerez sălbatic pe breteaua aia de beton, o făcusem și-n antrenamente și nu pățisem nimic radical, vrând să-i depășesc în afara pistei (când lupți pentru poziție n-ai voie să depășești în afara pistei, dar ei erau cu un tur în urmă, așa că îmi era permis) printr-o manevră pe cât de dementă pe atât de spectaculoasă, când... mașina zvâcnește într-un puseu cretin de oversteer, catapultându-mă de-a latul pistei către dreapta... frânez violent de pomană, în sinea mea conștient fiind că pierdusem totul, mașina zboară pur și simplu peste porțiunea destul de lată de pietriș (așa numita ”gravel-trap”, special pusă în afara pistei pentru a împotmoli mașinile acolo și a preveni coliziunea violentă cu zidul de protecție) și se oprește-n zid, distrugându-mi suspensia dreapta-față...

Măcar să-mi fi rupt doar aripa-față, cre’ c-aș fi putut câștiga și fără front wing dacă reușeam să continui (sau chiar obține un loc secund care n-ar fi fost rău în circumstanțele astea), dar o suspensie ruptă înseamnă automat DNF, pa și la revedere.

În loc să măresc distanța în clasament de la 4 la 10 puncte (mai mult decât ecartul dintre un P1 cu fastest lap și un P2, adică îmi cream o marjă de eroare pentru viitor, o cursă fără presiune în care nu eram obligat să-l bat pe Maimuț), mă văd aruncat la 22 de puncte în urma lui Lewis, următoarea cursă fiind în Monaco, unde n-am nicio șansă din keyboard...

Tre’ să mărturisesc că ăla a fost un uriaș moment de cumpănă în cariera mea formulistică, nu era prima dată când pierdeam din cauza mărșăviei AI-ului o cursă pe care-o dominasem total, am stat minute-n șir privind în gol, prin ecranul din fața mea...

În momentul în care încerci să atingi absolutul și-n ciuda sorții și a morții reușești să faci imposibilul și pare că izbândești... să pierzi totul în modul cel mai crud, crunt și cumplit...
Cum să mai continui, când (vorba lu’ Sorin Cîrțu) ”Nu pot antrena norocul”...?!

Nothing breaks like a heart.

Except Formula 1.

Simply Brutal.

How much mental and testicular fortitude one needs to just keep going?

Deși îmi venea să mă las, simțindu-mă pur și simplu dezarmat, am făcut un efort suprem ca după o pauză de câteva zile să merg mai departe, pân’ la urmă cu ce m-aș fi putut distra dpdv gameristic dacă renunțam la Formulă, în condițiile în care pe-atunci nu jucasem absolut deloc Snow Runner?